luni, 2 noiembrie 2015

PROMOTORII UNIRII: SEXTIL PUȘCARIU ȘI ISIDOR BODEA

Dragoș Olaru

Voluminoasa lucrare 1918 la români. Documentele Unirii a reușit să apară până în anul 1989 la București în 10 volume, fiecare volum conținând peste 600 de pagini de documente. Spre surpriza noastră, în aceste volume, nu am depistat nici un document despre aportul marelui lingvist Sextil Pușcariu și al medicului Isidor Bodea la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. E încă o dovadă că pentru istoriografia românească  de pe vremea dictaturii comuniste de până la 1989, totul ce ținea de teritoriile ocupate de sovietici era un tabu. Deși în ultimele decenii s-a publicat mult despre evenimentele cruciale din 1918 pentru România, inclusiv legate și de unirea Bucovinei cu Patria-Mamă, există încă zeci și sute de documente inedite care se referă la această perioadă crucială pentru soarta și istoria țării noastre.
În rândurile ce urmează vom reliefa câteva aspecte mai puțin cunoscute din activitatea lui S. Pușcariu și I. Bodea – două personalități complexe, cu preocupări multiple și un aport incontestabil de valoros în înfăptuirea unirii Bucovinei cu România.
Sextil Pușcariu
Sextil Pușcariu a sosit la Cernăuți în 1906, după ce și-a luat docența  la Universitatea din Viena (1904) și devenise membru corespondent al Academiei Române (1905). Profesorul universitar s-a alăturat chiar de la început  tinerilor bucovineni de la Junimea Literară, revistă în fruntea căreia se aflau Ion Nistor și George Tofan. Din acest grup făceau parte în temei feciori de țărani, care prin muncă și învățătură asiduă au ocupat un loc însemnat în luptele pentru emanciparea națională a românilor din Imperiul austro-ungar. După cum avea să se exprime mai târziu într-o scrisoare către Ion Nistor, era vorba de o generație, „care pregăteam  unirea sufletească și culturală pentru clipa când mersul lumii ne-o va aduce pe cea politică”. Funcțiile pe care le-a deținut la Cernăuți l-au ajutat pe Pușcariu să fie în centrul evenimentelor științifice, politice și culturale de aici. Ca profesor la Catedra de limba și literatura română (1906 – 1919) și decan al Facultății de Filosofie și Litere (1918 – 1919), Pușcariu a descoperit și promovat  tinere talente ca Alecu Procopovici, Teodor Balan, Nicolae Tcaciuc-Albu, Romulus Cândea, Grigore Nandriș, Filaret Doboș, Vasile Grecu ș. a. Deținând și funcția de  vicepreședinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, el a inițiat și dirijat acțiunile de aducere în Bucovina a trupelor de teatru ale lui Petre Liciu și Cezar Belcot, a unui grup de scriitori români în frunte cu M. Sadoveanu. Aceste acțiuni au trezit un entuziasm nemaipomenit la publicul românesc.
În 1918 îl găsim în toiul evenimentelor politice din Cernăuți. Începea procesul de desăvârșire a unității de teritoriu și de neam, iar Pușcariu devenise unul din făuritorii ei cei mai activi. Despre aceste evenimente savantul semna la 4 ianuarie 1927 în jurnalul său următoarele: „Toamna lui 1918 a fost, desigur, punctul culminant în viața mea, căci ea aduse acea orgie de fericire pe care am așteptat-o o viață întreagă, pentru care erau acordate toate coardele sufletului meu strunit pentru acest ideal. Rolul pe care l-am avut eu însumi la această Unire a fost destul de mare pentru ca să am în suflet mulțumirea că am contribuit și eu, după puteri, la realizarea visului.” Ca secretar de externe în Consiliul Național al Bucovinei desfășoară o activitate fructuoasă având cinstea să plece la Iași să prezinte regelui Ferdinand mulțumirele pentru trimiterea armatei române în Bucovina „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice meam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”.
Isidor Bodea
Alături de medicul Isidor Bodea, în 1918, Pușcariu a avut un rol hotărâtor în pregătirea apariției ziarului Glasul Bucovinei, „întâiul crainic și cel dintâi vestitor al primăverii” din Bucovina.  În mod deosebit trebuie să evidențiem legăturile ce s-au înfiripat între bănățeanul (din Oradea) Isidor Bodea și ardeleanul (din Brașov) Sextil Pușcariu, cu care, după cum menționa academicianul Cornelia Bodea, nepoata savantului, „a devenit prieten de suflet și cauză românească”. Trăinicia acestei prietenii se lămurește și prin faptul că soțiile lor, brașovence, erau prietene de copilărie. S. Pușcariu întodeauna l-a avut aproape pe acest „om al faptelor” care era Isidor Bodea. În 1914, mobilizat pe front, ca ofițer al armatei austro-ungare, Pușcariu lasă în grija prietenului său o parte din bunurile sale, precum și tot ce avea mai scump – arhiva Dicționarului limbii române – pe care Bodea, rămas la Cernăuți cu spitalul, „cu toate nenorocirile ce i-au căzut pe cap”, a reușit s-o salveze de urgiile războiului. 
După terminarea studiilor la Facultatea de medicină a Universității din Viena I. Bodea are posibilitatea să-și continue cu succes îmbietoarea carieră științifică, însă dragostea pentru poporul său, pentru ținuturile românești este mai puternică. Astfel la începutul sec. XX tânărtul medic părăsește capitala imperiului și se stabilește la Cernăuți, mai întâi ca medic primar pediatru la Spitalul Central, ca din 1908 să se dedice cu toată dăruirea construcției și deschiderii primului Spital de Copii din localitate. De la deschiderea spitalului, care a avut loc 1 februarie 1909, și până la pensionare (1929) a stat în fruntea acestei instituții curative, dedicându-și toate capacitățile sale profesionale de medic pediatru și chirurg în otorinolaringologie în slujba ocrotirii sănătății copiilor. Colegul său de lucru M. Wiesenthal aprecia foarte mult capacitățile profesionale ale medicului Bodea, subliniind că „blândețea, corectitudinea și un simț adânc pentru dreptate, alături de un spirit genial de observație au făcut din el cel mai bun  medic de copii al Bucovinei și Basarabiei”.
După pensionare Bodea este nevoit să elibereze locuința de la spital și să se schimbe cu traiul în locuința sa de pe strada Mihai Viteazul (actualmente str. Sadova, nr. 12), unde a avut o grădină de o frumusețe rar întâlnită.
Casa lui Isidor Bodea din str. Sadova, nr. 12

