PARCUL DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  

(PROBLEMELE UNUI MONUMENT DE ARTĂ PEISAGISTICĂ)  

 ing. Gheorghe Haficiuc

(Publicat în "Libertatea cuvântului" (Cernăuţi) la 13 şi 27 februarie şi 5 şi 19 martie 2004. Aici este redat cu mici corectări şi adăugiri.)

Despre starea de ruină în care se află parcul dendrologic din Carapciu şi indiferenţa iresponsabilă a forurilor în sarcina cărora cade îngrijirea şi conservarea acestuia, s-ar putea scrie lungi şi dureroase rînduri. Acestea însă n-ar avea alt rezultat decît să-i enerveze pe unii, sau să-i plictisească, lăsîndu-i impasibili, pe cei cu "nervii mai tari", aşa cum se întîmplă cu multe alte articole ale noastre referitoare la problemele actuale. De aceea, în cele ce urmează, voi încerca să redau imaginea de altă dată al acestui parc, mai precis din perioada interbelică, cînd "civilizaţia" căpătuirii cu orice preţ încă nu dusese la negarea laşă a naturii şi a Creatorului ei, cînd criteriile frumosului - armonia şi perfecţiunea, alimentau confortul spiritual al omului, iar conştiinţa nu putea exista fără darul contemplării.  

În acest scop mă voi folosi de propriile amintiri din copilărie şi de cercetările pe care le-am intreprins în anii 1953 şi 1954. Pe atunci, acest parc se mai afla în starea sa iniţială. Mai întîi, însă,  pentru a fi înţeleasă problema în toată amploarea sa, va trebui să facem o scurtă excursie în istorie, spre rădăcinile sufleteşti, în climatul spiritual al neamului valah de pe aceste meleaguri.  

                                                             I

Pe întinsul teritoriu din Haemus pînă dincolo de Carpaţii Păduroşi şi din pădurea Hercinică pînă dincolo de Borysthenes-ul Mijlociu, teritoriul locuit de neamul cel mai numeros după inzi - tracii (Herodot, Istorii, V, 3), s-au cristalizat multiple comunităţi tribale, însă cu o gîndire mitică, unitară şi un cult comun al pădurii sacre - sentiment religios stîrnit în sufletul omului de adîncimea, tăcerea şi grandoarea pădurilor, de valoarea acestora în viaţa materială şi spirituală a obştei. Sacralitatea pădurii, percepută prin puterea mirifică a vegetaţiei, ca simbol al comuniunii omului cu lumea vegetală, a devenit instrument magico-mitologic de apărare, de consacrare şi de respect sacro-sanct pentru triburile trace (valahii de mai tîrziu prin celtizare).  

In aceste păduri se desfăşura întreaga viaţă spirituală a obştii; în zonele de silvostepă - în cele de stejar s-au fag, la munte - în cele de brad sau molid. Bradul, cel mai semnificativ simbol religios din epoca neolitică, a bronzului şi chiar a fierului, îl vedem redat în picturi pe pereţii peşterilor şi a caselor, pe figurine, pe amulete şi talismane şi, mai ales, în ştampilarea vaselor de cult, al ulcioarelor-calendare etc., cu "crenguţa de brad".  

În incintele sacre de sub coroanele acestor arbori se aduceau jertfe animale sau vegetale, se înălţau rugăciuni şi prosternări. Preotesele şi preoţii întocmeau oracule, ascultînd şi imitînd foşnetul frunzelor şi ramurilor care exprimau voinţa zeilor şi strămoşilor, ca şi Eminescu: "O,mamă, dulce mamă, din negură de vremi,/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi" (O, mamă, 1880). Aici se desfăşurau toate manifestările rituale şi ceremoniale legate de ciclurile calendaristice şi ale vieţii - naşterea, nunta, moartea; se stabileau sărbătorile solstiţiale şi echinocţiale (atît de grosolan încălcate astăzi de stiliştii întîrziaţi, prin nesocotirea crugului Soarelui hotărît de Dumnezeu).  

