LA ȘIPOTELE SUCEVII

Dragoș Olaru

  „Am stat mult la povești, vorbind despre vremurile frumoase de odinioară, pe când era și dânsul cu noi la Șipot.Ne-am amintit de  Mama mea cea bună și scumpă, de mătușa Tereza, de bunici, pe scurt de toate rudele noastre, și ne-a podidit   jalea de ne curgeau lacrimi pe obraji.”

Ciprian Porumbescu

 (JURNAL 1879, Cernăuți-Stupca, Traducere, studiu întroductiv și note de Stanca Scholz-Cionca, București, Editura Corint, 2023)

Pentru noi, cei porniți pe urmele lui Ciprian Porumbescu la Șipotele Sucevii, aflat în „fundoaiele Carpaților bucovineni” (Iraclie Porumbescu), emoțiile care ne-au „podidit” au fost contradictorii. Având în vedere că pentru majoritatea drumeților – jurnalista Maria Toacă, istoricul Vladimir Acatrini și scriitorul Ion Filipciuc din Câmpulungul Moldovenesc – aceasta era prima vizită la baștina compozitorului nostru național starea sufletească era una deosebită, înălțătoare. Subsemnatul, care am mai fost la Șipot, mergeam amintindu-mi de acea neuitată zi de vară a anului 1993, când, pentru prima dată, am ajuns pe aceste fermecătoare locuri ca să profit cu recunoștință de ospitalitatea părintele paroh Ivan Ciornei, să particip la cositul pajiștii în curtea bisericii, să cinstesc un pahar de vin, să mă alătur gazdelor și micuților copii ai lor la o rugăciune de seară în fața icoanelor din vechea casă parohială. Aveam sentimentul bucuriei ce mă așteapta la o nouă revedere cu aceste locuri și cu acești vrednici oameni ai munților, dar și un sentiment de tristețe și amărăciune că întreprindem aceste vizite atât de rar. 

La mormântul lui Iancu Flomdor

Alegându-ne ca dată de călătorie ziua de 11 noiembrie, o zi reprezentativă în istoria românilor bucovineni, am simțit necesitatea să trecem mai întâi prin Maidanul Storojinețului ca să depunem o floare la mormântul artizanului unirii Bucovinei, Iancu Flondor. Călătoria noastră a continuat prin pitoreștile localități de pe valea Siretului – Panca (cândva locuită majoritar de polonezi), Jadova (baștina lui Sever Zota), Lucovița (atestat pentru prima dată la 1428 într-un document al lui Alexandru cel Bun), Berehomet (moșia cunoscuților boieri moldoveni Vasilco), precum și cele de pe ambele maluri ale Ceremușului – Vijnița, Kutî, Rostochi, Marinici, Dihtineț, Gura-Putilei.

Ion Filipciuc la monumentul lui Iurii Fedkovici din Putila

De la Putila, baștina scriitorului Iurii Fedkovici, călătoria a devenit tot mai anevoioasă, atât din cauza drumului, tot mai abrupt și puțin îngrijit, cât și de nenumăratele controale ale grănicerilor și fără ajutorul lui Iulian Andrieș, companionul nostru de drum, cunoscut cel mai bine cu aceste impedimente, scopul nostru final putea fi compromis. Trebue să fim înțelegători – e vreme de război.

În apropierea Seletinului

Șipotul de pe valea Sucevii ne-a primit, contrar prognozelor meteo, cu vreme bună, mult soare și lumină. La fel, plină de lumină, a fost și reîntâlnirea cu familia parohului Ivan Ciornei. Cei treizeci de ani de la prima noastră întâlnire și-au pus amprenta asupra noastră a tuturora.