  Revenind la evenimentele anului 1918 trebuie să menționăm că primele acțiuni în vederea pregătirii Unirii au avut loc în locuința doctorului de la Spitalul de copii, care se afla în pavilionul sudic al edificiului. 
Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - vedere din stradă

„Am ales acest loc de întâlnire – mărturisea prietenul său Maximilian Hacman – pentru situația sa cam izolată și depărtată de ochii politici și ai jandarmilor”. Aici, seri și nopți la rând, un grup restrâns de prieteni au hotărât înființarea ziarului Glasul Bucovinei (nume dat de Vasile Bodnărescu) și pașii ce trebuiau făcuți în vederea unirii Bucovinei cu Patria-Mamă. Erau, de fapt, primele ședințe neoficiale ale viitorului Consiliu Național Român. Iată cum aprecia S. Pușcariu în memoriile sale meritele lui Bodea în acel memorabil an 1918: „Admirabil a fost doctorul Bodea și ținutei sale intransigente și energice se datorește înainte de toate că nu ne-am abătut de la planul original, ci am mers înainte”. Ceva mai târziu, în 1923, la intervenția lui S. Pușcariu, I. Bodea va obține o bursă pentru copii săi, Eugen și Cornel, ca o dovadă de prețuire pentru „credința cu care a fost de la începăut în rândurile glasiștilor”.  
Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - 
vedere din curtea spitalului
Revenind la ședințele clandenstine din locuința medicului, menționăm că la ele, în afară de Pușcariu și Bodea, mai participau Alecu Procopovici, Max Hacman, Vasile Bodnărescu, Vasile Grecul, George Rotică, Aurel Morariu, Iorgu G. Toma ș. a. Toate evenimentele din toamna lui 1918 dovedesc riscul pe care și l-au asumat acești bărbați ai Bucovinei. Programul bucovinenilor „Ce vrem?”, scris de S. Pușcariu în căsuța lui de pe Dominic și publicat la 22 octombrie 1918 în primul număr al Glasului Bucovinei, poartă semnătura a 13 persoane. Max Hacman, unul din cei mai activi și fideli colaboratori, declara că articolul a fost scris „de pana magistrală a lui Sextil Pușcariu atât de limpede atât de convingător, cum numai Sextil Pușcariu știa să scrie”. Este cunoscut faptul că, la început, aproape în întregime, ziarul era scris numai de profesorul Pușcariu. Întors din tranșeele războiului, care adusese atâta tragedie, Pușcariu a simțit nevoia să se implice cu toată forța, în apărarea soartei românilor din Bucovina năpăstuiți de zeci de ani. Cuvântul lui, părerile expuse l-au impus de la început și ca atare va fi numit director al publicației. În luna august a lui 1919 este nevoit să plece la Cluj, unde va organiza deschiderea Universității din localitate al cărei prim rector avea să devină, dar legăturile cu prietenii cunoscuți aici vor continua mulți ani după aceea. La fel  și lui Isidor Bodea, prietenii ardeleni i-au propus postul de director al Clinicii de copii din Cluj. Despărțirea de Bucovina pentru Sextil Pușcariu n-a fost ușoară și totuși Pușcariu a plecat. Bodea n-a putut face acest pas. Îndrăgise prea mult, ca și Pușcariu, acest colț de țară, oamenii lui și nu mai putea să-i părăsească. Ce-i drept, Bodea, spre deosebire de prietenul său adelean, avea deja câțiva morți îngropați în pământul Cernăuțiului, care, „cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă”, l-au legat pentru totdeauna de pământul bucovinean.
Brașov, Cisnădie, Viena, Paris, Leipzig, Marter, Ronsegno, București, Cluj, Sibiu, Caransebeș, Geneva, Haga... Acestea sunt o parte din orașele în care Sextil Pușcariu, purtat de soartă, a trăit zile și ani ai zbuciumate-i sale vieți. Îndrăznim, totuși, să susținem că nu este loc, poate cu excepția Brașovului, de care el să fie mai puternic legat sufletește decât de căsuța de pe Dominic din Cernăuți. Dragostea lui față de orașul nostru este mărturisită de nenumărate ori în jurnalul său la care revenea de câte ori vremea îi îngăduia. În septembrie 1914, aflând din gazete știrea că Cernăuțiul căzuse îm mâna rușilor, Pușcariu