BISERICA DIN HERȚA

         

      Biserica din Herța, viu exemplu al marilor realizări ale artei medievale moldovenești în contextul culturii universale, a fost zidită în una din cele mai pitorești colțișoare ale acestei satrăvechi așezări. Ea reprezintă o construcție unitară specifică pentru arhitectura din Moldova de la sfârșitul sec. al XVII-lea. Arhitecții moldoveni aproape că nu și-au schimbat, pe parcursul veacurilor, modul de a lucra bisericile, păstrând în felul acesta originalitatea națională în condițiile luptei de veacuri pentru neatârnare.

          După 1 iunie 1792, când prin hrisovul domnesc al lui C. Moruzi, Herța devine capitală de ținut, apare necesitatea ca târgul să aibă și o biserică catedrală corespunzătoare noului titlu de reședință. A venit la timp și testamentul lui Ilie Holban din 2 august 1785 prin care se prevedea construirea unei biserici cu hramul Sf. Gheorghe, pentru pomenirea fiului său, mort de ciumă la Constantinopol.

          Construcția bisericii, începută la 1798, a decurs în câteva etape și a fost terminată la 1808. Viața târgului pe acele vremuri era strâns legată de cea a bisericii nu numai din punct de vedere moral, dar și material, ea având câteva moșii, 3 dughene și 2 cârciumi.

            Domnitorul Mihail Șuțu a închinat bisericii venitul multor târguri din Moldova, inclusiv al Chișinăului, Dorohoiului, Focșanilor și Fălticenilor. Peste puțin timp același domnitor îi mai dăruiește câte 20 lei lunar din vama domnească, câte 150 lei la ziua hramului din venitul ocnii și a cămării domnești și îi dădu 20 de poslușnici. Cu toate acestea, biserica a trecut și prin încercări foarte grele. Mihail Șuțu, fiind scos din domnie și neavând cu ce-și plăti datoriile, pentru suma de 30000 lei, care-i avea împrumutați de la niște armeni, le dădu biserica Sf. Gheporghe, cu târgul Dorohoiului și celelalte averi ale ei. Armenii având nevoie de bani și nu de biserică, au scos-o la „Sultan Mezat” ca s-o vândă. Ca să nu se ajungă la vânzarea bisericii, noul domnitor Alexandru Moruzi o închină mănăstirii Sf. Spiridon din Iași (spitalelor mănăstirii). Astfel se lămurește denumirea de biserică Domnească, răspândită mai ales în popor, dar și de biserica Sf. Spiridon, nume ce a ajuns până în zilele noastre.

          Mai jos vă prezentăm un document referitor la cimitirul, care era situat în imediata apropiere a bisericii.

          „Consiliul Comunal al Urbei Herța. Sesiunea ordinară. Ședința de la 10 noiembrie 1908. Proces verbal nr. 66.

Membrii în funcțiuni:

D-nii Mihail I. Ghiga, primar, prezent,

Ion Bordianu, ajutor,

Alexandru Petrovici, consilier,

Vasile Grigoriu Dascăl, consilier,

Costachi Ursachi, consilier,

Ilie Ionovici, consilier,

Dimitrie Antonescu, consilier,

Ion T. Ivancu, consilier,

Toader Jari, consilier.

Consiliul fiind în majoritatea cerută de lege ședința se declară deschisă sub președinția D-lui primar Mihail I. Ghiga.

Domnul primar, luând cuvântul exprimă următoarele:

De aproape 20 ani, conform legii, comuna a înființat un cimitir în afară de oraș și de atunci s-a oprit cu totul înmormântările în jurul bisericii zisă Domnească din această urbă, iar mormintelor și ornamentelor din jurul acestei biserici, de atunci neluându-se nici o îngrijire, o parte de morminte s-a prăbușit dând loc la exalarea de miasme în timpul verii, iar ornamentele mormintelor în cea mai mare parte putrezind și deteriorizându-se oferă un spectacol de părăsire și neîngrijire; și termină prin a cere ca Consiliul să admită ca în termen de un an de la darea unei ordonanțe în urma aprobării încheierii sale, toți acei ce au neamuri sau cunoscuți de care se interesează, înmormântați în jurul bisericii Domnești din această urbă să eschumeze rămășițile morților ce-i interesează transporându-le la cimitirul comunei și să ridice din jurul bisericii toate ornamentațiile mormintelor fie de lemn, zidărie, piatră sau fier, pentru ca în urmă să se poată lua măsuri de comună pentru nivelarea terenului și facerea de plantațiuni pentru asanarea locului.

Consiliu deliberând și având în vedere că cele propuse de D-l primar sunt în interesul  highienei și înfrumusețării împrejurimii bisericii și a comunei

În unanimitate decide:

Admite ca în termen de un an de la darea unei ordonanțe de către D-l primar după aprobarea acestei înscrieri, toate persoanele ce au neamuri, cunoscuți sau orice fel ce-i interesează înmormântați în jurul bisericii „Domnească” din Herța să eschumeze rămășițile lor și să le transporte la cimitirul comunei și să-și ridice toate ornamentele  fie de lemn, zidărie, piatră sau fier din jurul acestei biserici spre a putea nivela și planta deasupra mormintelor ale căror rămășițe n-ar fi fost scoase și transportate în acest interval de timp.

Autorizăm pe Domnul primar să dea ordonanța relativă și să ia toate măsurile pentru aducerea la împlinire a acestei dispozișiuni.

Drept care s-a încheiat acest proces verbal.

Primar, ss M. I. Ghiga

Ajutor, ss I. Bordianu

Secretar, ss Manolescu

Consilieri [semnături indescifrabile]”.

Cum arăta biserica din Herța pe vremuri putem vedea în mai multe tablouri, lăsate pentru posteritate de pictorii Artur și Paul și Verona. Mai puțin e cunoscut faptul că Nicolae Henri Verona, proprietarul moșiei Herța, cel care a construit și conacul familial din localitate deasemenea a fost un autor de miniaturi, inclusiv una cu vedere a târgului Herța și bisericii Sf. Gheorghe.

O MICROMONOGRAFIE A HERȚEI

         

          În perioda interbelică la expozițiile județene de agricultură și zootehnie se obișnuia ca fiecare participant, pe lângă obiectele și produsele expuse, să prezinte și un scurt istoric al comunei sale. Aceste micrimonografii se întocmeau în cadrul primăriei, de obicei, de un intelectual al satului (învățător, primar, paroh etc.). Nepăsarea unora dar mai ales vremurile neprielnice ce s-au abătut asupra ținutului herțean au făcut ca aceste prețioase micromonografii să se piardă pentru totdeauna. De aceea cele câteva care au ajuns până în zilele noastre au o valoare deosebită atât prin informațiile pe care le dețin, cât și prin aceea că ele păstrează amprenta timpului când au fost create, poziția autorului, aflat și el, ca orișicare om, „sub vremi”.

          Supunem atenției Dvs. un scurt istoric „asupra comunei urbane Herța din județul Dorohoi”, alcătuit în cadrul serviciului administrativ al primăriei în anul 1943.

          „Herța, comună urbană nereședință din județil Dorohoi, poate, în afară de Hârlău, fosta capitală a Moldovei, este unul din cele mai vechi și mai vestite târgușoare ale Moldovei.

Situat într-o frumoasă regiune de dealuri și păduri, cu un pământ mănos și productiv, seamănă în totul Bucovinei cu care este învecinat. Târgil Herța a avut o populație care a variat între 2,500-6,500 locuitori, după alipirea satelor înconjurătoare la comuna urbană Herța în 1924.

          Codrul care înconjoară localitatea, vestitul codru al Herței, expluatat și distrus în parte, a fost cântat de poetul Vasile Alecsandri în opera sa:

Codrul Herței cel de moarte...

          Pomenit din documentele cele mai vechi al vadului comercial cu Polonia, este citat în tratatul de comerț dintre Alexandru cel Bun, din anul 1408.