Revederea cu preotul Ivan Ciornei

Copii preotului au crescut, s-au căsătorit și își cresc acum copiii lor. Fiica Ana, după terminarea studiilor la Școala de regență teologică din Kremeneți s-a căsătorit cu preotul Stepan Struj, care, de curând, a preluat conducerea parohiei din Șipot. Fiul Maxim e preot la biserica din satul vecin, Seletin, a scris o valoroasă carte despre istoria satului natal și a bisericii de aici în care dedică o pagină lui Iraclie și Ciprian Porumbescu. Mezina, Cristina, după terminarea studiilor medii, s-a căsătorit cu Mâcola Ivanovici și a trecut cu traiul la Cernăuți. După schimbul de cadouri, preotul Ivan Ciornei cu preoteasa Larisa, ginerele Stepan cu soția ne-au invitat la masă la care, într-o atmosferă afectuoasă, am depănat amintiri, am pus multe întrebări, am căutat răspunsuri, ne-am destăinuit preocupările și ne-am împărtășit planurile pentru viitor.

La taifas la masa ospitalieră a preotului Ciornei

Personal, aveam pregătite de acasă câteva teme de discuție și întrebări la care încercam să găsesc explicație. Dacă soarta vechii biserici, nimicită de un incendiu devastator sau istoria construcției celei noi îmi erau parțial cunoscute din vizitele precedente, una efectuată cu președintele Societății „Mihai Eminescu” Arcadie Opaiț, jurnalistul Ștefan Broască și medicul Ion Broască pe la începutul anilor 2000, atunci multe alte subiecte îmi rămâneau nelămurite.

Unul din ele e legat de frații lui Ciprian, Emilian și Titus, decedați de tifos în 1860, după cum se poate deduce dintr-o scrisoare a lui Carol Miculi către Iraclie Porumbescu. Nădăjduiam, împreună cu prietenul Ion Filipciuc, să le descopăr mormintele în vechiul cimitir al bisericii unde suntem siguri că au fost înmormântați. Cimitirul se afla la acea vreme imediat în spatele bisericii, construită chiar la marginea dealului, ușor abrubt, la bifurcația a două drumuri, unul, în stânga, ce duce spre Cobilioara și altul – spre partea sud-vestică a satului.

Dealul unde a fost vechea biserică

Era firesc ca pe acești doi fii ai săi preotul Iraclie să-i îngroape în acest cimitir din Șipot, unde, după nereușita slujire de doi ani la biserica din Boian, să se stabilească pentru mai multă vreme (1865), crezând, probabil, că e pentru totdeauna. Iraclie Porumbescu fiind un preot „bun, blând, interesat de soarta enoriașilor, devotat acestora, împăciuitor” a fost primit de huțani cu mare dragoste. Această atitudine bunăvoitoare se amplifică după primii ani petrecuți aici, timp în care părintele Iraclie reușește să scape „unele familii de deposedare din gospodăriile lor, pe altele de secvestrarea averii lor mobile”. Tot din inițiativa lui, cu ajutorul financiar al consistoriului, s-a construit aici o casă parohială, s-a deschis o școală și s-a cumpărat un nou clopot.

Conform condicelor nounăscuților de la biserica din Boian pe anul 1859 fiul Titus s-a născut la 6 ianuarie 1859 în Boian fiind botezat în aceiași zi de „Simion v. Andruhovici, smerit paroh din Boian”, avându-i ca nași de botez pe Heinrich Kirschinger, Lucas Künpean (Câmpean?), Danil Worobkiewicz și Josef Mizak (vezi fig. 1și 2). Din păcate, condica morților pentru biserica Sf. Ilie din Șipot pe anul 1860 nu s-a păstrat și nu putem stabili exact ziua și pricina morții lui. Pricina ar putea fi epidemia de holeră care bântuia în acei ani în ținut fiindcă în același an  familia Golembiovschi îl va pierde și pe Emilian. Leca Morariu în monografia „Carol Miculi și Porumbeștii” avea să precizeze: „În 1860, știm că și-a culcat în pământ doi copilași: pe Emilianuțul cel tânjitor în casa lui Pumnul și pe boieneanul Tit”.  