scria: „Acolo mi-era căsuța mea, acolo tot ce adunasem în curs de ani, bucată cu bucată, ca să-mi înjgheb un interior, acolo manuscrisele Dicționarului și toate manuscrisele mele, cu lucrări începute și neterminate, cu atâta material strâns cu dragoste și muncă...” Iar la 24 aprilie 1915 semna cu teamă următoarele: „În gazeta de aseară am citit că rușii au aruncat bombe asupra Cernăuțiului. Una destinată „Reședinței” a explodat într-o stradă lângă Mitropolie, rănind un copil. N-o fi la noi?...” Când în 17 septembrie 1919 se despărțește pentru totdeauna de căsuța cernăuțeană este copleșit de amintiri și sentimente duioase care-i smulg următoarele destăinuiri: „E probabil ultima oară că scriu în acest carnet din Cernăuți, din casa în care am petrecut atâția ani frumoși din viața mea. Aici, în aceste odăi, am simțit fericirea vieții casnice și zidurile groase ale casei de pe strada Dominic încheiau ermetic cuibul nostru de fericire familială față de lumea din afară, care se zbătea cu toate pasiunile, vanitățile, pretențiile și ademinirile care nu erau pe placul meu.  Aici am consumat anii tinereții mele, cu preocupările lor frumoase, cu planuri dulci de lucruri și cu energii bine întrebuințate, anii scurți cu zilele lungi de muncă; aici în fiecare seară, culcându-mă, aveam simțul atât de fericit că n-am pierdut o zi.
Și iată că acum plec, lăsând în urma mea câțiva prieteni dragi. Și cum fiecare prietenie e o parte din viața noastră, despărțirea nu mi-e ușoară. Deși n-am aici morți îngropați, care să mă lege, cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă, de acest colț de țară, am totuși îngropată aici tinerețea mea, nu în pământ, ci, precum cred, în sufletele foștilor mei elevi și prieteni.”
Casa lui S.Pușcariu de pe Dominic, vedere din stradă
Revenind mai târziu (iunie 1922) la aceste locuri notează din nou în jurnal: „Am revăzut căsuța de pe Dominic unde am stat atâția ani. Ea, pentru noi, are farmecul nespus al casei în care am petrecut cei mai frumoși ani, fiind anii tinereții, cu toate bucuriile și grijile, cu toate planurile și visurile, cu toate dorurile și sentimentele de dragoste, pe care le-au cuprins cei patru păreți și atîtea colțișoare din grădină.”
Semnificativă în acest context este și scrisoarea din 10 septembrie 1925, expediată soției Leonora, din Geneva, unde se afla ca trimis special al României la lucrările Ligii Națiunilor, și în care cu o caldă duioșie scria: „Ți-aduci aminte de Cernăuți și de toată fericirea celor opt ani petrecuți acolo? Când ți-era frică de Dominic și totuși am găsit locuința bună a lui Bochner, unde primăvara semănam ridichi și culegeam viorele. Acolo mi-ai dat-o pe Lia noastră scumpă, grăsuță ca un purceluș și blondă ca o păpădie.”
După aceaste atât de semnificative citate – adevărate mărturisiri de dragoste ale lui Sextil Pușcariu pentru Cernăuți și Bucovina – trebuie să constatăm, cu multă amărăciune în suflet, că până astăzi încă nu avem o placă comemorativă pe această casă și nici o stradă în oraș care să-i poarte numele. Numele unuia, care „prin activitatea sa a devenit unul dintre cei mai aleși fii ai Bucovinei” cum se exprima despre marele savant încă în 1920 A. Procopovici.
Casa lui S. Pușcariu de pe Dominic, intrarea în curte văzută din stradă
Să revenim cel puțin cât mai des la această casă, să privim în liniște aceste locuri, ziduri, arbori, bucăți de cer la care cu ani în urmă s-au uitat atâția prieteni, care i-au fost oaspeți: I. Bodea, I. Nistor, G. Tofan, M. Friedwagner, V. Grecu, D. Marmeliuc, V. Bodnărescu,  P. Liciu, C. Belcot, M. Sadoveanu, A. Vlaicu, V. Pârvan și atâțea alții. Aici, suntem siguri, vom simți farmecul nespus al acestor locuri, și, întrun moment de reverie, se prea poate să se nască în sufletele noastre sentimentul de admirație sinceră față de generația care a făcut Unirea Bucovinei și a susținut-o. Ea o merită pe deplin.