          Documente și hotărnicii, începând cu cel de la Ilie și Ștefan, fiii lui Alexandru cel Bun, din anul 1444, apoi cel din timpul Movileștilor, a lui Vasile Lupu și numeroase documente din secolele XVII și XVIII pomenesc localitatea în litigiile lor.

          În mijlocul secolului XVIII odată cu pierderea Moldovei de Nord în anul 1775, denumită de austrieci Bucovina, Herța cu teritoriul ei a fost ocupată de trupele austriece, litigiul și trasarea noilor frontiere  ale „cordonului” a ținut timp de 2 ani până în anul 1777.

          La trasarea liniei noi a frontierei s-a ținut seamă mai mult de interesele proprietarilor de moșii, ce aveau proprietăți pe noua linie de marcație și care aveau trecere la stăpânire. Cu noua situație creată prin această cedare, Herța devenind un orășel de frontieră, începe să înflorească, populația se îmbogățește din comerț și începe a-și căpăta o importanță neavută până atunci.

          Exod de negustori străini și în special evrei, încep a se așeza în localitatea de unde și numele cunoscut de târg jidovesc.

          Astfel desființându-se ținutul Cernăuțiului, Herța moșteni această titulatură de ținut, la început neoficial, fiindu-i necesar voievodului moldovean să-și păstreze toate dregătoriile din trecut pentru a-și putea face politica lui în Divan și astfel avem un ispravnic de Cernăuți cu reședința la Herța de la 1777 satul Herța devenind neoficial capitala șinutului desființat al Cernăuțiului, fapt care se prelungește până la 1 iunie 1792, când printr-un hrisov domnesc Constantin Moruzi V. V. hotărăște transformarea satului Herța în târg cu iarmaroc și capitala ținutului cu același nume, cuprinzând și tot teritoriul rămas din cel al Cernăuțiului, pe urma rășluirei Bucovinei.

          Această nouă capitală de la 1792 devine in târgușor prosper în urma îmbunătățirilor și construcțiilor inerente unei capitale de ținut nou. S-au instalat funcționari, demnitari, doctor și farmacie, instituite oficial în 1822. O viață nouă pulsează și prosperează. Herța își alege deputatul său în divanul de la Iași.

          Se clădește o biserică catedrală de zid, cu chilii, de către familia Holban în 1798-1808, care ajunge cu M. Șuțu V. V. biserică Domnească și i se închină venitul multor târguri din Moldova, inclusiv cel al Chișinăului și Fălticenilor.

          Deputați ai Herței au fost vornicul Grigore Ghica, proprietarul de atunci al moșiei (1790-1859), Chiriac Scobihon, Panait Cazimir, Țântă etc.

          Gheorghe Asachi născut și el la Herța în 1788, dar trăit în străinătate, are legături cu acest ținut prin mama lui, născută Țântă, proprietarul unei părți a moșiei Țânteni și fratele său Petre Asachi, judecător al ținutului.

          Între primele judecătorii și tribunale, înființate în Moldova, în octombrie 1832, figurează și cea a Herței.

          Toată această faimă și mărire durează cât și ținutul, adică până în vara anului 1834, când noul domnitor Mihail Stirza mută capitala de aici în noua sa ctitorie la Mihăileni. De atunci Herța, rămasă comună urbană, devine un important centru comercial, fiind situat în apropierea celor trei frontiere în urma căderii și a Basarabiei în 1812.

          Acest colț de țară a dat oameni vestiți, în afară de Gh. Asachi, pe tărâmul politic, cultural, artistic, juridic etc.

          Din cauza situației geografice excentrice, fiind în cel mai de nord colțișor al țării, a avut de pătimit ori de câte ori un conflict armat a avut loc între noi și vecinii noștri de ieri! Astfel a fost ocupat în 1775-1777. În 1854-1856, în mai 1916 teritoriul plășii Herța fără avertisment este ocupat de armata rusă în timpul neutralității noastre, pentru a putea ocupa Cernăuțiul, atunci austriac.

          La finele războiului din 1918, când țara noastră părea învinsă, Herța a fost cedată cu tot teritoriul fostului ei ținut Austriei prin tratatul de la București, lucru însă nerespectat, căci soarta a voit să ieșim învingători și să ne întregim țara în 1919 (...)

Herța, aprile 1943”.

ȘTIRI DE PE PERONUL GĂRII

         

Menirea orocărui intelectual care acționează din pasiune și din vocație este să-și înțeleagă epoca în care trăiește. De cele mai multe ori suntem incapabili să depunem un efort de despuiere a evenimentelor și lucrurilor care ne înconjoară și numai rareori depășim orizontul strâmt al prezentului pentru a percepe epoca în care trăim. Strânși în chingile unei mediatizări totale, trăim într-o lume a știrilor în care predomină nenorocirile, teroarea, dezastrul și violența. Poate în căutarea unui refugiu am început, inconștient, să răsfoiesc tot mai des „știrile mărunte” din ziarele de odinioară. Acolo, în pagini îngălbenite și măcinate de vreme, am descoperit, spre surpriza noastră, pulsul acelorași probleme, neliniști, aspirații și dezamăgiri care ne frământă și astăzi. Aceste informații, de acum un secol și mau bine, capătă astăzi o nouă dimensiune, ne furnizează (paradoxal!) chiar imaginea realității actuale, de la începutul acestui nou mileniu.

          Prin suprapunerea știrilor de ieri și de azi ne dăm mai bine seama de valorile permanente la care trebuie să ținem și să aspirăm, precum și cele efemere, neesențiale pentru noi.

          Gazetele românești din Cernăuți de la sfârșitul sec. XIX și început de sec. XX aveau obiceiul să-și informeze cititorii aproape despre orice eveniment mai important din viața persoanelor ajunse pe anumite trepte ierarhice ale societății. Indiferent de postul pe care-l ocupau – fie o slujbă de stat, fie una obștească – cel care era de acord cu această plasare printre fruntașii societății era, practic, de acord și cu faptul de a fi urmărit la tot pasul de către vigilenții ziariști. Era un fenomen obișnuit, deși se mai întâmplau și unele incidente, neînțelegeri cauzate atât de calitatea  (veridicitatea) informației, cât și de moralitatea celor ce scriau și celor despre care se scria.

          Astăzi ne vom referi la un anumit fel de informații, pe care le-am putea numi, arbitrar, ca știri de la gară. Trebuie să menționăm că, o dată cu inaugurarea liniei de cale ferată Lemberg-Cernăuți-Iași (1866), trenul devine treptat pentru bucovineni cel mai important mijloc de deplasare, iar gara cernăuțeană – locul unde se adunau toate noutățile din împrejurimi. Multe redacții locale își aveau în acest scop la gară oamenii lor. De cele mai multe ori, aceștia erau studenți care, în schimbul unor mici recompense, informau redacțiile cernăuțene despre toate deplasările mai importante ale elitei bucovinene politice, economice, culturale etc.

          Majoritatea știrilor erau pur informative, adică nepărtinitoare. Să dăm doar câteva exemple.

          „Familia baronului Nicu Hurmuzachi va petrece restul vremii în Dulcești, lângă Roman, în România”.

          „Dl consilier de trebunal V. Morariu a plecat astăzi la Lemberg să ieie în seamă noul său oficiu la curtea de apel”.

          „Comandantul jandarmeriei teritoriale dl colonel-locotenent de Catargi s-a reîntors din concediu la Cernăuți”. (O, câte doamne și domnișoare îi așteptau reîntoarcerea!)

          „Dl consilier consistorial George Ilașievici a plecat de vreo câteva zile la Lemberg și Stanislau pentru a vizita mănăstirile din aceste ținuturi”.

          „Dl S. Stamatiadi, consulul regal al României, care făcuse mai multe săptămâni în concediu, sosește azi în Cernăuți venind de la București”.

          O atenție deosebită se acorda profesorilor universitari și oamenilor de știință. În aceste cazuri informațiile aveau și o nuanță de admirație, respect și chiar mândrie față de aceste persoane.