Înregistrarea nașterii fiului Titus în Condica bisericii din Boian

Despre fiul Emilian avem ceva mai multe informații, culese, parțial, din scrisoarea lui Aron Pumnul din 28 octombrie 1858 către Iraclie Porumbescu. În condica nounăscuților a bisericii Sf. Ilie din Șipot am depistat înregistrarea nașterii lui Emilian, fiul lui „Iraclie Golembiovschi adm. parohial în Șipot” și a mamei Emilia, la 17 mai 1852, dar botezat tocmai la 6 iulie același an „la Volovăț prin parohul de acolo”. Naș de botez l-a avut pe „Vladimir Vasilovici paroh din Vicov de Sus” (vezi fig. 3 și 4).

Înregistrarea nașterii fiului Emilian în Condica bisericii din Șipot

          La vârsta de 6 ani trecuți este adus din Boian, unde tatăl trecuse cu slujba, și pus în gazdă la Aron Pumnul, unde, după spusele profesorului, „a tânjit după părinți-și, și când a venit la noi și a doua oară după ră-ntoarcere, și încă după ră-ntoarcere cu mult mai tare decât întâi”. E greu acum să aflăm exact motivul ruperii lui de lângă părinți la o vârstă atât de fragedă. A vrut Iraclie ca fiul lui să deprindă buchisirea literelor cu multapreciatul său prieten Aron (el a fost primul care în 1848 l-a primit pe refugiat în Cernăuți) sau a vrut s-l înscrie la o școală din oraș, e greu să stabilim acum. Încercările noastre de a descoperi vre-o informație în acest sens în arhivele școlilor primare din oraș (Nationaltrivialschule, Kreishauptschule, Griechisch-orientalische Knabenschule) nu s-au încununat de succes.  În aceiași toamnă a anului 1858 în gazdă la Pumnul se aflau frații Nicolae, Iorgu, Ilie și Mihai Eminovici. Aici se mai aflau și alți copii despre care amintește Aron Pumnul în scrisoarea sa: „Nacu, Vasilică, Teon, băiețelul, Aghiliția, tot persoane străine”. Cine or fi acești copii care au fost și colegii de gazdă a lui M. Eminescu? 

Având probleme de adaptare Iraclie Porumbescu l-o fi luat acasă la Boian ca apoi să ajungă din nou în inima Carpaților, la Șipot, unde moare în 1860.

Oricum, mormintele acestor doi fii ai preotului Iraclie, Emilian și Titus, nu au putut fi descoperite de noi în vechiul cimitir din Șipot, în care au mai supraviețuit până azi doar câteva zeci de morminte.

Biserica Sf. Ilie din Șipot, sfințită la 27 octombrie 1908.

Mai nădăjduiam că vom putea descoperi unele locuri sau urmași ai acelora despre care scrie cu atâta dragoste și umor compozitorul Carol Mikuli în cele patru scrisori adresate din Cernăuți și Lvov lui Iraclie Porumbescu. E de fapt unul din puținele izvoare scrise cu referiri directe la evenimente, locuri și oameni din a doua ședere a preotului Iraclie la Șipot (1859-1865). O citire atentă a scrisorilor ne ajută să descoperim o imagine reală a acestor locuri, a oamenilor locali, a evenimentelor petrecute aici. Astfel aflăm că Miculi a locuit nu în casa parohială a preotului Iraclie, cum susțin unii cercetători, ci la gazda sa cu numele de Mazur sau, după  cum scrie compozitorul, „în reședința mea de vară”, în „Palatul meu de la Cobilioara”. Din mărturisirile preotului Ivan Ciornei aflăm că azi numele Mazur nu se mai întâlnește la Șipot, doar în localitatea vecină, Seletin.

Un colțișor de pe valea Sucevii.