   

marți, 27 octombrie 2015

Bucovineanul Gregor von Rezzori şi realitatea românească




Spectrul ”cititorului băștinaș”

„Acest scriitor încă nu este cunoscut publicului rusesc, dar, judecând după succesul său tot mai mare în Occident, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la cititorul băştinaş”, afirma în 2006 corespondentul redacţiei ruse în peninsula Apeninică a postului „Радио Свобода”, Mihail Talalai, preocupat de depistarea „petelor ruseşti pe harta Italiei”. Scriitorul vizat nu e altcineva decât Gregor von Rezzori, iar prin „cititorul băştinaş” se subînţelege cititorul rus. E greu de înţeles logica reporterului, după care apatridul Gregor von Rezzori constituia „o pată rusească pe harta Italiei”. Afirmația lui M. Talalai ar fi fost valabilă dacă prin ”cititorul băștinaș” s-ar fi avut în vedere cititorul român.
La 13 mai 2014 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului. Merită să venim aici cu câteva repere biografice şi să luăm în dezbatere o parte din creația sa cu vizibile nuanțe românești.

Lumea reală și lumea ironiei

         Scriitor de valoare, voce inconfundabilă în spectacolul multicultural al secolului XX, Rezzori poate fi numit, fără nici o tăgadă, un cetăţean al lumii. Iar lumea sa, pe care şi-a creat-o singur în romanele sale, începând cu Istoriile maghrebiniene (1953), a fost ironia. Prin ironie şi metafore groteşti marele prozator a creat, la „răsăritul de miazăzi”, miraculoasa ţară Maghribinia cu frontiere „ce trec prin inimile şi sufletele locuitorilor ei”. Artist de mare sensibilitate, Rezzori reuşește să atace în romanul său subiecte picante, să evoce evenimente trăite în tinerețe pe care le transfigurează artistic. El creează, cu mare măiestrie, personaje inconfundabile, purtând nume atât de româneşti şi cu trăsături de caracter atât de specifice nouă, chiar dacă nu întotdeauna ne fac cinste. Desigur,  Rezzori, ca artist, a hiperbolizat deseori aceste trăsături de caracter, personajele sale păstrând, bineînțeles, vizibile  reminiscenţe subiective. Nu putem spune că ne sunt străine unele din viciile şi metehnele personajelor sale cu nume atât de semnificative ca Mitocan, Caracriminalovici, Cleptomanovici-Cleptomanov, Pungaşiu ş.a.



Pe urmele lui Hugo Rezori, tatăl, la Cernăuți

Gregor sau Grişa, cum a acceptat şi i-a plăcut să i se spună  după  obiceiul practicat în urbea cernăuţeană, s-a născut la 13 mai 1914 în capitala Bucovinei, avându-i ca părinţi pe Hugo şi Klara Rezori (al doilea z în numele de familie îl va adăuga mai târziu fiul Gregor). În cărţile bisericeşti ale parohiei romano-catolice din Cernăuţi pe anul 1909 am depistat sub numărul 138 înregistrarea căsătoriei, la 6 octombrie 1909, dintre „Rezori Nobilis Hugo” de 32 ani şi Klara Frank de 19 ani (decedată în 1976), fiica consilierului Georg şi a Klarei Ullmann din Graslitz, Bohemia. La aceeaş pagină se află o notiţă din anul 1923, care constată că „această căsătorie este desfăcută conform deciziei definitive a Tribunalui Cernăuţi din 31 mai 1923”.


Fotcopii după actul de căsătorie între Hugo Rezori și Klara Frank
din 6 octombrie 1909.


