duminică, 14 iulie 2019



PARCUL DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  
(PROBLEMELE UNUI MONUMENT DE ARTĂ PEISAGISTICĂ)  
 ing. Gheorghe Haficiuc
(Publicat în "Libertatea cuvântului" (Cernăuţi) la 13 şi 27 februarie şi 5 şi 19 martie 2004. Aici este redat cu mici corectări şi adăugiri.)

Despre starea de ruină în care se află parcul dendrologic din Carapciu şi indiferenţa iresponsabilă a forurilor în sarcina cărora cade îngrijirea şi conservarea acestuia, s-ar putea scrie lungi şi dureroase rînduri. Acestea însă n-ar avea alt rezultat decît să-i enerveze pe unii, sau să-i plictisească, lăsîndu-i impasibili, pe cei cu "nervii mai tari", aşa cum se întîmplă cu multe alte articole ale noastre referitoare la problemele actuale. De aceea, în cele ce urmează, voi încerca să redau imaginea de altă dată al acestui parc, mai precis din perioada interbelică, cînd "civilizaţia" căpătuirii cu orice preţ încă nu dusese la negarea laşă a naturii şi a Creatorului ei, cînd criteriile frumosului - armonia şi perfecţiunea, alimentau confortul spiritual al omului, iar conştiinţa nu putea exista fără darul contemplării.  
În acest scop mă voi folosi de propriile amintiri din copilărie şi de cercetările pe care le-am intreprins în anii 1953 şi 1954. Pe atunci, acest parc se mai afla în starea sa iniţială. Mai întîi, însă,  pentru a fi înţeleasă problema în toată amploarea sa, va trebui să facem o scurtă excursie în istorie, spre rădăcinile sufleteşti, în climatul spiritual al neamului valah de pe aceste meleaguri.  

                                                             I
Pe întinsul teritoriu din Haemus pînă dincolo de Carpaţii Păduroşi şi din pădurea Hercinică pînă dincolo de Borysthenes-ul Mijlociu, teritoriul locuit de neamul cel mai numeros după inzi - tracii (Herodot, Istorii, V, 3), s-au cristalizat multiple comunităţi tribale, însă cu o gîndire mitică, unitară şi un cult comun al pădurii sacre - sentiment religios stîrnit în sufletul omului de adîncimea, tăcerea şi grandoarea pădurilor, de valoarea acestora în viaţa materială şi spirituală a obştei. Sacralitatea pădurii, percepută prin puterea mirifică a vegetaţiei, ca simbol al comuniunii omului cu lumea vegetală, a devenit instrument magico-mitologic de apărare, de consacrare şi de respect sacro-sanct pentru triburile trace (valahii de mai tîrziu prin celtizare).  

In aceste păduri se desfăşura întreaga viaţă spirituală a obştii; în zonele de silvostepă - în cele de stejar s-au fag, la munte - în cele de brad sau molid. Bradul, cel mai semnificativ simbol religios din epoca neolitică, a bronzului şi chiar a fierului, îl vedem redat în picturi pe pereţii peşterilor şi a caselor, pe figurine, pe amulete şi talismane şi, mai ales, în ştampilarea vaselor de cult, al ulcioarelor-calendare etc., cu "crenguţa de brad".  

În incintele sacre de sub coroanele acestor arbori se aduceau jertfe animale sau vegetale, se înălţau rugăciuni şi prosternări. Preotesele şi preoţii întocmeau oracule, ascultînd şi imitînd foşnetul frunzelor şi ramurilor care exprimau voinţa zeilor şi strămoşilor, ca şi Eminescu: "O,mamă, dulce mamă, din negură de vremi,/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi" (O, mamă, 1880). Aici se desfăşurau toate manifestările rituale şi ceremoniale legate de ciclurile calendaristice şi ale vieţii - naşterea, nunta, moartea; se stabileau sărbătorile solstiţiale şi echinocţiale (atît de grosolan încălcate astăzi de stiliştii întîrziaţi, prin nesocotirea crugului Soarelui hotărît de Dumnezeu).  

În veacurile de după Hristos, odată cu răspîndirea creştinismului "locaşele de închinare ale primilor creştini pe aceste meleaguri, s-au mutat din păduri în biserica de lemn. Astfel, templele strămoşilor noştri - pădurile de stejari, brazi şi fagi şi-au păstrat originea lor sfîntă. Mai mult chiar, multă vreme acestea n-au fost numai simple locaşuri de închinare. Biserica valahă dintru început deveni o casă de sfat a oamenilor înţelepţi - "bătrîni şi buni" - o moştenire celtă, păstrată în Dreptul valah. 
"Bisericile încă nu deveniseră obişnuite peste tot, dar acolo unde apăreau, acestea erau marcate de un adînc respect şi religiozitate, dar şi de clocotul vieţii din jur. Oamenii, după oficierea serviciului divin, se aşezau pe laiţele de scînduri de sub streşinile largi, să pună la cale treburile obştii, chemau slujitorii altarelor să le fie martori la înţelegerile dintre ei. Sub streşinile bisericilor, înconjurate de coloanele brazilor, se instala ca o lege atmosfera bunei înţelegeri şi a dreptăţii" (Gh. Haficiuc, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii bisericeşti tradiţionale în Bucovina. Întroducere, rev. "Candela", Cernăuţi, nr. 2, 1999, pag. 46, 48).  

Brazii amintiţi mai sus, nu erau altceva decît arborii consacraţi, aduşi în centrele săteşti din pădurile sacre geto-celte. Sub coroanele lor, conform vechilor tradiţii, se adunau bătrînii înţelepţi la sfat, se săvîrşea judecata obştească şi se adoptau hotărîri de interes comun. Aceşti arbori, continuau astfel să fie în viaţa satului simbolul puterii divine şi garantul desfăşurării ceremoniilor tradiţionale. Aceşti arbori îi putem considera deci prototipul parcurilor noastre de astăzi, păstrătoarele valenţelor spirituale ancestrale.  

Parcul dendrologic din Carapciu a fost creat de familia răzăşească a Grigorcenilor, pe locul unei pădurici rămasă din vechea pădure sacră, cu arbori-totem (atestată ştiinţific de Romulus Vulcănescu în "Coloana Cerului", Bucureşti, 1972, harta de la pag. 137. Vezi facsimilul alăturat:  

img 001: Harta fostelor păduri sacre şi arborilor-totem de pe teritoriul geto-ilir. Pădurea sacră din zona Bucovinei actuale, este încercuită cu o linie punctată. Facsimil.


Sacralitatea acestei păduri poate fi dovedită şi de existenţa unei aşezări din perioada hallstatt-ului getic (prima vîrstă a fierului) descoperită în apropiere de B.A.Timoşciuc, în urma cercetărilor arheologice efectuate prin anii 1960-1965. În plus, păduricea era situată lîngă marele şi străvechiul drum comercial (şi al invaziilor din nord), cunoscut la 1339 de Via Walachiensis (Atlasul RSR, Inst. de Geografie, harta VII-3 verso, tip. în 1976), care lega Marea Baltică de porturile dunărene, pe valea din stînga Siretului (ocolind lanţul Carpaţilor). Aici s-ar fi aflat un han pentru călători şi o staţie de poştă pentru schimbarea cailor, precum şi un punct de pază, control şi ajutor.  

Austriecii, după ocuparea Bucovinei, au construit o altă şosea modernă în locul vechiului drum, care şi-a pierdut rostul, dispărînd cu timpul. Pe locul hanului, Grigorcenii care intraseră în stăpînirea unei jumătăţi a satului Carapciu (cealaltă jumătate aparţinea mănăstirii Putna), şi-au ridicat pe locul vechiului han din centrul păduricii, curtea, mai întîi din lemn (probabil amenajînd clădirile vechiului han), apoi din cărămidă.  