În veacurile de după Hristos, odată cu răspîndirea creştinismului "locaşele de închinare ale primilor creştini pe aceste meleaguri, s-au mutat din păduri în biserica de lemn. Astfel, templele strămoşilor noştri - pădurile de stejari, brazi şi fagi şi-au păstrat originea lor sfîntă. Mai mult chiar, multă vreme acestea n-au fost numai simple locaşuri de închinare. Biserica valahă dintru început deveni o casă de sfat a oamenilor înţelepţi - "bătrîni şi buni" - o moştenire celtă, păstrată în Dreptul valah. 

"Bisericile încă nu deveniseră obişnuite peste tot, dar acolo unde apăreau, acestea erau marcate de un adînc respect şi religiozitate, dar şi de clocotul vieţii din jur. Oamenii, după oficierea serviciului divin, se aşezau pe laiţele de scînduri de sub streşinile largi, să pună la cale treburile obştii, chemau slujitorii altarelor să le fie martori la înţelegerile dintre ei. Sub streşinile bisericilor, înconjurate de coloanele brazilor, se instala ca o lege atmosfera bunei înţelegeri şi a dreptăţii" (Gh. Haficiuc, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii bisericeşti tradiţionale în Bucovina. Întroducere, rev. "Candela", Cernăuţi, nr. 2, 1999, pag. 46, 48).  

Brazii amintiţi mai sus, nu erau altceva decît arborii consacraţi, aduşi în centrele săteşti din pădurile sacre geto-celte. Sub coroanele lor, conform vechilor tradiţii, se adunau bătrînii înţelepţi la sfat, se săvîrşea judecata obştească şi se adoptau hotărîri de interes comun. Aceşti arbori, continuau astfel să fie în viaţa satului simbolul puterii divine şi garantul desfăşurării ceremoniilor tradiţionale. Aceşti arbori îi putem considera deci prototipul parcurilor noastre de astăzi, păstrătoarele valenţelor spirituale ancestrale.  

Parcul dendrologic din Carapciu a fost creat de familia răzăşească a Grigorcenilor, pe locul unei pădurici rămasă din vechea pădure sacră, cu arbori-totem (atestată ştiinţific de Romulus Vulcănescu în "Coloana Cerului", Bucureşti, 1972, harta de la pag. 137. Vezi facsimilul alăturat:  

img 001: Harta fostelor păduri sacre şi arborilor-totem de pe teritoriul geto-ilir. Pădurea sacră din zona Bucovinei actuale, este încercuită cu o linie punctată. Facsimil.

Sacralitatea acestei păduri poate fi dovedită şi de existenţa unei aşezări din perioada hallstatt-ului getic (prima vîrstă a fierului) descoperită în apropiere de B.A.Timoşciuc, în urma cercetărilor arheologice efectuate prin anii 1960-1965. În plus, păduricea era situată lîngă marele şi străvechiul drum comercial (şi al invaziilor din nord), cunoscut la 1339 de Via Walachiensis (Atlasul RSR, Inst. de Geografie, harta VII-3 verso, tip. în 1976), care lega Marea Baltică de porturile dunărene, pe valea din stînga Siretului (ocolind lanţul Carpaţilor). Aici s-ar fi aflat un han pentru călători şi o staţie de poştă pentru schimbarea cailor, precum şi un punct de pază, control şi ajutor.  

Austriecii, după ocuparea Bucovinei, au construit o altă şosea modernă în locul vechiului drum, care şi-a pierdut rostul, dispărînd cu timpul. Pe locul hanului, Grigorcenii care intraseră în stăpînirea unei jumătăţi a satului Carapciu (cealaltă jumătate aparţinea mănăstirii Putna), şi-au ridicat pe locul vechiului han din centrul păduricii, curtea, mai întîi din lemn (probabil amenajînd clădirile vechiului han), apoi din cărămidă.  