          „Dl Dr. Dimitrie Onciul, profesor de universitate, a sosit cu trenul de ieri după masă la Cernăuți”.

„Dl profesor Em. Grigoroviță, compatriotul nostru, care a tradus în limba germană mai multe poezii de ale lui Eminescu, a fost primit în audiență la Castelul Peleș de Regele”.

          „Dl profesor universitar Dr. I. G. Sbiera s-a reîntors din București, unde a luat parte la lucrările Academiei”.

          „Dl Dr. George Popovici a plecat din Viena la București pentru a consulta documentele aflătoare în arhivele de acolo relativ la primele secole ale istoriei moderne. Dl Dr. Popovici prepară o serie de publicații despre vechea organizație a Moldovei”.

          Am spune că sunt informații interesante și utile pentru cititori. Era ceva firesc ca lumea să fie la curent cu activitatea membrilor Academiei și chiar cu temele preocupărilor lor științifice. Azi nu mai avem plăcerea să savurăm astfel de noutăți. Și-i păcat! Ar fi interesant să știm și noi muritorii care sunt preocupările la zi ale savanților noștri (dacă-i mai avem!), căci, se pare, mulți dintre ei, singuri, nu prea știu cu ce se ocupă.

          La acest capitol nu erau dați uitării nici deputații – atât cei din dieta Bucovinei, cât și cei din parlamentul vienez.

          „Deputatul dl baron Vasilco a plecat la Viena pentru a lua parte la desbaterile membrilor clubului român parlamentar”.

          „Deputatul nostru dl baron George Vasilco, din cauza boalei sale, a plecat la Kairo, unde va petrece timp mai îndelungat”.

          Deseori ziarele anunțau din timp despre plecarea sau sosirea unor persoane, dând astfel posibilitatea publicului, aderenților sau adversarilor, să-și poată exprima admirația sau, respectiv, protestul față de ei.

          „Deputatul nostru Dr. G. Popovici a sosit cu trenul de azi dimineașă la Cernăuți, fiind întâmpinat la gară cu vii strigăte de „Trăiască!” de numeroși amici și admiratori. D-sa se va întoarce cu trenul de mâine dimineață iarăși la Viena”.

          În acest caz concret întâmpinarea călduroasă de care s-a bucurat deputatul G. Popovici (T. Robeanu) se lămurește prin onorabilul gest de demisionare din postul de redactor al Foii legilor imperiale – post ministerial, pe care l-a făcut în semn de protest față de politica antiromânească a prezidentului Bucovinei, baronului Bourguignon, care, după spusele deputatului, „a înveninat relațiunea dintre românii bucovineni și guvern, uzând de oprimări sistematice și lovind nebunește în cele mai sânte sentimente ale noastre”.

          Față de conducerea propriu-zisă a Bucovinei, ziarele românești aveau, de cele mai multe ori, o atitudine fermă și necruțătoare.

          „Contele Pace a plecat cu trenul de Duminică după amiază. Însoțirea la gară a avut un caracter privat. Dintre români nu a ieșit nimeni la gară”.

„Prezidentul țării dl baron Bourguignon a plecat ieri seara incognito la Viena. D-sa a făcut la sosirea în tren impresia unui om care părăsește pe furiș Cernăuțiul”.

Altădată publicul cernăuțean, fiind mai vigilent, i-a făcut o petrecere de pomină:

„Publicul român al capitalei, care în ultimul moment a prins de veste despre subita plecare, s-a grăbit de a-i aduce tributul meritat de recunoștință, înscenând la gară o demonstrațiune care a făcut ca astăzi întreaga capitală să fie agitată, ca nicicând altădată. Plecarea lui e ultimul mijloc de a scăpa de urgia poporului”.

La întoarcerea lui, ziarele informau:

„Tăcut și în taină s-a reîntors baronul Bourguignon din Viena. Nici un signal n-a alarmat cetele de mameluci, cari pândeau momentul acesta pentru a-i aduce omagii bine dresate capului confederațiunei antiromânești din țară”.

În acest context nu erau iertați nici foștii demnitari ai Bucovinei:

„Amici de cruce. Premergătorul de tristă memorie al baronului Bourguignon, contele Goess, se află de ieri seara în Cernăuți. Astăzi după masă a fost mare dineu în palatul de pe piața Austriei. Deseară părăsește contele Goess Cernăuțiul! Cale sprâncenată!”.

După o astfel de publicitate fiți siguri că lumea „s-a și grăbit de a-i aduce tributul meritat de recunoștință”.

Frumoase și semnificative știri. N-ar strica, se pare, să revenim la acest obicei cu știri de pe peronul gării. Cu atât mai mult, cu cât lumea continuă să călătorească. Ce-i drept, nu numai cu trenul. Multă lume pleacă (mai puțină vine) luându-și lumea în cap pentru a-și câștiga o bucată de pâine în alte țări, căci aici, acasă, este greu de tot. E lumea simplă, nevoiașă.

Călătoresc, ce-i drept, și liderii noștri. Ajung pe la președinți (regele nu mai este), pe la ministere, pe la academii, se milojesc pentru un sfanț, pentru un premiu, pentru o decorație, pentru un sfat înțelept cam cum să-i facă fericiți pe cei rămași la vatră. Folosim pluralul, căci, exact ca pe vremuri, o parte pleacă la instituțiile din capitala țării, alta – la cele din capitalele vecinilor. O fac, însă, în mare taină, de parcă s-ar ocupa cu trebușoare urâte. Dar n-ar strica să știm și noi despre aceste călătorii, ca să ne adunăm cu toții la gară pentru „a le aduce omagii bine meritate” și „tributul meritat de recunoștință”. După merite, după fapte.

Cam acestea erau pe vremuri știrile de la gară. Am citit însă una care se deosebea mult de celelalte. Mult timp nu-mi puteam lămuri prezența ei în paginille ziarului. V-o prezint și Dumneavoastră:

„D-șoara Aglaia Lupu, distinsă elevă a conservatorului vienez, pleacă cu trenul de seară la Viena spre continuarea studiilor”.

Numai tânărul student de la gară, probabil, putea lămuri apariția acestei știri la ziar. El, distinsa elevă și... primăvara, care sosise să-și satisgfacă capriciile amoroase și pe peronul gării din Cernăuți.

ALEKSANDR VERTINSKI LA CERNĂUȚI

(În Cernăuți Vertinski era grec și scria în limba română)

„Era în anul 1927. Noi stăteam la o cafenea mare din Cernăuți (atunci orașul aparținea României). Prin geamurile mari se oglindea publicul obișnuit de seară. De-a lungul trotuarului într-un șir nesfârșit se mișcau lin oamenii care păreau niște pești imenși înotând fără grabă într-o direcție nedefinită. Lumina azurie a felinarelor de seară crea pe înserate impresia de apă. Priveam ca prinutr-un imens acvariu de sticlă. Bărbații erau parcă selectați, netezi, dolofani la față, cu ochii ușor bulbucați, cu țigări în colțul gurii și semănau cu niște crapi grași la care li se oprise mâncarea în gură. Femeile invers –  erau agere și vioaie, în rochii de vară din șifon și organza, în pălării cu pene – semănau cu acei pești albaștri-argintii cu cozi lungi, care înoată în acvariile magazinelor zoo.”

(Din „Puterea cântecului” de A. Vertinski)

          După schimbările produse în fostul sistem totalitar sovietic, una din problemele puse cu stringență în circulația culturală a fost repararea unor nedreptăți prin restituirea integrală a creației unor cunoscute personalități culturale. Argument sugestiv în această privință ne slujește și cazul cunoscutului cântăreț, poet și compozitor rus Vladimir Vertinski (1889-1957). Am preferat acest nume nu întâmplător. Alegerea noastră s-a bazat pe deja cunoscutele relații ale lui Vertinski cu România, Basarabia și, după cum vom vedea, cu orașul Cernăuți.