Păduricea, cu suprafaţa de cca 10 hectare, a fost în parte defrişată pentru a face loc unei livezi de pomi şi grădini de zarzavat, iar restul de peste 1,5 ha a fost amenajat ca parc, păstrîndu-se aici în totalitate, iar în rest - cei mai viguroşi şi semnificativi arbori seculari din vechea pădure sacră (molizi, stejari, fagi şi tei). Lîngă conac s-a organizat o întinsă grădină cu flori, iar în partea sud-estică - un heleşteu şi un mare lac cu o insuliţă la mijloc.  

Aceste date, reflectate pe planul cadastral din 1855 (vezi facsimilul anexat aici), se regăsesc, cu unele schimbări intervenite în planimetria parcului din următoarele două decenii, pe planurile cadastrale ridicate în vremea respectivă, precum şi în icoanele fragmentului de roman Boierimea de altă data şi nuvela Cezara a lui Eminescu (1879), sugerate acestuia în timpul probabilei vizite făcute în Carapciu în august 1871, cu ocazia organizării sărbătorii de la Putna. Este semnificativă folosirea de către Eminescu în scurtul text al fragmentului de roman arătat, mai multe regionalisme, caracteristice graiului din zona Carapciului: "Siretiul", "fereastă-fereştile", "ogradă", "pomăt", "pomătul", "sara", "patrat" etc. Acestea, ca şi multe alte exemple luate din opera lui Eminescu, la care ne-am referit în alte articole, ne îndeamnă să credem că poetul a trecut totuşi prin Carapciu.  
 
img. 002: Parcul Grigorcenilor din Carapciu, conacul acestora şi împrejurimile pe harta cadastrală din 1855. Facsimil. (Din arhiva autorului). 

Există în acest sens şi alte indicii, printre care şi marea prietenie care-l leagă pe poet de înfocatul patriot, om de bine şi luptător bucovinean Modest Grigorcea şi de familia sa, moment complet neglijat de mulţimea biografilor lui Eminescu. Toate acestea fac obiectul unui capitol în lucrarea noastră Repere eminesciene pe harta Bucovinei. Şi, deoarece această lucrare n-a văzut lumina tiparului, intenţionăm să publicăm capitolul respectiv în Anuarul Muzeului istorico-etnografic Carapciu.  

                                                     II 

Modest cavaler de Grigorcea (1847-1911) şi-a  făcut studiile secundare la Gimnaziul din Cernăuţi (1866) şi cele juridice la Universitatea din Gratz (1871). A intrat în serviciul administrativ-politic la guvernul Bucovinei, apoi, din 1873, s-a retras la moşia sa părintească din Carapciu pe care a administrat-o cu multă înţelepciune, folosindu-se de mijloacele cele mai noi, germane, în agricultură, la creşterea vitelor şi comercializarea produselor. În scurt timp a descărcat proprietatea de datorii, a modernizat velniţa (fabrica de spirt), cu deşeurile velniţei îngrăşa vitele, pe care le transporta apoi direct la Viena pe calea ferată de curînd construită (1886). Aceasta se ramifica în Carapciu spre trei direcţii - Hliboca, Storojineţ şi Ciudei chiar pe moşia lui Grigorcea, unde fusese construită şi gara la mai puţin de 1 km depărtare de grajduri şi fabrică. Grajdurile, spaţioase, fuseseră dotate cu instalaţii moderne (pentru acea vreme), cu hale noi, magazii şi depozite, riguros plasate pe arie. Într-un cuvînt, gospodăria a devenit de nerecunoscut, aducînd proprietarului venituri considerabile, vorba lui Eminescu: "Iar el ştia plugăria -/ Gospodăria e, precum vezi./ Moşioara lui altdată/ Era tot părăduită./ Vezi acuma ce-i aduce,/ Cît de bine-i rînduită". (Minte şi inimă, 1879).  

Apoi, cu multă grijă şi gust acesta şi-a refăcut conacul, lărgindu-i suprafaţa locuibilă dar, în acelaşi timp, fiind preocupat de păstrarea intactă a vechii construcţii, lăsîndu-i înfăţişarea sa exterioară neschimbată. Era acea grijă sentimentală, plină de dragoste pentru casa părintească în care a văzut lumina zilei şi unde şi-a petrecut fericita copilărie (aviz dărîmătorilor caselor părinteşti din vremea noastră, îndemnaţi numai de capriciile modei). Era influenţat şi de tradiţia germană a respectului şi preţuirii monumentelor istorice şi construcţiilor valoroase, moştenite de la înaintaşi. Astfel, vechea vilă cu 2 etaje a rămas în centru intactă, cu puţine schimbări interioare, adăugînd-i-se doar cîte o aripă cu un etaj (pentru a nu acoperi partea centrală) cu terase în faţă privind spre frumoasa grădină din parc, iar spre nord lungind planul cu o secţie spaţioasă, de asemenea cu un etaj, făcînd joncţiunea cu o altă clădire veche, pînă atunci separată. S-a obţinut în felul acesta un complex unitar în stil tradiţional bucovinean, cu acopăerişul în patru ape atît de plăcute ochiului, cu fereşti şi elemente arhitectonice sobre şi proporţionate, fără stridenţe sau forme greoaie. Vedem şi aici vechea înţelepciune a ţăranului bucovinean care reuşeşte să innobileze lucrurile şi faptele sale cu o simplitate savantă. 

Clădirea astfel concepută - cu pereţii văruiţi în alb imaculat, fără alte nuanţe pentru a lăsa liber jocul natural al umbrelor şi luminilor să evidenţieze formele suple şi armonioase ale arhitecturii -, ascunse printre arborii parcului, părea un palat din basme, plutind uşor şi strălucitor. (Vezi fotografia alăturată). 
 
 
img. 003: Conacul familiei Grigorcea situat în centrul parcului dendrologic din Carapciu, fotografiat de autor în februarie 1954.  

În cadru, din păcate, apare şi o baracă inestetică, plasată anapoda în perioada sovietică, care strică tot farmecul arhitecturii şi priveliştei.  
Fără prezenţa grădinii estetic organizate, cu vegetaţia ei vie alături de arhitectură, construcţia ar fi rămas o simplă zidărie, dură şi masivă, lipsită de viaţă. Acestea le ştia cu siguranţă şi Modest Grigorcea din experienţa sa germană. De aceea şi-a încadrat conacul într-un peisaj natural original şi cu gust gîndit, a cărei descriere o vom reda în continuare.  

Suprafaţa parcului a fost cu mult mărită (la cca 6 ha) în contul livezii cu pomi din jurul conacului, prin umplerea şi nivelarea unei coaste rîpoase, mutarea mai spre nord a vechii arii şi spre est a drumului cîmpenesc ce ducea peste lanuri spre pădure şi Odaie. Construcţia acestui drum nou trasat, a fost condusă de un inginer vienez, coleg de universitate cu Modest Grigorcea, care a folosit aici tehnica de vîrf austriacă, suprastructura drumului rezistînd pînă astăzi. Este numit de săteni "drum particular".  

În toamna anului 1934, pe ambele laturi ale drumului au fost plantaţi cîte un rînd de tei ornamentali, deosebit de valoroşi ca specie decorativă şi interes ştiinţific (Tilia euchlora K. Koch. (?) - un hibrid natural prin încrucişarea  între Tilia cordata şi Tilia dasystyla), produşi într-o pepinieră din Austria de unde au fost importaţi. O parte din aceşti tei frumoşi, cu coroana maiestoasă, rezistă încă ticăloşiei "omului nou". (Vezi planul general anexat): 





img 004-a, 004-b - PLANUL PARCULUI DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  (Între 1900 şi 1941)  
  