Păduricea, cu suprafaţa de cca 10 hectare, a fost în parte defrişată pentru a face loc unei livezi de pomi şi grădini de zarzavat, iar restul de peste 1,5 ha a fost amenajat ca parc, păstrîndu-se aici în totalitate, iar în rest - cei mai viguroşi şi semnificativi arbori seculari din vechea pădure sacră (molizi, stejari, fagi şi tei). Lîngă conac s-a organizat o întinsă grădină cu flori, iar în partea sud-estică - un heleşteu şi un mare lac cu o insuliţă la mijloc.  

Aceste date, reflectate pe planul cadastral din 1855 (vezi facsimilul anexat aici), se regăsesc, cu unele schimbări intervenite în planimetria parcului din următoarele două decenii, pe planurile cadastrale ridicate în vremea respectivă, precum şi în icoanele fragmentului de roman Boierimea de altă data şi nuvela Cezara a lui Eminescu (1879), sugerate acestuia în timpul probabilei vizite făcute în Carapciu în august 1871, cu ocazia organizării sărbătorii de la Putna. Este semnificativă folosirea de către Eminescu în scurtul text al fragmentului de roman arătat, mai multe regionalisme, caracteristice graiului din zona Carapciului: "Siretiul", "fereastă-fereştile", "ogradă", "pomăt", "pomătul", "sara", "patrat" etc. Acestea, ca şi multe alte exemple luate din opera lui Eminescu, la care ne-am referit în alte articole, ne îndeamnă să credem că poetul a trecut totuşi prin Carapciu.  

 

img. 002: Parcul Grigorcenilor din Carapciu, conacul acestora şi împrejurimile pe harta cadastrală din 1855. Facsimil. (Din arhiva autorului). 

Există în acest sens şi alte indicii, printre care şi marea prietenie care-l leagă pe poet de înfocatul patriot, om de bine şi luptător bucovinean Modest Grigorcea şi de familia sa, moment complet neglijat de mulţimea biografilor lui Eminescu. Toate acestea fac obiectul unui capitol în lucrarea noastră Repere eminesciene pe harta Bucovinei. Şi, deoarece această lucrare n-a văzut lumina tiparului, intenţionăm să publicăm capitolul respectiv în Anuarul Muzeului istorico-etnografic Carapciu.  

                                                     II 

Modest cavaler de Grigorcea (1847-1911) şi-a  făcut studiile secundare la Gimnaziul din Cernăuţi (1866) şi cele juridice la Universitatea din Gratz (1871). A intrat în serviciul administrativ-politic la guvernul Bucovinei, apoi, din 1873, s-a retras la moşia sa părintească din Carapciu pe care a administrat-o cu multă înţelepciune, folosindu-se de mijloacele cele mai noi, germane, în agricultură, la creşterea vitelor şi comercializarea produselor. În scurt timp a descărcat proprietatea de datorii, a modernizat velniţa (fabrica de spirt), cu deşeurile velniţei îngrăşa vitele, pe care le transporta apoi direct la Viena pe calea ferată de curînd construită (1886). Aceasta se ramifica în Carapciu spre trei direcţii - Hliboca, Storojineţ şi Ciudei chiar pe moşia lui Grigorcea, unde fusese construită şi gara la mai puţin de 1 km depărtare de grajduri şi fabrică. Grajdurile, spaţioase, fuseseră dotate cu instalaţii moderne (pentru acea vreme), cu hale noi, magazii şi depozite, riguros plasate pe arie. Într-un cuvînt, gospodăria a devenit de nerecunoscut, aducînd proprietarului venituri considerabile, vorba lui Eminescu: "Iar el ştia plugăria -/ Gospodăria e, precum vezi./ Moşioara lui altdată/ Era tot părăduită./ Vezi acuma ce-i aduce,/ Cît de bine-i rînduită". (Minte şi inimă, 1879).  