Nici despre vechea biserică nu știm prea multe lucruri. În câteva procese verbale, alcătuite cu ocazia vizetelor reprezentanților proptopopiatului Berhometului și păstrate azi în Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, se menționa mai mulți ani la rând, că biserica era „veche, mică, joasă, întunecoasă, necorespunzătoare sfintelor slujbe, neîncăpătoare pentru enoriașii aparținători de dânsa”. Înfățișarea ei apare cel puțin într-un tablou semnat de cunoscutul pictor bucovinean Franz Xaver Knapp (1809-1883), care în anul 1860 va litografia la Viena 18 acuerele cu vederi ale mai multor localități din Bucovina, inclusiv și tabloul intitulat în română „Cataractul Sucevii lângă Șipot” (Katаракtул Sучевіǐ лꭌнгъ Шіпоtў) și în germană „Fall der Suczawa bei Schipot” (vezi fig.).

Franz Xaver Knapp, Cataractul Sucevii lângă Șipot cu imaginea vechii biserici.

În prim-planul tabloului vedem un ansamblu de cascade pe râul Suceava, azi cunoscut sub denumirea de „Suceavskii Huk”, una din cele mai cunoscute atracții turistice ale localității. În planul secund al lucrării, chiar în centrul ei, vedem biserica pe înălțimea unui deal, împrejmuită de un gard și câțiva copaci. Un alt tablou al lui F.X. Knapp, intitulat „Bordeiul unui locuitoriu din Carpați” este realizat de asemenea la Șipot, iar căsuța din stânga tabloului ne-ar putea duce cu imaginația chiar la casa lui Iraclie Porumbescu, despre care preotul scria următoarele: „Locuința mea de atunci numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru pereți de bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față,  cu alta micuță înspre ogradă; jos, fără nici o podea”.

Franz Xaver Knapp, Bordeiul unui locuitoriu din Carpați.

Să mai amintim că F.X. Knapp a fost și un portretist de marcă de la dânsul rămânându-ne portretele lui Iraclie Porumbescu, Silvestru Morariu-Andrievici, Niculae Picu, Eudoxiu Hurmuzachi.

Scaunul Împăratului și scaunul Mitropolitului în biserica din Șipot.

Biserica nouă, pe care am vizitat-o, a fost construită la 220 metri distanță de cea veche de către meșteri aduși din Iavorov (Galiția) și sfințită la 27 octombrie 1908. Această dată fiind chiar ziua comemorării jubileului de 60 de ani de domnie a împăratului Franz Iosef, organizatorii construirii bisericii au prevăzut două jilțuri sculptate în lemn, unul pentru împărat, altul pentru mitropolit, sperând că îi vor avea ca oaspeți în ziua sfințirii bisericii. Multașteptații oaspeți, având în această zi treburi mai importante, n-au mai ajuns la Șipot, în schimb jilțurile destinate lor s-au păstrat cu sfințenie, devenind azi o relicvă a bisericii. Tot în biserica nouă se păstrează câteva icoane din perioada aflării aici a lui Iraclie Porumbescu ca paroh, dar probabil că nu provin din vechea biserică, distrusă într-un incediu nimicitor, ci sunt achiziționate de la enoriașii de aici sau de la alți donatori necunoscuți. 

Icoane vechi de pe vremea păstoriei lui I. Porumbescu.

După vizitarea bisericii am hotărât să ne plimbăm prin sat și mai ales prin Cobilioara (în ucraineană Kobilora), cătunul din partea sudică a satului ce e întretăiat în două de un afluent al Sucevii cu acelaș nume, care izvorește din muntele Ialovicioarei. Astfel am ajuns pe aceste locuri unde Carol Miculi, lângă „dragul” lui munte, se plimba cu prietenul Iraclie, luau băi de aer, făceau scalde în Cobilioara, îmbrăcați în „cel mai potrivit costum al  lui Adam (fără de frunza de smochin)” ca să simțim și noi „divina armonie revărsată  peste-ntreaga Vale a Cobilioarei”. Și întra-devăr Cobilioara este fermecătoare, atât cu apa-i răcoritoare pe care unii locuitori o folosesc ca apă potabilă, cât și cu frumusețea munților ce o înconjoară.

Un colțișor al cătunului Cobilioara.