L e g e n d a. 
o - T e i i  existenţi,                                                                                                       
+ - T e i i  dispăruţi după 1955. In locul acestora ar urma să fie plantaţi alţi pueţi de tei cu ajutorul elevilor Liceului "M.Eminescu" din Carapciu. În sarcina onorifică a elevilor a rămas de asemeni îngrijirea şi paza acestor 36 de pueţi  nou-plantaţi, cît şi a celor 64 de tei bătrîni.  
1 ...61 - Tei ornamentali, plantaţi în toamna anului 1934, păstraţi pînă astăzi.  
I - Drumul particular,construit în jurul anului 1900. 
II - Parcul dendrologic. Este declarat monument al artei prin Hotărîrea comitetului executiv al soietului regional din 30 mai 1979. 
III - Conacul unde se presupune a fi poposit poetul M.Eminescu în anul 1871. 
III-a - Lărgirea ulterioară a conacului.  
IV - Aria moşiei desfiinţată iar  halele, silozul şi magaziile distruse în 1959-1960, su pretext că ar fi o rămăşiţă a trecutului burghez.  
V - Heleşteul.  
VI - Lacul, insuliţa cu foişor şi podeţul de lemn executat artistic, azi dispărut.  
VII - Biserica de lemn, monument al arhitecturii săteşti, ridicată în 1816, şi clopotniţa, ridicată în 1823, demolate în iulie 1983 din ordinul comitetului raional Hliboca al P.C. 
VIII - Cripta familiei Grigorcea, răvăşită şi prădată între 1950 şi 1960.  
IX - Vila "baronului", clădită în stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model.
X- Vilă clădită în acelaşi stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model. 
XI - Mormîntul celor doi ostaşi sovietici, originari din Galiţia, judecaţi şi executaţi în februarie 1941, pentru vina de a fi trimis părinţilor scrisori cu conţinut antisovietic. 
XII - Fabrica de spirt. 

Planul parcului are două zone: 
1. Cea veche (creată pînă la 1855), situată în partea dinspre biserică, cu alei rectilinii trasate geometric, rigid, sub uinghi drept.  
2. Partea nouă, amenajată ulterior, cu alei sinuoase, trasate liber, iar plantaţiile sunt dispuse neregulat (în aparenţă). În partea sudică se află un lac (cu suprafaţa de cca 0,5 ha) cu o insuliţă la mijloc, pe care fusese construit un frumos chioşc sub un stejar multisecular. Insuliţa era legată de malul lacului cu un podeţ de lemn arcuit, lucrat cu elegenţă. Apa în lac era adusă de un pîrîiaş care izvora ceva mai sus, ascuns în tufele parcului.

Subliniem că rar putem întîlni în zonă un ansamblu mai bine alcătuit şi mai original. Cu o suprafaţă plană, aici peisajul este perfect redat, mai ales în zona nouă, unde au fost întroduse specii cu efect decorativ deosebit, cu perioada de vegetaţie îndelungată, cu caracteristici arhitectural-decorative vizibile (forma coroanei, coloritul frunzelor în funcţie de sezon, culoarea şi forma florilor, a coajei etc.). Prin anii 1953-1954 se mai întîlneau în parc arbori rămaşi din vechea pădure sacră pe ici-colo, cu coloanele trunchiurilor de un metru şi jumătate în diametru. Aceşti fagi şi stejari maiestuoşi ofereau parcului un aspect deosebit de impresionant. 

Se poate observa aici, ca şi în majoritatea parcurilor din zonă, importanţa atribuită speciilor răşinoase cu coroanele piramidale, împrăştiate cîte una sau în grupuri compacte, pentru a se obţine un efect frumos în timpul verii, dar cu deosebire în perioada iernii, pe fundalul alb al zăpezii şi al arborilor desfrunziţi. 

În partea centrală a parcului, mai ales în faţa clădirii, au fost întroduse diferite specii aclimatizate, care se distingeau prin coronamentul lor strălucitor: arţarul argintiu (Acer saccharinum) care creşte în 10 ani pînă la 7-8 metri înălţime, deşi trăiesc numai pînă la 80 de ani. Provine din America de Nord. Aripioarele acestei speciise se desprind în iunie, pe cînd la celelalte specii abia în toamnă; pinul alb (Pinus strobus)
arborele ornamental (Gymnocladus canadensis Lam.); tuia cultivată "arborele vieţii" (Thuja occidentalis); stejarul roşu ""cultivat" (Quercus borealis Michz) şi a. Aceştia au fost răspîndiţi preponderent solitari (cîte unul) sau în mici grupuri cu scopul evidenţierii lor decorative.  

În imediata apropiere a conacului, în prim-plan s-a păstrat varietatea de fag european cu frunze de culoare purpurie (Fagus atropurpurea Reg.) care, cu coroana sa fastuoasă subliniază liniile arhitctonice ale conacului. Formele frasinilor plîngători (Fraxinus pendula Ait.) sunt plantaţi alături de coloanele zvelte ale pinilor albi (Pinus strobus L.). 

Un deosebit efect pitoresc îl au mulţimea boschetelor de arbuşti şi tufişuri, răspîndite asimetric, ce completează unitatea biologică a parcului, începînd cu alunul (Corylus avelana) care ne aduce bucuria primelor zile de primăvară cu măţişorii săi ce-şi scutură polenul, ca un nouraş de aur, peste florile roşii feminine de pe altă crenguţă, fără să aştepte topirea omătului. Şi aşa, una după alta, sau împreună, înfloresc bucurîndu-ne, şi celelalte plante şi arbuşti pînă-n pragul verii. Apoi vine timpul fructificării ce se încheie toamna tîrziu cu boabele roşii ale cornului (Cornus mas), plantă interesantă, deoarece înfloreşte printre primele, îndată după alun, însă fructele acestuia se coc în urma tuturor.  

Privind la rădăcina alunului, observăm cea dintîi floricică a primăverii - ghiocelul (Galanthus nivalis), în Carapciu i se spune "clopoţelul alb", care anunţă mult aşteptatul timp al muncii ţăranului pe ogoare şi a gospodinelor pentru a rîndui casa şi gospodăria în vederea apropioerii Paştelor. Şi toporaşul (Viola odorata) se află printre primii vestitori ai primăverii. Creşte tufe-tufe pe sub arborii mai rari din parcuri, la margine de păduri şi tufişuri, cu flori violacee sau albastre-sinilii şi miros delicat, ademenitor, o adevărată minunăţie a naturii. Vremea trezirii naturii este precedată însă de brusca şi impetuoasa izbucnire pe pajiştile din parc, pe margini de gîrle şi sub poală de dumbravă, a brînduşei de primăvară (Crocus heuffelianus Herbert) - o floare firavă în formă de pîlnie, care străbate cu îndrăzneală la suprafaţa omătului, emoţionînd şi încîntînd  privirea cu liniştitoarea sa culoare liliachiu-violetă. Copil fiind, le culegeam cu mult drag, iar mama mea, Casandra - bună cunoscătoare a proprietăţilor curative şi coloristice ale plantelor şi o fidelă păstrătoare a tradiţiilor strămoşeşti -, le usca pe marginea sobei pentru a le folosi apoi la vopsitul ouălor în Joia Paştelor într-o frumoasă nuanţă de "verde-ca-iarba", foarte rezistentă în timp. Splendoarea florilor de primăvară se încheie cu lăcrimioara (Convallaria majalis L.) cu florile ei albe-sidefate ca boabele de mărgăritar şi cu miros gingaş de neuitat. Se simte bine în parcul din Carapciu, pe locurile umede şi mai umbrite, ca şi peste tot sub stejărişele şi rariştile dumbrăvii.  

Peste toată această frumuseţe dumnezeiască domină (doar sunt la ei acasă! ) fagul (Fagus silvatica L.), răspîndit masiv pe dealurile dintre Prut şi Siret, aşa-zisele făgete sau bucovinele mici, şi stejarul (Quercus pedunculata Ehrh.), puternic şi solemn - "arborele-totem", coborît din apropiata Dumbravă istorică. Pe lîngă aceştia, se regăsesc aici şi alte specii "localnice" care-şi revendică dreptul la existenţă, deoarece au străbătut pînă la noi veacurile şi mileniile, venind din sacra pădure a strămoşilor noştri.  

În cele expuse pînă aici, putem constata că creatorii acestui ansamblu pitoresc, urmînd pilda înaintaşilor, au tins spre o existenţă în armonie cu natura, arhitectul a înălţat construcţia în aşa fel încît aceasta să se contopească cu mediul înconjurător, iar grădinarul a urmărit să reconstituie natura în miniatură. Păstrat şi îngrijit, acest monument valoros putea sluji ca bază ştiinţifică de cercetare, istoricilor şi etnografilor, specialiştilor din domeniul arhitecturii şi peisajelor, botaniştilor şi ecologilor şi punct de atracţie turistică. Dar şi ca îndreptar bunilor gospodari, doritori să readucă natura, sănătatea şi frumuseţea în viaţa localităţilor săteşti şi urbane. Însă...  