Apoi, cu multă grijă şi gust acesta şi-a refăcut conacul, lărgindu-i suprafaţa locuibilă dar, în acelaşi timp, fiind preocupat de păstrarea intactă a vechii construcţii, lăsîndu-i înfăţişarea sa exterioară neschimbată. Era acea grijă sentimentală, plină de dragoste pentru casa părintească în care a văzut lumina zilei şi unde şi-a petrecut fericita copilărie (aviz dărîmătorilor caselor părinteşti din vremea noastră, îndemnaţi numai de capriciile modei). Era influenţat şi de tradiţia germană a respectului şi preţuirii monumentelor istorice şi construcţiilor valoroase, moştenite de la înaintaşi. Astfel, vechea vilă cu 2 etaje a rămas în centru intactă, cu puţine schimbări interioare, adăugînd-i-se doar cîte o aripă cu un etaj (pentru a nu acoperi partea centrală) cu terase în faţă privind spre frumoasa grădină din parc, iar spre nord lungind planul cu o secţie spaţioasă, de asemenea cu un etaj, făcînd joncţiunea cu o altă clădire veche, pînă atunci separată. S-a obţinut în felul acesta un complex unitar în stil tradiţional bucovinean, cu acopăerişul în patru ape atît de plăcute ochiului, cu fereşti şi elemente arhitectonice sobre şi proporţionate, fără stridenţe sau forme greoaie. Vedem şi aici vechea înţelepciune a ţăranului bucovinean care reuşeşte să innobileze lucrurile şi faptele sale cu o simplitate savantă. 

Clădirea astfel concepută - cu pereţii văruiţi în alb imaculat, fără alte nuanţe pentru a lăsa liber jocul natural al umbrelor şi luminilor să evidenţieze formele suple şi armonioase ale arhitecturii -, ascunse printre arborii parcului, părea un palat din basme, plutind uşor şi strălucitor. (Vezi fotografia alăturată). 
 
 

img. 003: Conacul familiei Grigorcea situat în centrul parcului dendrologic din Carapciu, fotografiat de autor în februarie 1954.  

În cadru, din păcate, apare şi o baracă inestetică, plasată anapoda în perioada sovietică, care strică tot farmecul arhitecturii şi priveliştei.  

Fără prezenţa grădinii estetic organizate, cu vegetaţia ei vie alături de arhitectură, construcţia ar fi rămas o simplă zidărie, dură şi masivă, lipsită de viaţă. Acestea le ştia cu siguranţă şi Modest Grigorcea din experienţa sa germană. De aceea şi-a încadrat conacul într-un peisaj natural original şi cu gust gîndit, a cărei descriere o vom reda în continuare.  

Suprafaţa parcului a fost cu mult mărită (la cca 6 ha) în contul livezii cu pomi din jurul conacului, prin umplerea şi nivelarea unei coaste rîpoase, mutarea mai spre nord a vechii arii şi spre est a drumului cîmpenesc ce ducea peste lanuri spre pădure şi Odaie. Construcţia acestui drum nou trasat, a fost condusă de un inginer vienez, coleg de universitate cu Modest Grigorcea, care a folosit aici tehnica de vîrf austriacă, suprastructura drumului rezistînd pînă astăzi. Este numit de săteni "drum particular".  

În toamna anului 1934, pe ambele laturi ale drumului au fost plantaţi cîte un rînd de tei ornamentali, deosebit de valoroşi ca specie decorativă şi interes ştiinţific (Tilia euchlora K. Koch. (?) - un hibrid natural prin încrucişarea  între Tilia cordata şi Tilia dasystyla), produşi într-o pepinieră din Austria de unde au fost importaţi. O parte din aceşti tei frumoşi, cu coroana maiestoasă, rezistă încă ticăloşiei "omului nou". (Vezi planul general anexat): 

img 004-a, 004-b - PLANUL PARCULUI DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  (Între 1900 şi 1941)  
  