          În ultimii ani au apărut un șir de cărți ce au adus informații surprinzătoare în cunoașterea mai profundă a acestei personalități complexe, care a fost A. Vertinski. Încercăm, în cele ce urmează, să realizăm o imagine mai clară și mai apropiată de adevăr a cântărețului, atât cât ne-au permis posibilitățile și sursele documentare.

Cariera sa de cântăreț artistul și-a început-o  încă în 1915 cu interpretările cântecelor sale „în costumul lui Perro”. În 1919, în plină teroare roșie, emigrează în Turcia, apoi, prin Constanța și București, ajunge în Basarabia, unde conta pe populația rusă stabilită aici, mai ales în urma instaurării regimului bolșevic în Rusia după 1917, și unde într-adevăr, vreme îndelungată, s-a bucurat de un succes enorm, căci rusofonii din Basarabia vedeau în el „nu numai un mare artist, ci și o părticică din patria lor”, pierdută pentru mulți din ei pe totdeauna. „Publicul era exaltat, spre mine se trăgeau inimi. Îmi mulțumeau aproape cu lacrimi în ochi pentru aceea că le-am adus cuvântul rusesc, că le-am mângâiat, că le-am liniștit” – scria Vertinski în amintirile sale. Din Basarabia se întoarce la București, unde cântă la cele mai populare cafenele – „Alcazar” și „Capșa” de pe Calea Victoriei – adunând în jurul său fruntea emigrației ruse. Din România va emigra în Polonia (Vertinski era polon de origine), apoi în Franța, Germania, iar cu concertele sale a trecut aproape prin toate țările Europei, ajungând și în Africa, SUA, China etc. Dorul de țară era, însă, insuportabil și în 1943, după ce se adresează în scris lui Molotov, se întoarce în Uniunea Sovietică. Pentru a-și putea continua activitatea sa de cântăreț, actor, de poet, este nevoit să suporte realitățile sistemului totalitar comunist.

          Peste 13 ani, în 1956, după ce dase peste trei mii de concerte, bucurându-se de un succes enorm din partea publicului, constată cu amărăciune că nu este recunoscut de oficialități. Într-o scrisoare adresată ministrului-adjunct al culturii din Uniunea Sovietică, Kaftanov S. V., Vertinski face următoarea mărturisire: „Undeva acolo sus se prefac că eu nu m-am întors, că nici nu exist în țară. Despre mine nu scriu și nu spun un cuvânt, ca și cum nu aș fi aici. Ziariștii spun că „nu este semnal”. Probabil, nici n-o să fie.

          Dar, cu toate acestea,  eu „sunt”! Pe mine mă iubește poporul (iertați-mi această îndrăzneală). Treisprezece ani nu se pot procura bilete la concertele mele”.

          Deși în această scrisoare recunoaște că opera sa „nu este foarte sovietică”, ea era, totuși, necesară pentru mulți și de aceea își permite să-i  pună lui Kaftanov următoarele întrebări: „1. De ce nu cânt la radio? Oare Ives Montagne, limba căruia nimeni nu o înțelege, e mai aproape și mai necesar decât mine? 2. De ce nu există discurile mele? Oare, să zicem cântecele lui Bernes, ale lui Utiosov sunt mai presus după conținut și calitate? 3. De ce nu apar notele și poeziile mele? 4. De ce în timp de treisprezece ani nu a apărut nici o recenzie la concertele mele? Nu este semnal? Primesc mii de scrisori în care sunt întrebat despre toate acestea. Eu tac”.

          În altă scrisoare din același an, adresată din Irkutsk soției sale Lidiei Vladimirovna, Vertinski scria: „Astăzi i-am văzut în gând pe toți cunoscuții și „prietenii” mei [...] și am înțeles că nu am aici nici un fel de prieteni! [...] Fiecare umblă cu sacoșa sa și apucă tot de ce are nevoie, scuipând pe ceilalți. Și toată psihologia este „de sacoșă”, de tine – măcar să mori – puțin le pasă! În cel mai bun caz, ei, acești prieteni, vor veni oricând la un pahar de votcă și la parastas în ceasul morții. Și atât. Este foarte greu să trăiești în țara noastră. Și, dacă pe mine nu m-ar ține gândul la tine și la copii, de mult m-aș fi otrăvit sau m-aș fi împușcat. Privește la istoria cu Stalin. Ce catastrofă! Și iată acum, în al 40-lea an al Revoluției, apare dilema: oare pentru ce am luptat noi? Totul e fals, josnic, greșit. Totul e lupta pentru putere a unui maniac dement! La congres, Hrușciov a spus: „Să cinstim memoria celor 17 milioane de oameni chinuiți în lagăre și închisori de către Stalin”. Așa că-i bună? Acum au găsit scrisoarea lui Romain Rolland în safeul său din biblioteca publică, în care el scrie: „Scumpule I. V.! Eu nu îndrăznesc să cred, dar se zice că în țara Dumneavoastră 17 milioane de oameni se chinuie și plâng cu lacrimi amare. Răspundeți-mi! Vă implor! Oare e adevărat aceasta?”

          Și Stalin nu i-a răspuns!

Sâmbătă m-au invitat la operetă, la ora 11 dimineața. Se va citi scrisoarea lui Hrușciov la congres, închinată acestei orori. Am să merg. La „operetă”! Veselă „operetă”. Mai veselă decât „Văduva veselă”! Cine, când și cu ce ne va plăti nouă – oamenilor ruși și patrioților – pentru „erorile” acestor canalii? Și până când ei își vor bate joc de Patria noastră? Până când?”

Sunt rânduri de un tragism covârșitor, cuvinte care dezvăluie durerea chinuitoare a artistului în urma descoperirii crudei realități a atmosferei înăbușitoare, creată de Stalin în „pe veci scumpa” lui țară. Era o tragedie mocnită, nevăzută de lume și despre care aflăm abia acum, la apariția acestor scrisori inedite.

În cartea „După culise”, apărută la Moscova în 1991, e inclusă pentru prima dată fără omiteri povestirea lui Vertinski „Puterea cântecului”, scrisă pe baza unei întâmplări petrecute la Cernăuți, întâmplare care-i va da un imbold să compună și unul din cel mai popular cântec al său „Concertul Saradate”. Din povestire aflăm că renumitul cântăreț, vizitând Cernăuțiul în anul 1927, în vremea unui turneu artistic prin mai multe orașe europene, l-a cunoscut aici pe interpretul boem Jean Vlădescu, una din celebritățile de restaurant ale Europei, regele genului țigănesc în muzică, și pe nu mai puțin renumita actriță Silvia Tosca. Este o povestire palpitantă, cu descrieri și detalii interesante, ce crează o atmosferă specifică a Cernăuțiului de altădată.

A.Vertinski a revăzut orașul nostru în 1954, când a dat aici câteva concerte. Melomanii mai în vârstă țin bine minte succesul pe care l-a avut aici și simpatia exprimată de publicul cernăuțean marelui artist.

Și iată, pentru a câta oară, surpriza în această chestiune ne-o face tot un document de arhivă. În fondul Serviciului special de siguranță din Cernăuți am descoperit întâmplător următoarea cerere, scrisă de marele cântăreț: „D-lui Șef al Siguranței orașului Cernăuți. Domnule Șef! Având în vedere Angajamentul de 20 de zile și alte Afaceri Artistice, vă rog să binevoiți a-mi da Permisie pentru a rămâne în localitate și imediat după aceste 20 de zile îmi continui drumul înspre Polonia. Cu respect A. Vertinski”. Data acestui document o găsim pe ștampila Serviciului special de siguranță ale actelor de intrare (nr. 4093): 1923, luna IV, ziua 11. Iată, deci, când a avut loc prima întâlnire a marelui cântăreț rus cu orașul nostru.

În textul citat am păstrat întocmai ortografia autorului, care ne servește drept argument că A. Vertinski, în cei aproape patru ani pe care i-a trăit pe pământul românesc, a însușit – de bine de rău – limba română. După ce am consultat acest autograf cu alte manuscrise ale cântărețului, ne-am convins de autencitatea lui.