EPILOG

Soarta acestui parc, ca şi a naturii în general,  s-a schimbat împreună cu cea a omului din momentul în care acestuia i-a venit ideea năstruşnică de a "cuceri" natura, de a o supune şi schimba. Închipuindu-se mai înţelept şi mai puternic decît Creatorul Lumii s-a ajuns la ceea ce avem astăzi: distrugerea raportului afectiv dintre om şi natură, pierderea confortului spiritual şi a criteriilor de recunoaştere a binelui şi frumosului, înstrăinarea de idealurile societăţii celte şi a creştinismului, estetice şi morale. În locul izvoarelor cristaline şi a rîurilor limpezi, a grădinilor cu zîmbitoarea lor înverzire de muguri ce înveselesc vederea, acesta a preferat "modernitatea" localităţilor afumate, ornate cu grămezi de gunoaie şi praf, cu aerul îmbîcsit de miresme otrăvite. Astfel, omul însuşi a devenit victima propriei acţiuni prin asfixia trupului, a minţii şi a sufletului... 

Acestea-şi au începutul la data fatidică din 28 iunie 1940. Curînd după această dată, aici s-a aciuiat o unitate militară cu familiile ofiţerilor acesteia. Conacul a devenit cazarmă, iar parcul - poligon de instrucţie. Peste un an, la întoarcerea proprietarului Nicu Grigorcea cu familia din bejenie, unde plecase numai cu cîteva geamantane luate la repezeală, au găsit peste tot mormane de gunoaie cu resturi menajere în descompunere răumirositoare. Restul fusese prădat sau distrus, inclusiv marea bibliotecă. Această bibliotecă ne uluise pe noi, copiii, prin mulţimea volumelor legate în piele, cu titlurile aurite, rînduite în dulapuri elegante de-a lungul pereţilor marelui salon. Aici eram primiţi cu dragoste de bătrîna doamnă Maria, soţia lui Modest Grigorcea, cînd veneam cu Steaua, cu Clopoţelul şi cu Semănatul în zilele Crăciunului şi ale Anului Nou. Şi astăzi mă frămîntă nedumerirea: ce s-a făcut cu aceste valori culturale inestimabile ale noastre? La îndepărtarea gunoaielor s-au găsit file din aceste cărţi folosite ca hîrtie  igienică, iar copertele acestora slujind ca ţinte la tragerile cu pistolul, prinse cu piroane de trunchiurile arborior din parc. Pînă şi pervazurile ferestrelor fuseseră folosite ca suport la tocatul cărnii şi oaselor cu toporul, iat parchetul din faţa sobelor de teracotă (toate plesnite de supraîncălzire) - transformat în butuc de despicat lemnele, lemne obţinute direct dintre arborii ornamentali ai parcului. Din acest moment începe, de fapt, treptat şi sistematic, îndepărtarea ţăranului bucovinean de valorile culturale moştenite, de credinţa în Dumnezeu şi de natura lăsată de Acesta care-i cultivase pînă atunci înclinarea nativă spre bine şi frumos. Aşa i-a fost alterat spiritul selectiv şi gustul estetic şi profund de odinioară, valori pe care le descoperim uimiţi şi cu încîntare în ornamentele şi stilul portului său popular străbun, în coloristica covoarelor, în formele locuinţelor perfect adaptate climatului local şi stilului său de viaţă cumpătată (din ce în ce mai rare) şi a vechilor balade şi doine, pierdute pentru vecie spre paguba culturii europene către care, cică tindem.

Acestea sunt temele asupra cărora vom mai reveni, cu scopul de a facilita o altă viziune şi înţelegere a marilor noastre valori, ameninţate cu dispariţia. iar în privinţa parcului, pentru a stabili responsabilităţi precise şi readucerea acestuia la starea sa iniţială: împrejmuirea cu gard, completarea cu arbori şi arbuşti a speciilor dispărute, inventarierea arborilor valoroşi existenţi şi, poate chiar, aducerea cîtorva familii de căprioare, pentru a mări valoarea parcului şi a reface fauna pădurilor din jur cu aceste minunate vietăţi, răpuse în ultima jumătate de secol de nebunia ateisto-materialistă. 

Odinioară, pădurile noastre erau renumite în Europa prin pitorescul lor şi prin frumuseţea, bogăţia şi varietatea vînatului, ce era ocrotit şi ajutat de oameni. Pe atunci, legile vînătoreşti din ţările civilizate permiteau numai vînarea animalelor bătrîne, bolnave sau degenerate biologic, şi numai în sezonul stabilit de lege. De aceea puteau fi văzute aici cirezi de ciute şi cerbi, turme de căprioare care ieşeau în plină zi, fără teamă din desişuri la păşune în poieni şi margini de pădure. Datorită marelui număr de animale şi a valorii trofeelor recoltate, vînătorile în aceste păduri   deveniseră celebre, deşi vînătoarea, în înţelesul de astăzi, nu avea un scop în sine. Căsuţa de vînătoare de sub pădure, numită "Odaie" (de aici şi "Dealul Odăii" sau "Pe Odaie") la care ducea drumul cîmpenesc ("particular"), adesea a adăpostit mari personalităţi  care, pe lîngă plăcerea de a petrece o zi-două în sînul naturii, organizau vînători ca pretext pentru întîlniri de afaceri şi mai ales politice. Nu este exclus că şi Eminescu, mare iubitor al naturii, să fi petrecut aici în tovărăşia lui Modest Grigorcea şi, fermecat de pitorescul văii Siretuluiu şi a minunatei privelişti ce se deschidea de aici, peste cîţiva ani să fi scris: "Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrave, dosind printre ele sate întinse..., prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbrăvilor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pămîntesc". (Boierii de altă dată). Cercetîndu-i opera nemuritoare, am putea sesiza şi alte adieri ale acestor meleaguri încîntătoare.  

Sigur e însă că, cu ocazia vînătorii regale organizate în perioada 13 - 21 ianuarie 1943 în ocoalele silvice Frătăuţi şi Cuciurmare ale Fondului Bisericesc şi în pădurile unor proprietari - Radu Grigorcea din Prisăcăreni, Nicu Grigorcea din Carapciu s.a., a fost doborît  pe Valea Saliciului din cantonul Lopatna a ocolului Cuciurmare, un cerb, rănit în vara lui 1941 "La ceas oprit de lege şi de datini" (N.Labiş) de un "vînător" militar sovietic care l-a lovit în coapsă fără să-l răpuie. Şi hălăduise aşa bietul cerb, schilodit şi singuratic un an şi jumătate, pînă i-a curmat suferinţa un vînător din suita regelui Mihai...  


img 005: Cerb (Cervus elaphus), odinioară era faima şi mîndria codrilor din nordul Bucovinei...

Opera de nimicire a vietăţilor pădurilor noastre, începută în 1940-1941, a continuat cu înverşunare după 1944, pentru a se ajunge în anii 70 ca toţi cerbii şi căprioarele să fie exterminaţi în totalitate. Rămăsese doar un singur cerb, şi acela din beton, pus la vedere în pădurea Cosminului ca o glumă sinistră, ca o luare în derîdere a naturii noastre batjocorite...