L e g e n d a. 
o - T e i i  existenţi,                                                                                                       
+ - T e i i  dispăruţi după 1955. In locul acestora ar urma să fie plantaţi alţi pueţi de tei cu ajutorul elevilor Liceului "M.Eminescu" din Carapciu. În sarcina onorifică a elevilor a rămas de asemeni îngrijirea şi paza acestor 36 de pueţi  nou-plantaţi, cît şi a celor 64 de tei bătrîni.  
1 ...61 - Tei ornamentali, plantaţi în toamna anului 1934, păstraţi pînă astăzi.  
I - Drumul particular,construit în jurul anului 1900. 
II - Parcul dendrologic. Este declarat monument al artei prin Hotărîrea comitetului executiv al soietului regional din 30 mai 1979. 
III - Conacul unde se presupune a fi poposit poetul M.Eminescu în anul 1871. 
III-a - Lărgirea ulterioară a conacului.  
IV - Aria moşiei desfiinţată iar  halele, silozul şi magaziile distruse în 1959-1960, su pretext că ar fi o rămăşiţă a trecutului burghez.  
V - Heleşteul.  
VI - Lacul, insuliţa cu foişor şi podeţul de lemn executat artistic, azi dispărut.  
VII - Biserica de lemn, monument al arhitecturii săteşti, ridicată în 1816, şi clopotniţa, ridicată în 1823, demolate în iulie 1983 din ordinul comitetului raional Hliboca al P.C. 
VIII - Cripta familiei Grigorcea, răvăşită şi prădată între 1950 şi 1960.  
IX - Vila "baronului", clădită în stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model.
X- Vilă clădită în acelaşi stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model. 
XI - Mormîntul celor doi ostaşi sovietici, originari din Galiţia, judecaţi şi executaţi în februarie 1941, pentru vina de a fi trimis părinţilor scrisori cu conţinut antisovietic. 
XII - Fabrica de spirt. 

Planul parcului are două zone: 

1. Cea veche (creată pînă la 1855), situată în partea dinspre biserică, cu alei rectilinii trasate geometric, rigid, sub uinghi drept.  

2. Partea nouă, amenajată ulterior, cu alei sinuoase, trasate liber, iar plantaţiile sunt dispuse neregulat (în aparenţă). În partea sudică se află un lac (cu suprafaţa de cca 0,5 ha) cu o insuliţă la mijloc, pe care fusese construit un frumos chioşc sub un stejar multisecular. Insuliţa era legată de malul lacului cu un podeţ de lemn arcuit, lucrat cu elegenţă. Apa în lac era adusă de un pîrîiaş care izvora ceva mai sus, ascuns în tufele parcului.

Subliniem că rar putem întîlni în zonă un ansamblu mai bine alcătuit şi mai original. Cu o suprafaţă plană, aici peisajul este perfect redat, mai ales în zona nouă, unde au fost întroduse specii cu efect decorativ deosebit, cu perioada de vegetaţie îndelungată, cu caracteristici arhitectural-decorative vizibile (forma coroanei, coloritul frunzelor în funcţie de sezon, culoarea şi forma florilor, a coajei etc.). Prin anii 1953-1954 se mai întîlneau în parc arbori rămaşi din vechea pădure sacră pe ici-colo, cu coloanele trunchiurilor de un metru şi jumătate în diametru. Aceşti fagi şi stejari maiestuoşi ofereau parcului un aspect deosebit de impresionant. 

Se poate observa aici, ca şi în majoritatea parcurilor din zonă, importanţa atribuită speciilor răşinoase cu coroanele piramidale, împrăştiate cîte una sau în grupuri compacte, pentru a se obţine un efect frumos în timpul verii, dar cu deosebire în perioada iernii, pe fundalul alb al zăpezii şi al arborilor desfrunziţi. 

În partea centrală a parcului, mai ales în faţa clădirii, au fost întroduse diferite specii aclimatizate, care se distingeau prin coronamentul lor strălucitor: arţarul argintiu (Acer saccharinum) care creşte în 10 ani pînă la 7-8 metri înălţime, deşi trăiesc numai pînă la 80 de ani. Provine din America de Nord. Aripioarele acestei speciise se desprind în iunie, pe cînd la celelalte specii abia în toamnă; pinul alb (Pinus strobus); 

arborele ornamental (Gymnocladus canadensis Lam.); tuia cultivată "arborele vieţii" (Thuja occidentalis); stejarul roşu ""cultivat" (Quercus borealis Michz) şi a. Aceştia au fost răspîndiţi preponderent solitari (cîte unul) sau în mici grupuri cu scopul evidenţierii lor decorative.  