Am încercat să găsim și alte dovezi ale acestei vizite la Cernăuți. Le-am găsit tot în arhivă, precum și în amintirile cântărețului. Iată care sunt ele. La 26 martie 1923, Inspectoratul general de siguranță din Bucovina îi transmite șefului Serviciului special de siguranță din Cernăuți o copie după raportul Inspectoratului general de siguranță al Basarabiei din 3 martie 1923. Dăm mai jos textul acestui raport:

„Domnul Alexandru Vertinski, artist rus,  conform dispozițiunii nr. 7155 din 22/3-923 a Comandamentului Militar al Basarabiei, nefiind autorizat să rămâie în zona stării de asediu, și-a luat angajamentul să plece în Polonia. Având interese la Cernăuți, va rămâne acolo câteva zile. Pentru a fi informați exact asupra plecării sale din țară, cu onoare vă rugăm să binevoiți a dispune ca, după plecarea din acel oraș, punctul de frontieră prin care numitul Vertinski va părăsi țara să ne comunice data înregistrării și ieșirii sale din țară. În contra sa nu există nici o deciziune de izgonire dată de Ministerul de Interne. Inspector general ss ” (semnătura indescifrabilă).

În scrisoarea alăturată acestui document se menționa că raportul se transmite „spre a lua cunoștință de conținut și a dispune executarea punctelor prevăzute în el. La timp ne veți comunica rezultatul”.

S-a descoperit și raportul poliției punctului de frontieră Grigore Ghica Vodă (nr. 632 din 28 aprilie 1923), adresat șefului Serviciului special de siguranță din Cernăuți, în care se menționează: „Avem onoare a comunica că străinul Vertidis Alexandru, și nu Vertinski Alexandru, cum credem că din eroare s-a trecut, supus grec, a părăsit țara prin acest punct de frontieră în ziua de 12 aprilie cor. cu pașaportul nr. 666, având aplicat pe documentul său de călătorie viza de plecare din țară a acelui serviciu, sub nr. 1089 din 11 aprilie acest an”.

Dezlegarea enigmei cu numele supusului grec Vertidis Alexandru o găsim în amintirile lui Vertinski. În anul 1919, după cum am menționat, el emigrează în Turcia, la Constantinopol. În amintirile sale privind această perioadă a vieții sale artistul scria: „Nu peste mult timp, lângă mine a început să se învârte un omuleț al teatrului, mic și ager, grec rus, un oarecare Kiriakov. Lui i-a venit ideea să mă ducă în România, în special în Basarabia, unde exista o populație rusească și unde pe seama mea se putea câștiga. [...] Peste puțin timp am obținut pașaport grecesc, cumpărat de către Kiriakov pentru o sută de lire, pe numele supusului grec născut în orașul Kiev, Alexandru Vertidis (așa mi-a schimonosit numele energicul Kiriakov pentru o aemănare mai mare cu Grecia). Cu recunoștință îmi amintesc despre acest om. Ce ași fi făcut eu, dacă nu era el? Și nu numai în acel moment, ci și mai tâtziu. Oricum, cu acest pașaport am umblat aproape jumătate de lume, trecând peste toate dificultățile emigrației. La despărțire, simpaticul slujbaș care-mi vânduse pașaportul mi-a spus: „Puteți umbla lumea întreagă, numai să vă feriți să ajungeți vre-o dată în Grecia, acolo o să vi-l confiște imediat!” Acest testament l-am reținut pentru toată viața. Probabil, de aceea așa și n-am văzut Grecia”.

Din documentele prezentate putem trage concluzia că A. Vertinski trece pentru prima dată prin Cernăuți la 10-11 aprilie 1923, când, de fapt, se găsea în drum spre Polonia, venind de la București. Aici, la Cernăuți, marele artist intenționa să prezinte câteva concerte, cum făceau, de obicei, și alți artiști ruși din emigrație pentru a câștiga un ban. Dar autoritățile locale se vede că nu i-au permis, căci deja la 12 aprilie îl găsim trecând punctul de frontieră Grigore ghica Vodă în Polonia. Știind, totuși, destul de bine năravul funcționarilor de cândva (oare numai de atunci?), putem presupune că Vertinski, cu ajutorul atotputernicului bacșiș, să fi obținut dreptul la concerte ceva mai devreme, iar cererea a făcut-o ca o dovadă a inocenței autorităților. 

Rătăcirile lui prin lumea largă erau încă la începuturi. Marile bucurii și amarele dezamăgiri urmau să vină.

CONTRIBUȚII DOCUMENTARE LA  ISTORICUL CREĂRII CATEDREI PENTRU ISTORIA ROMÂNILOR LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI

          Un document, depistat în fondurile Arhivelor Statului Cernăuți, pe care-l reproducem integral mai jos, ne dezvăluie noi aspecte privind lupta aprigă a românilor în scopul creării Catedrei pentru Istoria Românilor la Universitatea din Cernăuți.

          „Resoluțiune.

          Studențimea română de la Universitatea din Cernăuți, întrunită azi, în 27 iunie 1909, în sala VII a Universității Francisco-Iosefine din Cernăuți, ține să constate că până azi nu s-a realizat cererile cuprinse de ea în resoluțiunea și memorandul înaintat în semestrul de vară a anului trecut cu privire la crearea unei catedre pentru istoria română la universitatea din loc.

          Adunarea de azi a studențimii române reînnoiește  cererea lor îndreptățită din anul trecut și roagă pe autoritățile universitare să binevoiască a o înainta Ministerului de Culte și Instrucțiune, insistând și ele pentru o rezolvare grabnică și favorabilă a acestei cereri de cea mai mare însemnătate atât pentru universitate cât și pentru românii din Bucovina.

          Cernăuți, la 27 iunie 1909.

          Pentru studențimea română:

          Nicu Panciuc, cand. iur., Marco Vasile, cand. în drept și stud. în litere, E. Nichitovici, stud. iur., P. Jitariu, stud. teol.”[1].

Rezoluțiunea studenților cernăuțeni din 27 iunie 1909

          Încercări de a obține o Catedră pentru Istoria Românilor mai avuseseră loc la universitatea cernăuțeană, însă o mișcare amplă, bine gândită și subtil dirijată se va desfășura din inițiativa lui Sextil Pușcariu, titularul Catedrei de Limba și Literatura Română de aici. Cunoscând bine situația din Austro-Ungaria, în care se putea obține  ceva numai pe baza unor cereri insistente și amenințătoare, S. Pușcariu reușește să-i convingă pe studenții români „să ceară în adunări repetate și zgomotoase și în memorii documentate înființarea unei catedre de istoria românilor”[2]. Scriem „reușește să-i convingă” fiindcă, după cum mărturisește marele lingvist, studenții români, dezbinați în mai multe societăți și partide, totuși au dat dovadă, spre lauda lor și spre bună învățătură nouă, celor de azi, de o frumoasă solidaritate în această chestiune de interes național.

          Primul memoriu, amintit și în documentul reprodus de noi mai sus, studenții români l-au adoptat la adunarea din 5 aprilie 1908, însă negocierile pentru primirea lui de către conducerea universității au durat până la 29 iunie al aceluiași an. Cu părere de rău, acest memoriu nu a putut fi descoperit în arhiva din Cernăuți (probabil a fost depus la arhiva Ministerului de Culte și Instrucțiune din Viena), dar, se știe,  că în el studențimea universitară făcuse o cerere bine întemeiată. Autorităților austriece le venea foarte greu să răspundă negativ. Dar, ca și de atâtea alte ori în cazurile memoriilor și protestelor de atunci, precum și a celor mai apropiate în timp de noi, cerințele românilor erau „satisfăcute” parțial, denaturat și adesea în defavoarea idealurilor noastre.

          La recomandarea forurilor superioare, profesorul ucrainean Vladimir Milkovici, titularul Catedrei de Istoria Est-Europeană a Universității din Cernăuți, anunța chiar pentru semestrul de iarnă 1908/1909 un curs de istoria poporului român în limba germană. Gazeta Patria înregistra cu tristețe această anomalie în următoarea frază: „Un rutean citește istoria românească în limba germană”[3].