                                ing. Gheorghe Haficiuc  

marți, 30 aprilie 2019


BISERICILE ȘI OAMENII TOPORĂUȚILOR

Istoria frumosului sat din nordul Bucovinei Toporăuți se pierde în negura vremurilor. Cert este faptul că prima atestare documentară a lui e uricul din 5 aprilie 1412, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Giurca Dragotescul două sate, „Volodăuţi şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”. Azi Volodăuții sunt un cătun al Toporăuțiului și după spusele celui mai bun cunoscător al istoriei satului, domnului Petru Helici, de acolo ar fi început vatra satului actual.
„În acest spaţiu românesc a locuit boierul Dumitru Barnovschi, mare paharnic şi apoi mare postelnic. Într-o casă „cu boiereşti curţi, nu departe de Prut, înconjurată de fâneţe, imaşuri, bogate heleşteie cu peşte, dumbrăvi şi locuri bune de vânătoare”, s-a născut domnul Moldovei, Miron, „după anul 1590” - aşa cum amintesc hrisoavele”. (După Nicolae Pintilie „Biserica unui domnitor martir, în mijlocul unui popor martir. Documentar”). Locul acestor „boierești curți” a fost stabilit de neobositul Petru Helici chiar vizavi de noua biserică Sf. Ilie (1914), unde azi e chiar clădirea primăriei, construită în anii sovietici, alături de clădirea veche a primăriei, construită în interbelic.
          Despre Miron Barnovschi, Miron Costin scria că în trei ani de domnie a construit și reparat atâtea biserici și mănăstiri, cât alți domnitori au fãcut în „40 sau 20 de ani de domnie” („Letopisețul Moldovei” de M. Costin). Cât a condus destinele Moldovei (prima domnie din 1611, cea de a doua din 1626-1629 și cea din 1633 care a durat o lună) Miron Barnovschi a ridicat șapte lăcașuri de cult din cele 14 zidite sau refăcute în această vreme.
          În acest cadru se înscrie și biserica Sf. Ilie de la Toporăuți, terminată probabil la 1626, prima biserică fortificată din Moldova, dotată cu tainițe și ferestre de tragere. La fel e și biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iași, ctitorită de același domnitor, dar care a fost terminată de Vasile Lupu la 1635. Nu trebuie să uităm ca actuala biserică a fost ridicată în locul celei vechi, din lemn probabil, ctitorită de Dumitru Barnovschi, tatăl domnitorului martir în anul 1560, pe care turcii au dărâmat-o în drumul lor spre cetatea Hotinului.
          Același Nicolae Pintilie ne oferă și alte informații interesante despre satul Toporăuți și biserică: „În 9 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă, care moştenea satul de la părintele său, Dumitru Barnovschi („care sat a fost adevărat strămoşesc al domniei mele”), dăruia Toporăuţii mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Iaşi (mănăstirea Barnovschi), închinată, la rândul ei, Patriarhiei de Ierusalim. Scutit de unele dări către visteria statului, în 5 februarie 1700, de către Antioh Cantemir, dar provocând mânia patriarhului Ierusalimului, Dosoftei, care, în 7 ianuarie 1705, blăstăma slugile domneşti din Cernăuţi care supărau cu dări moşia Toporăuţilor, satul Toporăuţi suporta greu asuprirea călugărească, pustiindu-se adesea, cum s-a întâmplat şi în 6 martie 1727, când Grigore Ghica Vodă le recomanda călugărilor: „Să căutaţi să mai chemaţi oameni din ţara leşească şi di pe aiurea câţi mai mulţi să vie şi să se aşeze acolo”. (Nicolae Pintilie, „Biserica unui domnitor martir, în mijlocul unui popor martir. Documentar”). Astfel se poate lămuri numărul mare de ucraineni în acest vechi sat românesc, care în 2001 alcătuiau 97,5% din populația Toporăuțiului.
          În perioada sovietică biserica a fost închisă. Am vizitat-o pentru prima dată în 1989 împreună cu regretatul eminescolog Victor Crăciun și marele fotograf Vasile Blendea, care, porniți în căutarea drumurilor lui Eminescu, au ținut foarte mult să vadă și această biserică ctitorită de Miron Barnovschi. Deși biserica nu funcționa am reușit totuți să găsim atunci prin vecini persoana care deținea cheia bisericii și care cu multă bunăvoință ne-a deschis-o ca Vasile Blendea s-o poată filma și din interior. Nu știu dacă aceste poze și filmulețe se mai păstrează undeva în arhiva Radioteleviziunii Române (V. Blendea era fotocorespondentul ei) sau ale urmașilor regretatului fotograf, dar azi, sigur, ar avea o mare valoare.
          De atunci la Toporăuți am fost mai mult în trecere în drumurile noastre spre cetatea Hotinului, însă o dorință mai veche de a găsi locul nașterii sau posibile rude ale marei noastre interprete de folclor Sofia Vicoveanca m-a făcut să ajung în ajun de Paști iarăși în această străveche vatră românească. Cum era și firesc, după vizitarea celor două biserici, prima ctitorită de domnitor, cealaltă, construită în 1914 în stilul neoromânesc după proiectele cunoscutului arhitect și constructor Carol Romstorfer, am pornit spre cătunul Colonia, cătun creat de coloniștii români în anii 20 ai secolului trecut. Deși în această parte a satului aproape toți locuitorii vorbesc de bine de rău românește, urmași direcți ai foștilor coloniști e aproape imposibil de găsit. Se mai întâlnesc câțiva cu nume românești ca Garbuz, Balan, Ponici, Mogiliuc (de la Movilă!), Zbira. Vasile Ilcu, localnic ucrainean după tată și român după mamă (născută Balan), îmi mărturisește că în sat au fost peste 20 de familii de coloniști cu numele Balan, dar acum aproape că au dispărut complectamente. Numele Fusa nu-i spune nimic, în schimb, cu mare plăcere ne povestește despre viața de azi a toporăuțenilor, care aproape toți se ocupă cu pomicultura, înrădăcinită aici de foștii coloniști. La începuturi cu pomicultura se ocupau numai români, care au primit aici parcele de pământ, unde și-au construit case și au plantat livezi de mere, pere, pruni, cireși. Mai apoi această ocupație, văzând că e destul de profitabilă, a fost îndrăgită și de ucrainenii din sat. În perioada sovietică colhozul din localitate se ocupa de asemenea cu pomicultura, dar nu în exclusivitate cum o fac toporăuțenii astăzi.
          Pe ulița principală a cătunului Colonia (str. Miciurin !) încerc să depistez case construite de coloniști astfel ajungând în ograda familiei Rusnac. Capul familiei, Ivan Rusnak, e din satul vecin Colincăuți, căsătorit aici cu o localnică, trăiește în casa unei mătușe, casă construită în interbelic. La întrebarea mea dacă cunoaște română îmi răspunde negativ și continuă:
- Eu îs moldovan și graiesc oleacî pi moldovenești. Fimeia graiești mai bine,  copii înțeleg da nu graiesc.
Cei doi copii, un băiat și o fetiță, imediat îl contrazic pe părinte:
- Noi înțelegem șî graim, oleacî...
Casele coloniștilor, puține câte s-au mai păstrat, sunt asemănătoare cu cele din satele de unde au venit coloniștii, majoritatea cu acoperișul în patru ape.
Tot pe această uliță s-a aflat și casa părintească a Sofiei Vicoveanca, în care după refugiul din 1944, un timp, ar fi trăit familia lui Magid Mortco cu soția Ita. Pe vremea sovieticilor casa lui Gheorghe a lui Ilie Fusa și a soției Veronica, născută Ieșan, a fost folosită de colhozul din localitate. Casa a dispărut după 1991, când un gospodar al satului („mai crutoi” după cum ne spunea Vasile Ilcu) a dărâmat-o ca să ridice în locul ei un depozit frigorific pentru păstrarea fructelor.
O plimbare prin livezile sătenilor, toate în floare, cu multă liniște și numai în zumzet de albine mă face să devin melancolic.
Revin în centrul satului ca să-i fac o vizită domnului Petru Helici, cel mai bun istoric de prin părțile locului. Mă primește soția lui, care trebeluia prin ograda spațioasă și care mă invită chiar în „camera de cercetări” a soțului. E de fapt un fel de bucătărie de vară în care domnul Helici chiar răsfoia câteva din registrele bisericești despre nașterea, căsătoria și decesul toporăuțenilor. Cele mai vechi însemnări sunt din 1812 (căsătorie), iar ultimele din 1944. Le-a găsit în podul bisericii părăsite și ca să nu fie distruse le-a adus acasă și le-a păstrat până la redeschiderea bisericii din 1989. O parte sunt la biserică, dar condițiile acolo fiind nu tocmai potrivite (umezeala) le aduce din când în când acasă.
Între timp le-a cercetat cu minuțiozitate, găsindu-și nu numai arborele genealogic al familiei sale de câteva secole, dar a descoperit și o istorie mult mai fascinantă a localității natale. A fost nevoit să cerceteze și multe cărți de istorie, să cunoască o parte din publicațiile românești în acest domeniu, devenind astfel unul din cei mai buni cunoscători a istoriei Toporăuțiului în special și a Bucovinei în general. Deși a muncit toată viața șofer în colhoz și la câteva întreprinderi din Cernăuți. Acum îl vizitează profesori universitari, jurnaliști pentru a realiza cu el emisiuni telivizate, interviuri pentru ziare și reviste și chiar pentru a primi o consultare sau un sfat.
Îmi arată mai multe însemnări din registrele sale printre care și despre părinții Sofiei Vicoveanca, a rudelor acestora, a mai multor oameni de seamă din localitate. Are o poftă și interes de discuții despre trecut cum nu întâlnești azi nici la oamenii de specialitate, adică la istorici profesioniști. Ne despărțim cu nădejdea că neapărat ne vom mai revedea. Sunt încă atâtea lucruri de împărtășit despre oamenii acestui ținut, despre aceste atât de pitorești locuri.
Părăsesc Toporăuții spre amurgite. Vine mult așteptata ploaie care ne va spăla de toate relele căzute peste noi. Se apropie Învierea.