Hugo era fiul consilierului Wilhelm Rezori (1852-1913), arhitect cunoscut în capitala imperiului austriac, şi al Mariei Smidt. Rezori (d’Arezzo) se trage dintr-o familie siciliană, care a emigrat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea la Viena, ceea ce l-a determinat, probabil, pe scriitor, mai târziu, să trăiască o bună parte a vieţii sale în Italia.
         Faptul că Hugo se trăgea dintr-o veche familie evanghelică nu l-a împiedicat să lucreze mai toată viaţa la Cernăuţi (din 31 octombrie 1901) ca inginer şi arhitect în Consiliul eparhial ortodox al Mitropoliei Bucovinei. A fost şi un vânător pătimaş, iar după mărturisirile fiului, această dragoste pentru codrii Bucovinei a fost decisivă în cazurile când se punea problema de a-şi schimba locul de trai.
În dosarul personal al Lui Hugo Rezori, care se păstrează în fondurile de arhivă din Cernăuţi, se menţionează că o îndeletnicire suplimentară a arhitectului era fotografia. Dar în cultura Bucovinei Hugo Rezori s-a afirmat ca pictor. În depozitele Muzeului etnografic din Cernăuţi se află şi astăzi 15 tablouri lucrate în acuarelă de mâna pictorului Rezori, reprezentând mai multe mănăstiri şi biserici bucovinene. La fel, şi Muzeul de Artă din localitate păstrează în expoziţii şi în depozite 11 tablouri rezoriene ca „Mânăstirea Putna”, „Biserica din Ilişeşti”, „Schitul Hreşceatic”, „Biserica din Toporăuţi”. Ca o apreciere a calităţilor sale de pictor, menţionăm următorul caz. În anul 1926, când Mitropolia Bucovinei organizează o expoziţie de artă bucovineană la Paris şi Geneva, organizatorul ei, domnul Drăghileanu îi va solicita lui Rezori căteva lucrări. După cum menţionează Drăghileanu într-o scrisoare din 28 mai 1926 către ministrul Ion Nistor, lucrările lui Rezori au fost expuse la Paris, dar, cu părere de rău, în drum spre ţară s-au pierdut, iar autorul lor îi cere insistent „despăgubire pentru pierderile suferite”.
         La Cernăuţi familia Rezori a avut mai multe locuinţe. Una dintre primele, în anul 1905, a fost casa de pe Neuweltgasse nr. 20, pe care am reuşit s-o identificăm astăzi sub nr. 32 pe actuala str. Şevcenko, alături de casa altui pictor cernăuţean Vladimir Zagorodnikov, al cărui tată, Grigore Zagorodnikov, trăia în acei ani pe Neuweltgasse nr.18. În 1914, anul naşterii lui Gregor, părinţii locuiau pe aceeaşi stradă, dar peste drum, la numărul 23a. În 1924, după desfacerea căsătoriei, cartea de adrese a oraşului Cernăuţi indică pentru Hugo Rezori adresa din str. Grădinii (Gartengasse) nr. 19. Aici va fi locuit şi Gregor un timp oarecare, fapt confirmat şi în romanul „Blumen im Schnee” („Flori în zăpadă”), adresă ce nu a putut fi identificată nici de Gregor la revenirea lui la Cernăuţi după 50 de ani în 1989. Fiul Gregor a locuit cu maică-sa şi într-un apartament din str. Brâncoveanu ( acum str. I. Franko).

Casa din fosta str. Neuweltgasse, 20, acum str. Șevcenko, 32,
în care au trăit părinții scriitorului



Casa din fosta str, Neuweltgasse, 23a, acum str. Șevcenko, 31
 în care s-a născut Gregor Rezzori.

Casa din fosta str. Aviator Gagea, 38, acum str. Aksenin (fosta str. Frunze) în care a trăit Gregor Rezzori după 1936 la arhitectul Paul Hizigrat.
         În timpul primului război mondial familia Hugo locuia la Câmpulung sau la Vatra Dornei, dar revenea la Cernăuţi, imediat după ce oraşul era eliberat de sub ocupaţia rusească. E posibil ca Rezori să fi trăit un scurt timp şi la Siret, fiindcă într-o cerere din 1936, depusă la Consiliul eparhial ortodox al Bucovinei, Gregor indică drept adresă or. Siret din judeţul Rădăuţi,pentru ca apoi să corecteze cu „Cernăuţi, str. Aviator Gagea, 38”, actuala str. Aksenin (fosta str. Frunze). Într-adevăr, cartea de adrese pe anul 1936 arată această reședință pentru Rezori, deşi actele cadastrale îl nominalizează pe arhitectul Paul Hizigrat (deci coleg de profesie) drept proprietar al casei. Este posibil ca Rezori  să fi fost, ca și în alte cazuri la Cernăuți, doar chiriaș.