În scrisorile lui Miculi sunt amintiți o duzină de oameni, de diferite vârste și sexe, cu care se împrietenise în cercetările sale folclorice pe care le efectua în localitate și împrejurimi. Cu bătrânul Adam, amintit în trei scrisori, avea relații apropiate, avându-l, se pare, peste tot drept călăuză. Leonida Bodnărescu, care a analizat amănunțit scrisorile lui Miculi, vorbește despre un diagnostic făcut de moș Adam pentru compozitor: „se vede c-a înebunit, că umblă gol prin pădure și câmpii”. E de fapt o autoironie a compozitorului. La Șipot ar fi trăit un nepot al haiducului Darie, despre care scrie Iraclie Porumbescu în „Haiducul Darie și moș Matei Bercheșanul” și „Zece zile de haiducie” care deasemenea e amintit în trei scrisori ale lui C. Miculi, fără să-i dee numele.

Apa Cobilioarei la vărsarea în
râul Suceava

Cu acest nepot al lui Darie făcea plimbări pe Drumul Izvorului (Izvoarele Sucevii?), îl invitase chiar la o călătorie cu Nicu Musteață în Transilvania și îi dăruiește un pistol, scriindu-i următoarele peietenului Iraclie: „roagă-l să primească un pistol – al cărui conținut îi va produce mare bucurie: dânsul (pistolul) fiind vrăjit ca cele ale strămoșului său”. Unui oarecare Trzaczakowski îi trimite din Lvov o fotografie a sa s-o aibă ca amintire. Mai sunt amintiți Măriuca, „băiețelul de la Zomoroniac”, fata Costechoaiei și „fata îmblânzitorului de urși Iachiv Țehanciuc”, „ploduțul Costechei” cărora le aduce mulțumiri iar ultimului îi dăruiește și „o vioară cu coarde și sacâz... – prima piatră de temelie unei viitoare orchestre la Șipot”.

 Toate prenumele amintite în scrisorile compozitorului azi nu se mai întâlnesc la Șipot, dar le-am enumerat fiindcă relațiile stabilite cu aceste persoane îl caracterizează, în oarecare măsură, pe Carol Miculi, pe acela care a fost primul profesor de muzică al genialului copil Ciprian Porumbescu.

„Cataractul Sucevii” azi
(Suceavskii Huk)

 La despărțire preotul Ivan Ciornei ne invită să mai revenim și, dacă se poate, să aducem și o placă comemorativă sau un basorelief al lui Ciprian și Iraclie Porumbescu, fiindcă el ne promite să facă tot ce-i stă în putință ca să-l instaleze la loc de cinste.

Ne luăm rămas bun de la Șipot pe amurgite. În scurt timp se face întuneric și drumul spre Cernăuți îl parcurgem mai mult în tăcere. Moment potrivit ca cele văzute în această zi cu ochii să le privim acum mai mult cu inima, cu gândul. Pe retina ochilor închiși continuau să se perinde imaginile zilei – coama munților zimțați de pe valea Sucevii, verdele pădurilor de coniferi, vâltoarea apei la cascadă, icoanele vechi din biserică, cruci de mormânt din vechiul cimitir – însă cu mintea căutam răspunsuri la noile întrebări ce ne frământă după această vizită la Șipot. Oare am făcut noi tot ce ne stă în putință pentru a înveșnici memoria compozitorului Ciprian Porumbescu? Mai ales aici la baștina lui unde a văzut lumina zilei și la Cernăuți, unde a trăit o bună parte din prea scurta lui viață și unde se mai păstrează casa în care a trăit în anii de studenție. Oare am făcut tot ce a fost posibil în acest an declarat Anul Porumbescu? Un an cu chieltueli considerabile și de multe ori inutile. Am fost neputincioși, deși am făcut multe promisiuni, să oficiem în ziua lui de naștere, la 14 octombrie, măcar o slujbă de pomenire în biserica de la Șipot.

Mai avem încă multe de realizat pentru a ne îndreptăți în fața istoriei și pentru a conserva cu adevărat memoria compozitorului nostru național aici la baștina sa.