P.S.: Să nu uităm că la Toporăuţi s-au născut publiciştii şi profesorii universitari Victor Morariu (12 februarie 1881) şi Leca Morariu (25 iulie 1888), fiii lui Constantin Morariu, paroh la acea vreme al Bisericii Sf. Ilie.
Aici albumul foto:


joi, 31 ianuarie 2019


BISERICA DIN HERȚA

         
      Biserica din Herța, viu exemplu al marilor realizări ale artei medievale moldovenești în contextul culturii universale, a fost zidită în una din cele mai pitorești colțișoare ale acestei satrăvechi așezări. Ea reprezintă o construcție unitară specifică pentru arhitectura din Moldova de la sfârșitul sec. al XVII-lea. Arhitecții moldoveni aproape că nu și-au schimbat, pe parcursul veacurilor, modul de a lucra bisericile, păstrând în felul acesta originalitatea națională în condițiile luptei de veacuri pentru neatârnare.
          După 1 iunie 1792, când prin hrisovul domnesc al lui C. Moruzi, Herța devine capitală de ținut, apare necesitatea ca târgul să aibă și o biserică catedrală corespunzătoare noului titlu de reședință. A venit la timp și testamentul lui Ilie Holban din 2 august 1785 prin care se prevedea construirea unei biserici cu hramul Sf. Gheorghe, pentru pomenirea fiului său, mort de ciumă la Constantinopol.
          Construcția bisericii, începută la 1798, a decurs în câteva etape și a fost terminată la 1808. Viața târgului pe acele vremuri era strâns legată de cea a bisericii nu numai din punct de vedere moral, dar și material, ea având câteva moșii, 3 dughene și 2 cârciumi.
            Domnitorul Mihail Șuțu a închinat bisericii venitul multor târguri din Moldova, inclusiv al Chișinăului, Dorohoiului, Focșanilor și Fălticenilor. Peste puțin timp același domnitor îi mai dăruiește câte 20 lei lunar din vama domnească, câte 150 lei la ziua hramului din venitul ocnii și a cămării domnești și îi dădu 20 de poslușnici. Cu toate acestea, biserica a trecut și prin încercări foarte grele. Mihail Șuțu, fiind scos din domnie și neavând cu ce-și plăti datoriile, pentru suma de 30000 lei, care-i avea împrumutați de la niște armeni, le dădu biserica Sf. Gheporghe, cu târgul Dorohoiului și celelalte averi ale ei. Armenii având nevoie de bani și nu de biserică, au scos-o la „Sultan Mezat” ca s-o vândă. Ca să nu se ajungă la vânzarea bisericii, noul domnitor Alexandru Moruzi o închină mănăstirii Sf. Spiridon din Iași (spitalelor mănăstirii). Astfel se lămurește denumirea de biserică Domnească, răspândită mai ales în popor, dar și de biserica Sf. Spiridon, nume ce a ajuns până în zilele noastre.

          Mai jos vă prezentăm un document referitor la cimitirul, care era situat în imediata apropiere a bisericii.
          „Consiliul Comunal al Urbei Herța. Sesiunea ordinară. Ședința de la 10 noiembrie 1908. Proces verbal nr. 66.
Membrii în funcțiuni:
D-nii Mihail I. Ghiga, primar, prezent,
Ion Bordianu, ajutor,
Alexandru Petrovici, consilier,
Vasile Grigoriu Dascăl, consilier,
Costachi Ursachi, consilier,
Ilie Ionovici, consilier,
Dimitrie Antonescu, consilier,
Ion T. Ivancu, consilier,
Toader Jari, consilier.
Consiliul fiind în majoritatea cerută de lege ședința se declară deschisă sub președinția D-lui primar Mihail I. Ghiga.
Domnul primar, luând cuvântul exprimă următoarele:
De aproape 20 ani, conform legii, comuna a înființat un cimitir în afară de oraș și de atunci s-a oprit cu totul înmormântările în jurul bisericii zisă Domnească din această urbă, iar mormintelor și ornamentelor din jurul acestei biserici, de atunci neluându-se nici o îngrijire, o parte de morminte s-a prăbușit dând loc la exalarea de miasme în timpul verii, iar ornamentele mormintelor în cea mai mare parte putrezind și deteriorizându-se oferă un spectacol de părăsire și neîngrijire; și termină prin a cere ca Consiliul să admită ca în termen de un an de la darea unei ordonanțe în urma aprobării încheierii sale, toți acei ce au neamuri sau cunoscuți de care se interesează, înmormântați în jurul bisericii Domnești din această urbă să eschumeze rămășițile morților ce-i interesează transporându-le la cimitirul comunei și să ridice din jurul bisericii toate ornamentațiile mormintelor fie de lemn, zidărie, piatră sau fier, pentru ca în urmă să se poată lua măsuri de comună pentru nivelarea terenului și facerea de plantațiuni pentru asanarea locului.
Consiliu deliberând și având în vedere că cele propuse de D-l primar sunt în interesul  highienei și înfrumusețării împrejurimii bisericii și a comunei
În unanimitate decide:
Admite ca în termen de un an de la darea unei ordonanțe de către D-l primar după aprobarea acestei înscrieri, toate persoanele ce au neamuri, cunoscuți sau orice fel ce-i interesează înmormântați în jurul bisericii „Domnească” din Herța să eschumeze rămășițile lor și să le transporte la cimitirul comunei și să-și ridice toate ornamentele  fie de lemn, zidărie, piatră sau fier din jurul acestei biserici spre a putea nivela și planta deasupra mormintelor ale căror rămășițe n-ar fi fost scoase și transportate în acest interval de timp.
Autorizăm pe Domnul primar să dea ordonanța relativă și să ia toate măsurile pentru aducerea la împlinire a acestei dispozișiuni.
Drept care s-a încheiat acest proces verbal.
Primar, ss M. I. Ghiga
Ajutor, ss I. Bordianu
Secretar, ss Manolescu
Consilieri [semnături indescifrabile]”.
Cum arăta biserica din Herța pe vremuri putem vedea în mai multe tablouri, lăsate pentru posteritate de pictorii Artur și Paul și Verona. Mai puțin e cunoscut faptul că Nicolae Henri Verona, proprietarul moșiei Herța, cel care a construit și conacul familial din localitate deasemenea a fost un autor de miniaturi, inclusiv una cu vedere a târgului Herța și bisericii Sf. Gheorghe.