Grișa și cetățenia română

         Se cuvin şi câteva precizări referitoare la cetăţenia scriitorului, temă pe marginea căreia se fac mai multe speculaţii. Acelaşi Mihail Talalai susţine că după primul război mondial, odată cu destrămarea imperiului austro-ungar, „Cernăuţii ajung să facă parte din Regatul României, însă tânărul Grişa continua să se considere austriac şi refuză cetăţenia română”. Cât despre „tânărul Grişa”, menţionăm că, la vremea unirii Bucovinei cu România, nu avea decât 4 anișori și e puţin probabil ca el să fi înţeles subtilităţile primirii sau refuzului vreunei cetăţenii. În schimb Hugo Rezori, tatăl viitorului scriitor, s-a folosit de la bun început de prevederile legilor româneşti în vigoare la acea vreme, prin care toţi cetăţenii austrieci născuți sau rezidenți până la război în Bucovina aveau dreptul la indigenat în România. Ca funcţionar al unei instituţii româneşti de stat („arhitect-director” la Direcţia poduri şi şosele a Bucovinei), Hugo va depune la 16 august 1920 „jurământul de credinţă faţă de regele Ferdinand I, dinastia regală şi Constituţia ţării”.

         Acelaşi jurământ de credinţă faţă de rege şi ţară îl va depune în anii ’30 şi Gregor, care, fiind desigur cetăţean român, îşi va întrerupe studiile universitare din Viena şi se va întoarce în România pentru aş satisface aici stagiul militar.
         Cât priveşte şcoala primară,  Gregor o termină la Cernăuţi (probabil în particular). Studiile gimnaziale însă le face la Braşov, Fürstenfeld (Stiria) şi Viena. La „Montanuniversität“ în Leoben a studiat mineritul, iar la Universitatea din Viena – arhitectura şi medicina.
După stagiul militar a mai rămas pentru 4 ani la Bucureşti, unde s-a preocupat de pictură şi desen, absolvind, se pare concomitent, o școală de artă la Viena. 

La București, imediat după revoluție

Nu e deci întâmplător că, după revoluţia din decembrie ’89, revine chiar în ianuarie 1990, la Bucureşti. Oare ce sentimente l-au readus, la bătrânețe, pe acest cetăţean al bătrânii Austrii (și nu numai) în capitala României? Iată ce ne mărturiseşte însăşi scriitorul la 1994 într-un dialog cu traducătoarea cărţilor sale Catrinel Pleşu:
„M-am simţit depăşit de situaţie. Nu m-am întors în Bucovina, ci la Bucureşti – locul evenimentelor istorice, ca să zicem aşa. Nu mă aflam acolo în căutarea urmelor mele, ci pe urmele aşa-numitei revoluţii. Dar fireşte că la tot pasul dădeam peste mine însumi. Nu puteam scăpa de propriul meu trecut la Bucureşti (tot aşa cum nu pot scăpa de el nicăieri). Desfăşuram o ridicolă procesiune de-a lungul propriei mele umbre. Păşeam ca o stafie alături de propria mea stafie care-mi vorbea neîncetat. Trăncănea despre deosebirea dintre simultaneitate şi prezent. Mă aflam aici după o jumătate de secol, cu doar două întreruperi fulgerător de rapide şi târzii – în ţara trecutului meu mai mult decât îndepărtat, din al cărui steag albastru-galben-roşu îmi făcusem un drapel al mitului meu. Păşeam pe un asfalt pe care-mi tocisem tălpile pantofilor ca tânăr flâneur cu garoafă la butonieră. Treceam pe lângă locurile viselor şi împlinirilor, bucuriilor şi durerilor, succeselor şi eşecurilor, cuceririlor şi înfrângerilor de odinioară... şi toate mi se întâmplau deodată, într-o dimensiune a timpului care nu era nici prezent nici trecut. Nimic nu trecuse: totul se petrecea în mine acum şi aici şi totuşi nu era prezent. Îmi ridicam ochii spre steagul albastru-galben-roşu din care fusese decupată emblema sistemului comunist şi mă gândeam: gaura din mijloc sunt eu.
Ce căutam de fapt la Bucureşti? Vroiam să fiu de faţă. De faţă la ce? Pentru a face ce? Venisem cu intenţia spontană de a nu pierde ceasul când vor cădea lanţurile; când steagul albastru-galben-roşu nu va flutura doar ca un drapel mitic al originii mele suspecte dintr-o ţară de operetă balcanică ci – eliberat în sfârşit de însemnele detestate ale dictaturii secerii şi ciocanului – se va înălţa mândru deasupra patriei mele. Voiam să asist la momentul în care ţara mea, ieşită din beznă de după Cortina de Fier, urma să cânte la unison în concertul naţiunilor libere şi democratice ca «partener de comerţ în economia liberă de piaţă, ca frate de nădejde şi atracţie turistică căutată»; la intrarea ei în „realitate”.
Oare se poate declara mai frumos dragostea de baştină, de ţară, de poporul printre ai cărui semeni ai crescut şi te-ai realizat ca om, de cum o face acest Alt-Österreicher ? Dar aceste declaraţii de dragoste, sincere şi duioase sunt numai până la un anumit punct, până la momentul când pătrunde esenţa grotescă a timpului pe care-l trăieşte.
„Ideea mea n-a fost strălucită. România rămâne o ţară suprarealistă. Nu din întâmplare s-a născut acolo „patristica” suprarealismului: Tristan Tzara, Eugen Ionescu, ca să nu mai vorbim de guru-ul tuturor, moldoveanul Urmuz care, în douăsprezece pagini, ne-a lăsat o mostră strălucită în proză de nonsens plină de sens. E o ţară minunat de frumoasă şi bogată, dincolo de care se întinde stepa. Dintr-acolo au năvălit peste ea, secole de-a rândul, hoarde de nomazi cu coame zbârlite şi, mai recent, urmaşii lor: ruşii dintr-o parte şi nemţii de cea opusă. Turcii au ţinut poporul în robie, biserica ortodoxă în ignoranţă. Fiii de boieri dandyficaţi, care studiaseră la Paris, i-au adus sifilisul şi luminismul; inginerii francezi şi germani i-au jefuit bogăţiile şi i-au livrat echipament militar. Şi la toate acestea poporul de clăcaşi ţinut sub cnut a rezistat cu o tenacitate pe care o extrăgea, asemenea lui Anteu, din pământul de sub tălpi pe care nu înceta să-l lucreze cu mâini harnice. Până în clipa în care naţionalismul epidemic al secolului XIX a izbucnit şi în România care începuse să se deştepte şi a însoţit mitul formării poporului român – din conducătorii romani şi daci mândri – cu o megalomanie corespunzătoare. Copilul diform şi profitorul acestei megalomanii a fost Nicolae Ceauşescu – urât desigur, dar totuşi iubit de mulţi tocmai din acest motiv”.