În imediata apropiere a conacului, în prim-plan s-a păstrat varietatea de fag european cu frunze de culoare purpurie (Fagus atropurpurea Reg.) care, cu coroana sa fastuoasă subliniază liniile arhitctonice ale conacului. Formele frasinilor plîngători (Fraxinus pendula Ait.) sunt plantaţi alături de coloanele zvelte ale pinilor albi (Pinus strobus L.). 

Un deosebit efect pitoresc îl au mulţimea boschetelor de arbuşti şi tufişuri, răspîndite asimetric, ce completează unitatea biologică a parcului, începînd cu alunul (Corylus avelana) care ne aduce bucuria primelor zile de primăvară cu măţişorii săi ce-şi scutură polenul, ca un nouraş de aur, peste florile roşii feminine de pe altă crenguţă, fără să aştepte topirea omătului. Şi aşa, una după alta, sau împreună, înfloresc bucurîndu-ne, şi celelalte plante şi arbuşti pînă-n pragul verii. Apoi vine timpul fructificării ce se încheie toamna tîrziu cu boabele roşii ale cornului (Cornus mas), plantă interesantă, deoarece înfloreşte printre primele, îndată după alun, însă fructele acestuia se coc în urma tuturor.  

Privind la rădăcina alunului, observăm cea dintîi floricică a primăverii - ghiocelul (Galanthus nivalis), în Carapciu i se spune "clopoţelul alb", care anunţă mult aşteptatul timp al muncii ţăranului pe ogoare şi a gospodinelor pentru a rîndui casa şi gospodăria în vederea apropioerii Paştelor. Şi toporaşul (Viola odorata) se află printre primii vestitori ai primăverii. Creşte tufe-tufe pe sub arborii mai rari din parcuri, la margine de păduri şi tufişuri, cu flori violacee sau albastre-sinilii şi miros delicat, ademenitor, o adevărată minunăţie a naturii. Vremea trezirii naturii este precedată însă de brusca şi impetuoasa izbucnire pe pajiştile din parc, pe margini de gîrle şi sub poală de dumbravă, a brînduşei de primăvară (Crocus heuffelianus Herbert) - o floare firavă în formă de pîlnie, care străbate cu îndrăzneală la suprafaţa omătului, emoţionînd şi încîntînd  privirea cu liniştitoarea sa culoare liliachiu-violetă. Copil fiind, le culegeam cu mult drag, iar mama mea, Casandra - bună cunoscătoare a proprietăţilor curative şi coloristice ale plantelor şi o fidelă păstrătoare a tradiţiilor strămoşeşti -, le usca pe marginea sobei pentru a le folosi apoi la vopsitul ouălor în Joia Paştelor într-o frumoasă nuanţă de "verde-ca-iarba", foarte rezistentă în timp. Splendoarea florilor de primăvară se încheie cu lăcrimioara (Convallaria majalis L.) cu florile ei albe-sidefate ca boabele de mărgăritar şi cu miros gingaş de neuitat. Se simte bine în parcul din Carapciu, pe locurile umede şi mai umbrite, ca şi peste tot sub stejărişele şi rariştile dumbrăvii.  

Peste toată această frumuseţe dumnezeiască domină (doar sunt la ei acasă! ) fagul (Fagus silvatica L.), răspîndit masiv pe dealurile dintre Prut şi Siret, aşa-zisele făgete sau bucovinele mici, şi stejarul (Quercus pedunculata Ehrh.), puternic şi solemn - "arborele-totem", coborît din apropiata Dumbravă istorică. Pe lîngă aceştia, se regăsesc aici şi alte specii "localnice" care-şi revendică dreptul la existenţă, deoarece au străbătut pînă la noi veacurile şi mileniile, venind din sacra pădure a strămoşilor noştri.  