luni, 28 ianuarie 2019


O MICROMONOGRAFIE A HERȚEI
         
          În perioda interbelică la expozițiile județene de agricultură și zootehnie se obișnuia ca fiecare participant, pe lângă obiectele și produsele expuse, să prezinte și un scurt istoric al comunei sale. Aceste micrimonografii se întocmeau în cadrul primăriei, de obicei, de un intelectual al satului (învățător, primar, paroh etc.). Nepăsarea unora dar mai ales vremurile neprielnice ce s-au abătut asupra ținutului herțean au făcut ca aceste prețioase micromonografii să se piardă pentru totdeauna. De aceea cele câteva care au ajuns până în zilele noastre au o valoare deosebită atât prin informațiile pe care le dețin, cât și prin aceea că ele păstrează amprenta timpului când au fost create, poziția autorului, aflat și el, ca orișicare om, „sub vremi”.
          Supunem atenției Dvs. un scurt istoric „asupra comunei urbane Herța din județul Dorohoi”, alcătuit în cadrul serviciului administrativ al primăriei în anul 1943.
          „Herța, comună urbană nereședință din județil Dorohoi, poate, în afară de Hârlău, fosta capitală a Moldovei, este unul din cele mai vechi și mai vestite târgușoare ale Moldovei.
Situat într-o frumoasă regiune de dealuri și păduri, cu un pământ mănos și productiv, seamănă în totul Bucovinei cu care este învecinat. Târgil Herța a avut o populație care a variat între 2,500-6,500 locuitori, după alipirea satelor înconjurătoare la comuna urbană Herța în 1924.
          Codrul care înconjoară localitatea, vestitul codru al Herței, expluatat și distrus în parte, a fost cântat de poetul Vasile Alecsandri în opera sa:
Codrul Herței cel de moarte...
          Pomenit din documentele cele mai vechi al vadului comercial cu Polonia, este citat în tratatul de comerț dintre Alexandru cel Bun, din anul 1408.
          Documente și hotărnicii, începând cu cel de la Ilie și Ștefan, fiii lui Alexandru cel Bun, din anul 1444, apoi cel din timpul Movileștilor, a lui Vasile Lupu și numeroase documente din secolele XVII și XVIII pomenesc localitatea în litigiile lor.
          În mijlocul secolului XVIII odată cu pierderea Moldovei de Nord în anul 1775, denumită de austrieci Bucovina, Herța cu teritoriul ei a fost ocupată de trupele austriece, litigiul și trasarea noilor frontiere  ale „cordonului” a ținut timp de 2 ani până în anul 1777.
          La trasarea liniei noi a frontierei s-a ținut seamă mai mult de interesele proprietarilor de moșii, ce aveau proprietăți pe noua linie de marcație și care aveau trecere la stăpânire. Cu noua situație creată prin această cedare, Herța devenind un orășel de frontieră, începe să înflorească, populația se îmbogățește din comerț și începe a-și căpăta o importanță neavută până atunci.
          Exod de negustori străini și în special evrei, încep a se așeza în localitatea de unde și numele cunoscut de târg jidovesc.
          Astfel desființându-se ținutul Cernăuțiului, Herța moșteni această titulatură de ținut, la început neoficial, fiindu-i necesar voievodului moldovean să-și păstreze toate dregătoriile din trecut pentru a-și putea face politica lui în Divan și astfel avem un ispravnic de Cernăuți cu reședința la Herța de la 1777 satul Herța devenind neoficial capitala șinutului desființat al Cernăuțiului, fapt care se prelungește până la 1 iunie 1792, când printr-un hrisov domnesc Constantin Moruzi V. V. hotărăște transformarea satului Herța în târg cu iarmaroc și capitala ținutului cu același nume, cuprinzând și tot teritoriul rămas din cel al Cernăuțiului, pe urma rășluirei Bucovinei.
          Această nouă capitală de la 1792 devine in târgușor prosper în urma îmbunătățirilor și construcțiilor inerente unei capitale de ținut nou. S-au instalat funcționari, demnitari, doctor și farmacie, instituite oficial în 1822. O viață nouă pulsează și prosperează. Herța își alege deputatul său în divanul de la Iași.
          Se clădește o biserică catedrală de zid, cu chilii, de către familia Holban în 1798-1808, care ajunge cu M. Șuțu V. V. biserică Domnească și i se închină venitul multor târguri din Moldova, inclusiv cel al Chișinăului și Fălticenilor.
          Deputați ai Herței au fost vornicul Grigore Ghica, proprietarul de atunci al moșiei (1790-1859), Chiriac Scobihon, Panait Cazimir, Țântă etc.
          Gheorghe Asachi născut și el la Herța în 1788, dar trăit în străinătate, are legături cu acest ținut prin mama lui, născută Țântă, proprietarul unei părți a moșiei Țânteni și fratele său Petre Asachi, judecător al ținutului.
          Între primele judecătorii și tribunale, înființate în Moldova, în octombrie 1832, figurează și cea a Herței.
          Toată această faimă și mărire durează cât și ținutul, adică până în vara anului 1834, când noul domnitor Mihail Stirza mută capitala de aici în noua sa ctitorie la Mihăileni. De atunci Herța, rămasă comună urbană, devine un important centru comercial, fiind situat în apropierea celor trei frontiere în urma căderii și a Basarabiei în 1812.
          Acest colț de țară a dat oameni vestiți, în afară de Gh. Asachi, pe tărâmul politic, cultural, artistic, juridic etc.
          Din cauza situației geografice excentrice, fiind în cel mai de nord colțișor al țării, a avut de pătimit ori de câte ori un conflict armat a avut loc între noi și vecinii noștri de ieri! Astfel a fost ocupat în 1775-1777. În 1854-1856, în mai 1916 teritoriul plășii Herța fără avertisment este ocupat de armata rusă în timpul neutralității noastre, pentru a putea ocupa Cernăuțiul, atunci austriac.
          La finele războiului din 1918, când țara noastră părea învinsă, Herța a fost cedată cu tot teritoriul fostului ei ținut Austriei prin tratatul de la București, lucru însă nerespectat, căci soarta a voit să ieșim învingători și să ne întregim țara în 1919 (...)
Herța, aprile 1943”.