          La 10 februarie 1909 rectorul universității Carl Zelinka a înaintat Direcției ținutale a Bucovinei o scrisoare în care se raporta că în urma demonstrațiilor studenților români s-a creat un curs „despre istoria Moldovei și Valahiei” („über Geschicht der Moldau und der Walachei”)[4]. Deși gazeta Patria susținea că nici un român nu s-a înscris la acest curs[5], din scrisoare reiese că, totuși, s-au înscris 29 de studenți: 16 români, 2 ucraineni, 10 nemți și un sloven (6 de la Facultatea de Teologie, 3 de la Facultatea de Drept și 20 de la Facultatea de Filosofie). În același document găsim și statistica studenților după naționalități, care se prezintă în felul următor:

Naționalitatea	Semestrul de iarnă 1907/1908	Semestrul de iarnă 1908/1909	Creșterea
Români	179	186	7
Ucraineni	118	137	21
Poloni	49	56	7
Nemți	457	535	78

          Astfel în semestrul de iarnă 1907/1908 românii constituiau 22 %, iar ucrainenii –  14.5% ca în semestrul de iarnă 1908/1909 românii să constitue 20.3%, iar ucrainenii –  14.9%[6].

          Deși formal, anunțarea acestui curs era o victorie (pentru prima dată la Universitatea din Cernăuți se permitea citirea unui curs de istoria românilor), studenții români și-au dat imediat seama că, de fapt, era o înjositoare provocare. Prin anunțarea acestui curs autoritățile austro-ungare sperau că studențimea română va abandona ideea înființării Catedrei pentru Istoroa Românilor cu limba de predare românească. De aceea la 28 iunie 1909 are loc o nouă adunare a studenților români la care participă rectorul universității C. Zelinka, decanii V. Tarnavschi, Fr. Czapek și profesorii Șt. Saghin, T. Tarnavschi, S. Pușcariu, M. Friedwagner, E. Ehrlich. Referent al acestei adunări a fost studentul Aurel Morariu care, expunând fazele prin care a trecut acest contencios, propune spre aprobare textul rezoluției, citate mai sus. Aprobată unanim, rezoluția a fost predată rectorului, care avea menirea s-o înainteze ministrului Cultelor și Instrucțiunii. La încheierea adunării decanul Facultății de Filosofie, Fr. Czapek, face chiar observația că revendicarea de către studenți a limbii române ca limbă de predare este îndreptățită și că facultatea este cointeresată „în activarea acestei catedre”[7].

          Punctul culminant în această mișcare a fost atins totuși în toamna lui 1909, când adunările zgomotoase și marșurile de protest ale studenților români aminteau, într-un fel, cunoscutul proces intentat Societății academice „Junimea” la 1878.

          W. Milkowicz, care promisese studenților că nu va mai anunța pe viitor  cursul său, în toamna lui 1909 îl afișează și pentru semestrul de iarnă 1909/1910. Această nouă provocare a avut efectul unei scântei într-um butoi cu pulbere. O indignare firească i-a cuprins nu numai pe studenți, ci și toate cercurile românești din Bucovina. Aceeași gazetă Patria, consemna, revoltată, următoarele:

„Am format o cerere, care s-a recunoscut de justă, o cerere din cele mai modeste: o singură catedră de pe care să ni se vorbească de trecutul acestei țeri care nu-i așa de păcătos precum vreau să-l arete veneticii aduși de vânturi din toate colțurile lumii și să ni se povestească viața de zbucium a poporului autohton, nu tocmai atât de sălbatec cum îl țin aceiași venetici oploșiți la vatra ospitalieră a neamului nodtru. Noi am fi putut cere mai mult. Și ni s-ar cuveni mai mult. Alte popoare nu mult mai numeroase cer universități complet naționale; noi cel puțin am fi putut cere cel puțin mai multe catedre. Dar nu, noi am fost modești și se pare că de modestie o să și murim. Modestia noastră e privită de cercurile conducătoare ca lipsă de energie, toleranța noastră proverbială e mitiv ca alții să devie obraznici.

          Cererea noastră a fost formulată de cei mai chemați factori ai vieții noastre: de studențimea universitară, care simțește, mai ales în timpul de față, lipsa acestei catedre și apoi de reprezentanții noștri în corpurile legiuitoare. În rezoluțiuni și în memorande bine alcătuite au fost depuse cererile noastre. Și am fost și liniștiți. Pentru cererile aceste s-a manifestat în forma cea mai demnă, încât cu drept se poate zice că n-a mai văzut universitatea noastră o manifestare studențească mai pașnică. Ca niște tineri bine crescuți, pătrunși de seriozitatea lucrului, dtudenții noștri și-au formulat cererea și au încredințat-o în mâinile reprezentațiunilor universității. N-am făcut manifestări zgomotoase, n-am făcut greve, n-am ținut mitinguri, ne-am încrezut în dreptatea noastră și în obiectivitatea autorităților, deși întâmplările trecutului ni arată că nu aceasta e calea cea adevărată pentru a căpăta ceva în Austria. Dar noi am încercat. Și ce au zis autoritățile? Universitatea a admis cu inimă grea cererea noastră, dată cu restricțiunea ca nu cumva să se vorbească de pe această catedră, dacă va fi să fie, în limba valahă despre valahi către valahi. Dacă o să se facă vr-o dată istorie românească, adică istoria sălbaticilor la Universitatea germană din loc., atunci cel puțin haina în care se prezintă să fie mai civilizată. Nu destul ne omoară în școlile primare și secundare cu limba lor acești cultivatori ai noștri, nici la Universitate când e vorba de istoria noastră nu ni pot lupsi de dragostea lor. Ministerul a făcut-o și mai cu cap.  Până să se rezolve cererea noastră, ni-a trimis un ucrainț, care nu numai că nu cunoaște istoria românească măcar cât un absolvent de patru clase primare și nici nu-i cine știe ce „lumen”, dară ne urește ca popor și ne desconsideră ca neam băștinaș al țării. Se poate o mai aspră provocare a unui popor, fie el chiar și mai blând decât cum e poporul român, decât aceasta? Să trimiți pe un dușman al neamului să facă istoria acestui neam, pe un necunoscut în ale istoriei române să lumineze pe alții cari știu poate mai mult”[8].

          Ne-am permis un citat mai amplu din acest articol de ziar ca să putem sesiza mai bine atmosfera ce se crease la Cernăuți în jurul acestei probleme. În încheierea articolului, autorul anonim, în care suntem tentați a-l vedea pe Sextil Pușcariu, atrage atenția autorităților austriece că pe viitor nu se pot garanta manifestări pașnice.

          La 25 octombrie, dimineața, o delegație din partea studențimii române a protestat la decanul Facultății de Filosofie împotriva ținerii cursului lui Milkowicz, căreia decanul i-a declarat că nu-i în puterea lui să sisteze cursul deja anunțat. Studenții au fost rugați să nu zădărnicească acest curs și să nu întreprindă nimic ce ar contraveni legilor universitare. Membrii delegației au răspuns, la rândul lor, că nu-i nici în puterea lor să garanteze o anumită ținută a studențimei, iar în privința cursului lui Milkowicz, la care acum într-adevăr nu se înscrisese nici un român, va fi înaintat un memoriu argumentat cu documente, ca mai târziu să nu poată fi învinuiți de lipsă de interes față de istoria lor.

          Despre desfășurarea evenimentelor din aceeași zi Patria scria următoarele:

„Luni după masă la orele 4 s-a adunat studențimea română în coridorul Universității în număr de peste 150 de inși. Milkowicz, văzându-i așa de mulți, n-a avut curajul să vină în sală, ci l-a trimis iarăși pe un servitor să vestească, că nu va ține cursul în ziua aceea. După aceea a părăsit studențimea Universitatea, cântând cântece naționale, și a parcurs, formând un lung convoi, toate străzile și piața principală până la palatul național, de unde s-au împrăștiat cu lungi urale la adresa d-lui Iorga”[9].