În cele expuse pînă aici, putem constata că creatorii acestui ansamblu pitoresc, urmînd pilda înaintaşilor, au tins spre o existenţă în armonie cu natura, arhitectul a înălţat construcţia în aşa fel încît aceasta să se contopească cu mediul înconjurător, iar grădinarul a urmărit să reconstituie natura în miniatură. Păstrat şi îngrijit, acest monument valoros putea sluji ca bază ştiinţifică de cercetare, istoricilor şi etnografilor, specialiştilor din domeniul arhitecturii şi peisajelor, botaniştilor şi ecologilor şi punct de atracţie turistică. Dar şi ca îndreptar bunilor gospodari, doritori să readucă natura, sănătatea şi frumuseţea în viaţa localităţilor săteşti şi urbane. Însă...  

EPILOG

Soarta acestui parc, ca şi a naturii în general,  s-a schimbat împreună cu cea a omului din momentul în care acestuia i-a venit ideea năstruşnică de a "cuceri" natura, de a o supune şi schimba. Închipuindu-se mai înţelept şi mai puternic decît Creatorul Lumii s-a ajuns la ceea ce avem astăzi: distrugerea raportului afectiv dintre om şi natură, pierderea confortului spiritual şi a criteriilor de recunoaştere a binelui şi frumosului, înstrăinarea de idealurile societăţii celte şi a creştinismului, estetice şi morale. În locul izvoarelor cristaline şi a rîurilor limpezi, a grădinilor cu zîmbitoarea lor înverzire de muguri ce înveselesc vederea, acesta a preferat "modernitatea" localităţilor afumate, ornate cu grămezi de gunoaie şi praf, cu aerul îmbîcsit de miresme otrăvite. Astfel, omul însuşi a devenit victima propriei acţiuni prin asfixia trupului, a minţii şi a sufletului... 

Acestea-şi au începutul la data fatidică din 28 iunie 1940. Curînd după această dată, aici s-a aciuiat o unitate militară cu familiile ofiţerilor acesteia. Conacul a devenit cazarmă, iar parcul - poligon de instrucţie. Peste un an, la întoarcerea proprietarului Nicu Grigorcea cu familia din bejenie, unde plecase numai cu cîteva geamantane luate la repezeală, au găsit peste tot mormane de gunoaie cu resturi menajere în descompunere răumirositoare. Restul fusese prădat sau distrus, inclusiv marea bibliotecă. Această bibliotecă ne uluise pe noi, copiii, prin mulţimea volumelor legate în piele, cu titlurile aurite, rînduite în dulapuri elegante de-a lungul pereţilor marelui salon. Aici eram primiţi cu dragoste de bătrîna doamnă Maria, soţia lui Modest Grigorcea, cînd veneam cu Steaua, cu Clopoţelul şi cu Semănatul în zilele Crăciunului şi ale Anului Nou. Şi astăzi mă frămîntă nedumerirea: ce s-a făcut cu aceste valori culturale inestimabile ale noastre? La îndepărtarea gunoaielor s-au găsit file din aceste cărţi folosite ca hîrtie  igienică, iar copertele acestora slujind ca ţinte la tragerile cu pistolul, prinse cu piroane de trunchiurile arborior din parc. Pînă şi pervazurile ferestrelor fuseseră folosite ca suport la tocatul cărnii şi oaselor cu toporul, iat parchetul din faţa sobelor de teracotă (toate plesnite de supraîncălzire) - transformat în butuc de despicat lemnele, lemne obţinute direct dintre arborii ornamentali ai parcului. Din acest moment începe, de fapt, treptat şi sistematic, îndepărtarea ţăranului bucovinean de valorile culturale moştenite, de credinţa în Dumnezeu şi de natura lăsată de Acesta care-i cultivase pînă atunci înclinarea nativă spre bine şi frumos. Aşa i-a fost alterat spiritul selectiv şi gustul estetic şi profund de odinioară, valori pe care le descoperim uimiţi şi cu încîntare în ornamentele şi stilul portului său popular străbun, în coloristica covoarelor, în formele locuinţelor perfect adaptate climatului local şi stilului său de viaţă cumpătată (din ce în ce mai rare) şi a vechilor balade şi doine, pierdute pentru vecie spre paguba culturii europene către care, cică tindem.