Radiografia unui popor de artiști în existențial

Va reveni la aceste idei în ultimul său roman de proporţii „Greisengemurmel” („Murmur de moşneag”). Mulţi au căutat în el, fără prea mult succes, ironia cu care Rezzori  i-a obișnuit. Dar acesta este un jurnal, de fapt, un jurnal de reflecţii filosofice adânci pe care îl scrie în urma călătoriei  în România şi India în anul 1990. Realitatea românească postrevoluţionară şi, în deosebi, cea a misticismului existenţial, descoperită la Pondicherry şi întruchipată de Guru Sri Aurobindo şi de “portparolul înţelepciunii sale, profetesea clarviziunilor sale, executoarea (pe deplin lumească) a puterii sale spirituale: Mama” i-au trezit, pe neprevăzute ura: “ura mea somnolentă de bătrân”. Ubicuitatea Mamei şi toate activităţile acestei secte religioase i-au reactualizat chinuitor lozincile din satele transilvănene pe care le văzuse numai cu câteva săptămâni în urmă. Era în situaţia celui care se loveşte mereu dureros peste degetul rănit, iar parodia neintenţionată a puterii, practicată de cei de la Societatea Sri Aurobindo cu Mama lor, era prea izbitor asemănătoare cu cea a cuplului ceauşist, şi autorul continuă să fie cu gândul la Bucureşti, unde a “avut revelaţia legitimităţii satanice a puterii... Am umblat pe străzile oraşului îngheţat şi cenuşiu, urmărit de ecoul inexplicabilului. Puterea exercitată tiranic mai putea fi simţită în fiecare ungher, în fiecare privire, în fiecare cuvânt, în fiecare gest şi în fiecare sunet – ba chiar şi în tăcere. Acolo unde ea se surpă, se ridică şi umblă aerul însuşi pe care-l respiri, la fel ca praful unei clădiri demolate. Chiar ruptă de realitatea faptică, ea acoperă lumina zilei. În Bucureşti domnea un frig metalic. Nu eram atât de stupid încât să mă aştept ca, peste noapte, după căderea tiranului şi – cum se spera – a sistemului comunist, oraşul să înflorească pentru a redeveni ceea ce fusese odată (odată ca niciodată, adică pe vremea mea). Dar zăpada de pe străzi, îngheţată, murdară, tare şi uscată ca un os, pe care-ţi rupeai picioarele, era o mărturie ironică a continuării sărăciei, a fricii, a apăsării şi a deznădejdii dinainte. Aici nu simţeai nici un fel de eliberare, de vindecare. Nici urmă de euforie, de mândrie, de înfiorare sfântă după uciderea tiranului. Singurul semn de schimbare era dezordinea. [...] Fantoma Conducătorului bântuia pretutindeni. Pretutindeni dădeai de urmele sfârşitului  său lipsit de glorie şi mârşav. Pe unele clădiri distruse de împuşcături se înălţau, deasupra găurilor ferestrelor, urmele de funingine ale limbilor de foc, iar ici-colo, pe bulevarde, pe mici insule de pietoni, ardeau lumânări pe paturi de flori îngheţate, în amintirea celor căzuţi. În jur şi printre ele, mişunau oameni. Roiau neliniştiţi, într-o îmbulzeală decerebrată, asemenea furnicilor cărora un picior uriaş le-a distrus cu brutalitate muşuroiul. Nici maşinile, nici pietonii nu păreau să aibă un scop precis sau să se îndrepte într-o direcţie anume. Ceea ce-i mâna era o nelinişte şi o panică tâmpă care-i năucea ca un narcotic (până la emasculare). Singurii vioi şi plini de viaţă, răsărind parcă din sedimentul străzii, erau cerşetorii ţigani. [...] Cred că am înţeles: când puterea nu mai are nume, o exercită soarta. Asta îi făcea pe oameni să fie smintiţi şi năuciţi. Ştiau că soarta le rezervă întotdeauna numai lucruri înfiorătoare. Dar nu-şi dădeau încă seama ce anume îi aşteaptă. Erau dezorientaţi fiindcă pierduseră obiectul concret al urii lor. Poţi urî un tiran; nu poţi urî soarta. Soarta e anonimă. Românii sunt mari maeştri în înjurături. Din limba lor ţâşnesc flori tropicale, inventivitatea lor atinge genialul atunci când variază, parafrazează, nuanţează forma tradiţională a înjurăturilor lor. Cu alte cuvinte: pe un tiran poţi să-l înjuri. Are tată, mamă, strămoşi, fraţi, surori, copii, copii ai copiilor pe care îi poţi combina într-o Poloneză de afurisenii. E cu neputinţă să faci la fel cu soarta. E ridicol să o acuzi, să o blestemi. Oamenii din Bucureşti mi s-au părut a fi castraţi colectiv în acele zile din ianuarie 1990 fiindcă nici măcar nu înjurau. Li se răpise identitatea lor fiindcă nu mai puteau spune, referindu-se la un adversar concret: Bagă-l în p. mă-si.”