Folosirea numelui lui Nicolae Iorga în acest context impune o lămurire. În vara lui 1909 o grupă de excursioniști, formată din membrii Ligii Culturale în frunte cu Nicolae Iorga, intenționau să viziteze mănăstirile și monumentele istorice din Bucovina. La gara din Ițcani marele savant a fost expulzat de pe teritoriul imperiului „pentru motive de ordine publică”. Era, de fapt, răsplata pentru discursurile fulminante ținute de Iorga împotriva Imperiului Habsburgic în urma tulburărilor dintre Serbia și Austria. O grupă de studenți cernăuțeni, în frunte cu profesorul Constantin Morariu, aflând de expulzarea lui N. Iorga, au venit la Burdujeni, unde grupa de excursioniști se reținuse pentru câteva zile, ca să-și exprime regretul și mâhnirea lor profundă că au fost lipsiți de posibilitatea de a-i face marelui istoric primirea cuvenită pe mult-pătimitul pământ bucovinean. Acest eveniment a avut un larg răsunet atât în România, cât și în Bucovina. Studenții cernăuțeni nu pierdeau nici o ocazie ca să-și exprime indignarea și protestul față de autoritățile austriece, pe de o parte, precum și afecțiunea și solidaritatea cu marele istoric, pe de altă parte.

În adunarea din 27 octombrie, la propunerea lui E. Voiuțchi și a lui A. Morariu, studenții au votat Memoriul prin care se hotăra boicotarea tuturor cursurilor lui Milkowicz, întrucât acesta făcuse un curs tendențios despre istoria românilor. A doua zi Memoriul a fost respins de administrația universitară cu motivarea că Adunarea studenților a fost ilegală, adică s-a desfășurat în afara localului Universității. Rectorul și decanul Facultății de Filosofie au afișat la Universitate apeluri în care îi preveneau pe studenții români că prin sistarea cursului lui Milkowicz va fi stânjenită crearea Catedrei cerute cu atâta insistență.

Cu toate aceste amenințări, studenții s-au adunat, din nou, la 13 noiembrie pentru a zădărnici ținerea cursului lui Milkowicz. Spre mirarea, dar și spre bucuria lor, ei au putut citi pe ușa sălii în care avea să fie ținut cursul, următorul anunț: „Deoarece, conform raportului questurii universității, nu s-au înscris la cursul meu despre istoria românilor decât 2 auzitori (probabil studenți de alte naționalități – n.n.), văd că cursul meu nu se poate ținea și aduc aceasta la cunoștința auzitorilor mei. Milkowicz”[10]. Văzând că studenții nu vor accepta cursul lui Milkowicz, conducerea Universutății a fost silită să-l sisteze.

Între timp mișcarea luase proporții îngrijorătoare. Studenților de la Universitate li se alăturase o grupă de deputați din Parlamentul vienez, uniți în Clubul Parlamentar „Uniunea Latină”, care, la 28 octombrie 1909, au înaintat o interpelare în această chestiune către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii. Ei atrăgeau atenția ministrului că deschiderea cursului lui Milkowicz avea scopul „de a paraliza acțiunea cercurilor române, relative la înființarea unei catedre pentru istoria română, atât de dorită de poporul român”[11]. Din cauza aceasta  lecțiile lui Milkowicz au fost considerate de srudențimea română „o adevărată provocație și au avut ca urmare demonstrații agitate”[12]. În înceiere, semnatarii interpelării, deputați români și colegii lor italieni (Onciul, Simionovici, Delugan, Conci, Paulozzi,  Rizzi, Bartoli, Gentili, Hormuzachi, Panizza, Lanzerotti, Helinger, Malfatti, Tonelli, Isopescul-Grecul) îl întrebau pe ministru „ce are de gând să dispună, ca să țină cont de reclamațiunile juste ale studențimii române”[13].

La 13 ianuarie 1910 decanul Facultății de Filosofie Jüthner propune rectorului o nouă catedră cu denumirea de „Istoria Sud-Est Europeană cu deosebită privire  la Români” („Geschichte Südosteuropas mit besonderer Berücksichtiging der rumanischen geschichte”)[14], ca un fel de întregire la catedra lui Milkowicz, care primea la rândul ei denumirea de „Istoria nordesteuropeană”.

Rectorul, la 2 februarie, iar ministrul Cultelor și Instrucțiunii la 22 aprilie, același an, acceptă această formulă. Denumirea, după cum se știe, va fi acceptată și de români. Totuși până la citirea primei lecții vor trebui să treacă mai bine de doi ani și jumătate. De ce nu a fost forțată deschiderea catedrei la începutul anului 1910? Prin ce putem lămuri tăcerea din presa cernăuțeană și mai ales pasivitatea studenților, ce pare cel puțin stranie? Începea, de fapt, o nouă etapă în lupta pentru obținerea Catedrei de Istoria Românilor. Izbânda întregii mișcări putea fi deplină numai o dată cu numirea titularului acestei catedre.

Sextil Pușcariu, care era un izvor nesecat de idei și care, ne permitem să estimăm, a fost inițiatorul tuturor mișcărilor culturale și politice mai însemnate din Bucovina în primele decenii ale sec. XX, nu putea, desigur, să înceapă lupta fără ca să nu-l planifice pe titularul acestei catedre. Era nevoie de un român cu reputație științifică și cu un temperament de luptător. Aceste calități le întrunea de minune tânărul profesor de la Școala Reală din Cernăuți, Ion Iancu Nistor și cu care S. Pușcariu, ca prieten apropiat, desigur discutase nu o dată această problemă.

După ce a fost prtomovat la 22 mai 1909 doctor în filosofie și litere la Universitatea din Viena, Ion Nistor, în concordanță cu ideea creării catedrei la Cernăuți, s-a hotărât să-și continue specializarea la München, Leipzig și Berlin. Istoricul bucovinean își amintea mai târziu: „Dar pentru a ajunge profesot de istoria românilor simțeam nevoia de a petrece un timp în București și Iași (septembrie 1909 – vara 1910), spre a studia cursurile lui Onciul, Xenopol, Iorga și Bogdan”[15].

Reimund Friedrich Kaindl, profesorul de istorie de la Universitatea din Cernăuți, dușmănos românilor, aflând de planul lui Pușcariu-Nistor, atrage de partea sa pe Milkowicz, pe alți profesori nemți și, cu înfrigurare, caută un candidat „mai puțin pregătit și mai puțin capabil”[16]. A fost găsit profesorul Ilie Gherghel de la liceul din Craiova, asupra căruia Kaindl și Milkowicz au înaintat comisiei, ce se ocupa de candidaturile pentru catedră și din care făcea parte și Pușcariu, un raport foarte tendențios. Gherghel, dotat cu posibilități mult mai modeste, având și o pregătire științifică slabă, în cazul că ar fi fost numit titularul catedrei, devenea o unealtă în mâinile lui Kaindl și ale ambițiosului Milkowicz. Gherghel însă avea șansa să fie abilitat la Cernăuți înaintea lui Nistor. Conform unei legi din 1888, candidatul nu putea fi admis la abilitare decât după doi ani de la doctorat, iar la Nistor acest termen expira în anul 1911, pe când la Gherghel expirase cu ani în urmă.

Trebuia, deci, zădărnicită ebilitarea lui Gherghel cu orice preț. S. Pușcariu intervine pe lângă Vasile Pârvan, care vine la Cernăuți și publică în Junimea literară (nr. 1-2, 1911) o recenzie nimicitoare la cartea lui Gherghel „Zur Frage der urbeimat der Rumanien” („Cu privire la patria primitivă a românilor”). Mobilizat tot de Pușcariu același lucru îl face I. Bogdan (în Noua Revistă Română, vol. IX, nr. 12, 16 ianuarie 1911) și G. Weigand (în Literarisches Zentralblatt, vol. 62, nr. 1, 1911).