vineri, 25 ianuarie 2019


ȘTIRI DE PE PERONUL GĂRII

         
Menirea orocărui intelectual care acționează din pasiune și din vocație este să-și înțeleagă epoca în care trăiește. De cele mai multe ori suntem incapabili să depunem un efort de despuiere a evenimentelor și lucrurilor care ne înconjoară și numai rareori depășim orizontul strâmt al prezentului pentru a percepe epoca în care trăim. Strânși în chingile unei mediatizări totale, trăim într-o lume a știrilor în care predomină nenorocirile, teroarea, dezastrul și violența. Poate în căutarea unui refugiu am început, inconștient, să răsfoiesc tot mai des „știrile mărunte” din ziarele de odinioară. Acolo, în pagini îngălbenite și măcinate de vreme, am descoperit, spre surpriza noastră, pulsul acelorași probleme, neliniști, aspirații și dezamăgiri care ne frământă și astăzi. Aceste informații, de acum un secol și mau bine, capătă astăzi o nouă dimensiune, ne furnizează (paradoxal!) chiar imaginea realității actuale, de la începutul acestui nou mileniu.
          Prin suprapunerea știrilor de ieri și de azi ne dăm mai bine seama de valorile permanente la care trebuie să ținem și să aspirăm, precum și cele efemere, neesențiale pentru noi.
          Gazetele românești din Cernăuți de la sfârșitul sec. XIX și început de sec. XX aveau obiceiul să-și informeze cititorii aproape despre orice eveniment mai important din viața persoanelor ajunse pe anumite trepte ierarhice ale societății. Indiferent de postul pe care-l ocupau – fie o slujbă de stat, fie una obștească – cel care era de acord cu această plasare printre fruntașii societății era, practic, de acord și cu faptul de a fi urmărit la tot pasul de către vigilenții ziariști. Era un fenomen obișnuit, deși se mai întâmplau și unele incidente, neînțelegeri cauzate atât de calitatea  (veridicitatea) informației, cât și de moralitatea celor ce scriau și celor despre care se scria.
          Astăzi ne vom referi la un anumit fel de informații, pe care le-am putea numi, arbitrar, ca știri de la gară. Trebuie să menționăm că, o dată cu inaugurarea liniei de cale ferată Lemberg-Cernăuți-Iași (1866), trenul devine treptat pentru bucovineni cel mai important mijloc de deplasare, iar gara cernăuțeană – locul unde se adunau toate noutățile din împrejurimi. Multe redacții locale își aveau în acest scop la gară oamenii lor. De cele mai multe ori, aceștia erau studenți care, în schimbul unor mici recompense, informau redacțiile cernăuțene despre toate deplasările mai importante ale elitei bucovinene politice, economice, culturale etc.
          Majoritatea știrilor erau pur informative, adică nepărtinitoare. Să dăm doar câteva exemple.
          „Familia baronului Nicu Hurmuzachi va petrece restul vremii în Dulcești, lângă Roman, în România”.
          „Dl consilier de trebunal V. Morariu a plecat astăzi la Lemberg să ieie în seamă noul său oficiu la curtea de apel”.
          „Comandantul jandarmeriei teritoriale dl colonel-locotenent de Catargi s-a reîntors din concediu la Cernăuți”. (O, câte doamne și domnișoare îi așteptau reîntoarcerea!)
          „Dl consilier consistorial George Ilașievici a plecat de vreo câteva zile la Lemberg și Stanislau pentru a vizita mănăstirile din aceste ținuturi”.
          „Dl S. Stamatiadi, consulul regal al României, care făcuse mai multe săptămâni în concediu, sosește azi în Cernăuți venind de la București”.
          O atenție deosebită se acorda profesorilor universitari și oamenilor de știință. În aceste cazuri informațiile aveau și o nuanță de admirație, respect și chiar mândrie față de aceste persoane.
          „Dl Dr. Dimitrie Onciul, profesor de universitate, a sosit cu trenul de ieri după masă la Cernăuți”.
„Dl profesor Em. Grigoroviță, compatriotul nostru, care a tradus în limba germană mai multe poezii de ale lui Eminescu, a fost primit în audiență la Castelul Peleș de Regele”.
          „Dl profesor universitar Dr. I. G. Sbiera s-a reîntors din București, unde a luat parte la lucrările Academiei”.
          „Dl Dr. George Popovici a plecat din Viena la București pentru a consulta documentele aflătoare în arhivele de acolo relativ la primele secole ale istoriei moderne. Dl Dr. Popovici prepară o serie de publicații despre vechea organizație a Moldovei”.
          Am spune că sunt informații interesante și utile pentru cititori. Era ceva firesc ca lumea să fie la curent cu activitatea membrilor Academiei și chiar cu temele preocupărilor lor științifice. Azi nu mai avem plăcerea să savurăm astfel de noutăți. Și-i păcat! Ar fi interesant să știm și noi muritorii care sunt preocupările la zi ale savanților noștri (dacă-i mai avem!), căci, se pare, mulți dintre ei, singuri, nu prea știu cu ce se ocupă.
          La acest capitol nu erau dați uitării nici deputații – atât cei din dieta Bucovinei, cât și cei din parlamentul vienez.
          „Deputatul dl baron Vasilco a plecat la Viena pentru a lua parte la desbaterile membrilor clubului român parlamentar”.
          „Deputatul nostru dl baron George Vasilco, din cauza boalei sale, a plecat la Kairo, unde va petrece timp mai îndelungat”.
          Deseori ziarele anunțau din timp despre plecarea sau sosirea unor persoane, dând astfel posibilitatea publicului, aderenților sau adversarilor, să-și poată exprima admirația sau, respectiv, protestul față de ei.
          „Deputatul nostru Dr. G. Popovici a sosit cu trenul de azi dimineașă la Cernăuți, fiind întâmpinat la gară cu vii strigăte de „Trăiască!” de numeroși amici și admiratori. D-sa se va întoarce cu trenul de mâine dimineață iarăși la Viena”.
          În acest caz concret întâmpinarea călduroasă de care s-a bucurat deputatul G. Popovici (T. Robeanu) se lămurește prin onorabilul gest de demisionare din postul de redactor al Foii legilor imperiale – post ministerial, pe care l-a făcut în semn de protest față de politica antiromânească a prezidentului Bucovinei, baronului Bourguignon, care, după spusele deputatului, „a înveninat relațiunea dintre românii bucovineni și guvern, uzând de oprimări sistematice și lovind nebunește în cele mai sânte sentimente ale noastre”.
          Față de conducerea propriu-zisă a Bucovinei, ziarele românești aveau, de cele mai multe ori, o atitudine fermă și necruțătoare.
          „Contele Pace a plecat cu trenul de Duminică după amiază. Însoțirea la gară a avut un caracter privat. Dintre români nu a ieșit nimeni la gară”.
„Prezidentul țării dl baron Bourguignon a plecat ieri seara incognito la Viena. D-sa a făcut la sosirea în tren impresia unui om care părăsește pe furiș Cernăuțiul”.
Altădată publicul cernăuțean, fiind mai vigilent, i-a făcut o petrecere de pomină:
„Publicul român al capitalei, care în ultimul moment a prins de veste despre subita plecare, s-a grăbit de a-i aduce tributul meritat de recunoștință, înscenând la gară o demonstrațiune care a făcut ca astăzi întreaga capitală să fie agitată, ca nicicând altădată. Plecarea lui e ultimul mijloc de a scăpa de urgia poporului”.
La întoarcerea lui, ziarele informau:
„Tăcut și în taină s-a reîntors baronul Bourguignon din Viena. Nici un signal n-a alarmat cetele de mameluci, cari pândeau momentul acesta pentru a-i aduce omagii bine dresate capului confederațiunei antiromânești din țară”.
În acest context nu erau iertați nici foștii demnitari ai Bucovinei:
„Amici de cruce. Premergătorul de tristă memorie al baronului Bourguignon, contele Goess, se află de ieri seara în Cernăuți. Astăzi după masă a fost mare dineu în palatul de pe piața Austriei. Deseară părăsește contele Goess Cernăuțiul! Cale sprâncenată!”.
După o astfel de publicitate fiți siguri că lumea „s-a și grăbit de a-i aduce tributul meritat de recunoștință”.
Frumoase și semnificative știri. N-ar strica, se pare, să revenim la acest obicei cu știri de pe peronul gării. Cu atât mai mult, cu cât lumea continuă să călătorească. Ce-i drept, nu numai cu trenul. Multă lume pleacă (mai puțină vine) luându-și lumea în cap pentru a-și câștiga o bucată de pâine în alte țări, căci aici, acasă, este greu de tot. E lumea simplă, nevoiașă.
Călătoresc, ce-i drept, și liderii noștri. Ajung pe la președinți (regele nu mai este), pe la ministere, pe la academii, se milojesc pentru un sfanț, pentru un premiu, pentru o decorație, pentru un sfat înțelept cam cum să-i facă fericiți pe cei rămași la vatră. Folosim pluralul, căci, exact ca pe vremuri, o parte pleacă la instituțiile din capitala țării, alta – la cele din capitalele vecinilor. O fac, însă, în mare taină, de parcă s-ar ocupa cu trebușoare urâte. Dar n-ar strica să știm și noi despre aceste călătorii, ca să ne adunăm cu toții la gară pentru „a le aduce omagii bine meritate” și „tributul meritat de recunoștință”. După merite, după fapte.
Cam acestea erau pe vremuri știrile de la gară. Am citit însă una care se deosebea mult de celelalte. Mult timp nu-mi puteam lămuri prezența ei în paginille ziarului. V-o prezint și Dumneavoastră:
„D-șoara Aglaia Lupu, distinsă elevă a conservatorului vienez, pleacă cu trenul de seară la Viena spre continuarea studiilor”.
Numai tânărul student de la gară, probabil, putea lămuri apariția acestei știri la ziar. El, distinsa elevă și... primăvara, care sosise să-și satisgfacă capriciile amoroase și pe peronul gării din Cernăuți.