Sunt spuse aici nişte adevăruri cutremurător de reale. Este exact ceea ce mai trăim încă şi astăzi în Ucraina. După Euromaidanul din Kiev și fuga tiranului la vecinul din nord ucrainenii trăiesc aceleaşi deziluzii. Frigul străzilor bucureştene din iarna lui 1990 mai bântuie şi astăzi pe străzile ucrainene, indiferent de oraş, indiferent chiar de anotimpul anului.
Deşi a scris în limba germană şi engleză, a vorbit în franceză şi italiană, povestea bancuri în idiş, cânta cântece bătrâneşti în româneşte, Rezzori a iubit foarte mult limba română. În acelaşi dialog cu Catrinel Pleşu scriitorul recunoaşte că “limba română e o limbă superbă, bogată, foarte expresivă şi nuanţată. Mi-e dor să vorbesc româneşte, vorbeşte-mi cât mai mult româneşte, te rog. Când eram tânăr, cred că se întâmpla în Elveţia, o doamnă din aristocraţia română (pare-mi-se principesa Ştirbey?) a spus despre mine odată: Rezzori vorbeşte o românească cam din topor.“
Fiind în India la un moment dat, când încerca să-i lămurească consoartei, care-l însoțea în călătorie, deosebirea dintre suprareal, supranatural şi suprasensibil, recunoaşte că „alăturarea strânsă dintre teribil şi absurd face ca sentimentul meu albastru-galben-roşu al vieţii să se continue şi dincolo de realitate. Un român get-beget ca mine, i-am spus, (de fapt, biologic doar cu o picătură de sânge diluat românesc în potpourri-ul arborelui meu genealogic, din partea străbunicii) se împacă (căscând a lehamite) şi cu făţărnicia sufletească a tuturor celor care aud clinchetul de clopoţel al ghioceilor şi voci de elfi în fiecare ciripit de pasăre”. În alt loc va declara: „Român sunt, printre altele, prin atitudinea mea faţă de lume: nu cred în nimic – adică cred în tot.“ Şi apoi, referindu-se la poporul român, va continua: “Un popor care se aşteaptă să piardă tot în fiecare clipă, să asiste la distrugerea a ce a construit cu mare trudă, să fie nevoit să slujească mereu noi stăpâni, să nu reuşească niciodată să obţină o ordine durabilă; un popor care-şi vede mereu ideile invalidate, intenţiile zădărnicite, aspiraţiile puse sub interdicţie – un astfel de popor nu crede în unidimensionalitatea lumii faptelor. Are simţul absurdului. Al irealităţii Realităţii. Nu crede în nimic. Doar în sensul adânc al lipsei de sens. E şi asta un mod de a pătrunde sensul lumii. Un popor cu o mare înzestrare artistică. Artişti în existenţial.”
Acesta este Gregor von Rezzori, un român autentic și, ca parte a acestui popor pe care l-a iubit, un artist în existenţial.