O contribuție favorabilă în această chestiune a avut-o și Herzberg-Frankel, profesorul de istorie universală de la Universitatea din Cernăuți, raportor în comisia de primire a candidaților pentru catedră. Într-o scrisoare din 24 decembrie 1910, adresată lui Pușcariu, Herzberg-Frankel semnala: „Nistor să nu părăsească câmpul de luptă, ci, dimpotrivă, să lucreze acum cu și mai multă râvnă. Jurecek mă asigură că e un om de viitor. Ar fi păcat ca Universitatea noastră să-l piardă”[17].

Ca urmare a acestor acțiuni, precum și a unor aprinse discuții în consiliul Facultății de Filosofie, abilitarea lui Gherghel s-a tot prelungit.

Între timp Nistor pleacă la Viena, unde după o pregătire de luni de zile, la sfârșitul lui iunie 1911, susține cu succes examenul de abilitare. Astfel drumul spre catedra universitară era deschis. Rămânea de făcut ultimul pas – înaintarea oficială a candidaturii lui Nistor.

Informații prețioase în această privință au fost descoperite în fondurile Arhivei de Stat din Cernăuți. În câteva scrisori, adresate de S. Pușcariu  candidatului, se vorbește despre mersul „afacerii”. În cea din 5 noiembrie 1911 aflăm următoarele: „Comisiunea a ținut  ședința ieri, săptămâna. S-a ales raportorul H.-F. (Herzberg-Frankel – n.n.) și s-a hotărât să se ceară de la Jiricek, Xenopol și Bogdan păreri despre candidații care pot fi recomandați. Lui Bogdan și lui Xenopol le voi scrie chiar azi, cel dintâi mi-a scris el să mă întrebe cum stă afacerea comunicându-mi că numai pe D-ta te recomandă”[18]. Peste cinci zile revine: „Xenopol  a trimis răspuns: te recomandă numai pe D-ta. Ceilalți nu vor întârzia, desigur, a răspunde și imediat vom face recomandarea la minister”[19]. Nistor, la 14 noiembrie, răspunde: „Vă mulțumesc frumos pentru răspunsul ce mi l-ați dat. Mă bucură că d-l Xenopol m-a recomandat numai pe mine. Sunt sigur că și recomandarea d-lui Jiricek va fi favorabilă. Când îl rugasem mai dăunăzi în chestia aceasta mi-a zis că va face cu drag ce zace în puterile sale”[20].

Tot la arhiva cernăuțeană se păstrează și copiile scrisorilor de recomandare, semnate de cunoscuții istorici Constantin Jirecek de la Universitatea din Viena și Dimitrie Onciul de la Universitatea din București, scrisori ce conțin aprecieri înalte la adresa lui Ion Nistor. Nu s-au putut descoperi însă recomandările lui Bogdan și Xenopol, despre care vorbește Pușcariu în scrisorile sale.

Oricare ar fi azi soarta acestor scrisori de recomandare, atunci, în 1912, ele și-au atins țelul. Drept dovadă este următorul Decret Imperial: „Prin Înalta Decizie din 14 august 1912 Magestatea Sa a binevoit preagrațios să numească pe D-l Ioan Nistor, doctor în filosofie, profesor la Liceul Real greco-oriental din Cernăuți și docent la Universitatea din Viena, profesor extraordinar pentru istiria sudesteuropeană la Universitatea din Cernăuți”[21].

Textul jurământului depus de I.I. Nistor cu semnăturile profesorului
și a guvernatorului Meran

La 1 octombrie 1912, în fața guvernatorului Bucovinei Rudolf conte de Meran, Ion Nistor și-a depus jurământul, textul căruia, cu semnătura profesorului, se păstrează la arhiva cernăuțeană. La 12 octombrie a aceluiași an tânărul profesor universitar, în prezența unui numeros public – mitropolitul Repta,  intelectuali din Cernăuți, autorități universitare, profesori din provincie, studenți – și-a prezentat lecția inaugurală. Victor Morariu, un martor ocular al evenimentului, peste ani relata:

„Și a vorbit noul profesor, a vorbit nemțește despre Importanța istorică a tomânilor și începuturile organizației lor de stat. A vorbit nemțește dar cu suflet românesc, cu mândrie românească. Le-a spus nemților – căci, firește, erau și ei de față, colegii universitari – că noua catedră, dacă se va ocupa cu popoarele de la Dunăre și din Balcani, va fi totuși îndeosebi o catedră de istoria românilor, întrucât aceștia și ca număr și prin așezarea atât de favorabilă a pământului pe care-l ocupă, dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică...

Într-adevăr, era o nemțească stranie, nemaiauzită, care o vorbea profesorul român; nu era mentalitatea domnilor Kaindl, Milkowicz și a celorlalți, fii ai lui Wotan.

În zâmbetele lor și strângerile de mână de la sfârșit, vor fi fost cam acre, mai ales fiind însoțite de frenezia aplauzelor publicului românesc, care simțea o mare satisfacție că aemenea lucruri se spusese, în sfârșit, pe nemțește, cu un fel de ironie la adresa acelor care nu voiseră să înțeleagă că istoria românilor trebuie predată românește. În seara aceea, Iancu Nistor le administrase o lecție meritată – și totuși nu se spusese decât adevărul istoric”[22].

Cât de semnificative și actuale sunt aprecierile acestui martor ocular al discursului rostit de Ion I. Nistor! Astăzi, când la Facultatea de Istorie a Universității din Cernăuți nu mai există nici catedră, nici cursuri în care studenților să li se vorbească despre istoria românilor, repetarea acestui discurs, în acea limbă „stranie, nemaiauzită”, despre un adevăr istoric ce nu poate fi tăgăduit, suntem siguri că ar avea aceleași efecte emotive și de adâncă semnificație precum le-a avut în acel fericit pentru românii bucovineni an 1912.

Și desigur acest caz din istoria noastră de acum mai bine de o sută de ani ar putea fi pentru noi un model de urmat, un bun exemplu de solidarizare a tuturor conaționalilor noștri întru apărarea istoriei noastre, drepturilor naționale, mândriei de neam, sentimentului și încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi și stropite nu doar cu sudoarea, ci și cu sângele strămoșilor noștri de-a lungul secolelor. Înaintemergătorii neamului nostru au demonstrat nu o dată că toate acestea se obțin doar prin luptă, cu perseverență și multă răbdare.

         

---

[1] Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (A.S.R.C.), fond 3, Direcția ținutală a Bucovinei, inventar 2, dosar 21466, fila 46.

[2] S. Pușcariu, Câteva scrisori, în Omagiu lui ion I. Nistor (1912-1937), Cernăuți, 1937, p. 1.

[3] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 2-3.

[4] A.S.R.C., f.3, inv. 2, d. 21466, f. 31.

[5] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 3.

[6] A.S.R.C., f.3, inv. 2, d. 21466, f. 31 verso.

[7] Iarăși catedra pentru istoria românilor la Universitatea din loc., în gazeta Patria, nr.41 din 1 iulie 1909, p. 3.

[8] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 74 din 24 octombrie 1909, p. 2.

[9] Catedra din istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 75 din 28 octombrie 1909, p. 2.

[10] Cursul lui Milkowicz, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 4.

[11] Interpelarea deputaților Aurel Onciul, Simionovici și consorți..., în gazeta Patria, nr. 78 din 7 noiembrie 1909, p. 1-2.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] A.S R.C., f. 3, inv. 2, d. 21466, f. 73.

[15] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, București, 1991, p. VIII.

[16] S. Pușcariu, op. cit., p.3.

[17] Ibidem, p. 4.

[18] A.S.R.C., f.988, Ion Nistor, inv. 1 d. 226, f. 1.

[19] Ibidem, f. 2.

[20] S. Pușcariu, op. cit., p. 8.

[21] A. S. R. C., f. 3, inv. 2, d. 21466, f. 9.

[22] Ion Nistor, op. cit., p. IX.