Acestea sunt temele asupra cărora vom mai reveni, cu scopul de a facilita o altă viziune şi înţelegere a marilor noastre valori, ameninţate cu dispariţia. iar în privinţa parcului, pentru a stabili responsabilităţi precise şi readucerea acestuia la starea sa iniţială: împrejmuirea cu gard, completarea cu arbori şi arbuşti a speciilor dispărute, inventarierea arborilor valoroşi existenţi şi, poate chiar, aducerea cîtorva familii de căprioare, pentru a mări valoarea parcului şi a reface fauna pădurilor din jur cu aceste minunate vietăţi, răpuse în ultima jumătate de secol de nebunia ateisto-materialistă. 

Odinioară, pădurile noastre erau renumite în Europa prin pitorescul lor şi prin frumuseţea, bogăţia şi varietatea vînatului, ce era ocrotit şi ajutat de oameni. Pe atunci, legile vînătoreşti din ţările civilizate permiteau numai vînarea animalelor bătrîne, bolnave sau degenerate biologic, şi numai în sezonul stabilit de lege. De aceea puteau fi văzute aici cirezi de ciute şi cerbi, turme de căprioare care ieşeau în plină zi, fără teamă din desişuri la păşune în poieni şi margini de pădure. Datorită marelui număr de animale şi a valorii trofeelor recoltate, vînătorile în aceste păduri   deveniseră celebre, deşi vînătoarea, în înţelesul de astăzi, nu avea un scop în sine. Căsuţa de vînătoare de sub pădure, numită "Odaie" (de aici şi "Dealul Odăii" sau "Pe Odaie") la care ducea drumul cîmpenesc ("particular"), adesea a adăpostit mari personalităţi  care, pe lîngă plăcerea de a petrece o zi-două în sînul naturii, organizau vînători ca pretext pentru întîlniri de afaceri şi mai ales politice. Nu este exclus că şi Eminescu, mare iubitor al naturii, să fi petrecut aici în tovărăşia lui Modest Grigorcea şi, fermecat de pitorescul văii Siretuluiu şi a minunatei privelişti ce se deschidea de aici, peste cîţiva ani să fi scris: "Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrave, dosind printre ele sate întinse..., prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbrăvilor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pămîntesc". (Boierii de altă dată). Cercetîndu-i opera nemuritoare, am putea sesiza şi alte adieri ale acestor meleaguri încîntătoare.  

Sigur e însă că, cu ocazia vînătorii regale organizate în perioada 13 - 21 ianuarie 1943 în ocoalele silvice Frătăuţi şi Cuciurmare ale Fondului Bisericesc şi în pădurile unor proprietari - Radu Grigorcea din Prisăcăreni, Nicu Grigorcea din Carapciu s.a., a fost doborît  pe Valea Saliciului din cantonul Lopatna a ocolului Cuciurmare, un cerb, rănit în vara lui 1941 "La ceas oprit de lege şi de datini" (N.Labiş) de un "vînător" militar sovietic care l-a lovit în coapsă fără să-l răpuie. Şi hălăduise aşa bietul cerb, schilodit şi singuratic un an şi jumătate, pînă i-a curmat suferinţa un vînător din suita regelui Mihai...  

img 005: Cerb (Cervus elaphus), odinioară era faima şi mîndria codrilor din nordul Bucovinei...

Opera de nimicire a vietăţilor pădurilor noastre, începută în 1940-1941, a continuat cu înverşunare după 1944, pentru a se ajunge în anii 70 ca toţi cerbii şi căprioarele să fie exterminaţi în totalitate. Rămăsese doar un singur cerb, şi acela din beton, pus la vedere în pădurea Cosminului ca o glumă sinistră, ca o luare în derîdere a naturii noastre batjocorite...

                                ing. Gheorghe Haficiuc