ALEKSANDR VERTINSKI LA CERNĂUȚI

(În Cernăuți Vertinski era grec și scria în limba română)

„Era în anul 1927. Noi stăteam la o cafenea mare din Cernăuți (atunci orașul aparținea României). Prin geamurile mari se oglindea publicul obișnuit de seară. De-a lungul trotuarului într-un șir nesfârșit se mișcau lin oamenii care păreau niște pești imenși înotând fără grabă într-o direcție nedefinită. Lumina azurie a felinarelor de seară crea pe înserate impresia de apă. Priveam ca prinutr-un imens acvariu de sticlă. Bărbații erau parcă selectați, netezi, dolofani la față, cu ochii ușor bulbucați, cu țigări în colțul gurii și semănau cu niște crapi grași la care li se oprise mâncarea în gură. Femeile invers –  erau agere și vioaie, în rochii de vară din șifon și organza, în pălării cu pene – semănau cu acei pești albaștri-argintii cu cozi lungi, care înoată în acvariile magazinelor zoo.”

(Din „Puterea cântecului” de A. Vertinski)

          După schimbările produse în fostul sistem totalitar sovietic, una din problemele puse cu stringență în circulația culturală a fost repararea unor nedreptăți prin restituirea integrală a creației unor cunoscute personalități culturale. Argument sugestiv în această privință ne slujește și cazul cunoscutului cântăreț, poet și compozitor rus Vladimir Vertinski (1889-1957). Am preferat acest nume nu întâmplător. Alegerea noastră s-a bazat pe deja cunoscutele relații ale lui Vertinski cu România, Basarabia și, după cum vom vedea, cu orașul Cernăuți.

          În ultimii ani au apărut un șir de cărți ce au adus informații surprinzătoare în cunoașterea mai profundă a acestei personalități complexe, care a fost A. Vertinski. Încercăm, în cele ce urmează, să realizăm o imagine mai clară și mai apropiată de adevăr a cântărețului, atât cât ne-au permis posibilitățile și sursele documentare.

Cariera sa de cântăreț artistul și-a început-o  încă în 1915 cu interpretările cântecelor sale „în costumul lui Perro”. În 1919, în plină teroare roșie, emigrează în Turcia, apoi, prin Constanța și București, ajunge în Basarabia, unde conta pe populația rusă stabilită aici, mai ales în urma instaurării regimului bolșevic în Rusia după 1917, și unde într-adevăr, vreme îndelungată, s-a bucurat de un succes enorm, căci rusofonii din Basarabia vedeau în el „nu numai un mare artist, ci și o părticică din patria lor”, pierdută pentru mulți din ei pe totdeauna. „Publicul era exaltat, spre mine se trăgeau inimi. Îmi mulțumeau aproape cu lacrimi în ochi pentru aceea că le-am adus cuvântul rusesc, că le-am mângâiat, că le-am liniștit” – scria Vertinski în amintirile sale. Din Basarabia se întoarce la București, unde cântă la cele mai populare cafenele – „Alcazar” și „Capșa” de pe Calea Victoriei – adunând în jurul său fruntea emigrației ruse. Din România va emigra în Polonia (Vertinski era polon de origine), apoi în Franța, Germania, iar cu concertele sale a trecut aproape prin toate țările Europei, ajungând și în Africa, SUA, China etc. Dorul de țară era, însă, insuportabil și în 1943, după ce se adresează în scris lui Molotov, se întoarce în Uniunea Sovietică. Pentru a-și putea continua activitatea sa de cântăreț, actor, de poet, este nevoit să suporte realitățile sistemului totalitar comunist.

          Peste 13 ani, în 1956, după ce dase peste trei mii de concerte, bucurându-se de un succes enorm din partea publicului, constată cu amărăciune că nu este recunoscut de oficialități. Într-o scrisoare adresată ministrului-adjunct al culturii din Uniunea Sovietică, Kaftanov S. V., Vertinski face următoarea mărturisire: „Undeva acolo sus se prefac că eu nu m-am întors, că nici nu exist în țară. Despre mine nu scriu și nu spun un cuvânt, ca și cum nu aș fi aici. Ziariștii spun că „nu este semnal”. Probabil, nici n-o să fie.

          Dar, cu toate acestea,  eu „sunt”! Pe mine mă iubește poporul (iertați-mi această îndrăzneală). Treisprezece ani nu se pot procura bilete la concertele mele”.

          Deși în această scrisoare recunoaște că opera sa „nu este foarte sovietică”, ea era, totuși, necesară pentru mulți și de aceea își permite să-i  pună lui Kaftanov următoarele întrebări: „1. De ce nu cânt la radio? Oare Ives Montagne, limba căruia nimeni nu o înțelege, e mai aproape și mai necesar decât mine? 2. De ce nu există discurile mele? Oare, să zicem cântecele lui Bernes, ale lui Utiosov sunt mai presus după conținut și calitate? 3. De ce nu apar notele și poeziile mele? 4. De ce în timp de treisprezece ani nu a apărut nici o recenzie la concertele mele? Nu este semnal? Primesc mii de scrisori în care sunt întrebat despre toate acestea. Eu tac”.

          În altă scrisoare din același an, adresată din Irkutsk soției sale Lidiei Vladimirovna, Vertinski scria: „Astăzi i-am văzut în gând pe toți cunoscuții și „prietenii” mei [...] și am înțeles că nu am aici nici un fel de prieteni! [...] Fiecare umblă cu sacoșa sa și apucă tot de ce are nevoie, scuipând pe ceilalți. Și toată psihologia este „de sacoșă”, de tine – măcar să mori – puțin le pasă! În cel mai bun caz, ei, acești prieteni, vor veni oricând la un pahar de votcă și la parastas în ceasul morții. Și atât. Este foarte greu să trăiești în țara noastră. Și, dacă pe mine nu m-ar ține gândul la tine și la copii, de mult m-aș fi otrăvit sau m-aș fi împușcat. Privește la istoria cu Stalin. Ce catastrofă! Și iată acum, în al 40-lea an al Revoluției, apare dilema: oare pentru ce am luptat noi? Totul e fals, josnic, greșit. Totul e lupta pentru putere a unui maniac dement! La congres, Hrușciov a spus: „Să cinstim memoria celor 17 milioane de oameni chinuiți în lagăre și închisori de către Stalin”. Așa că-i bună? Acum au găsit scrisoarea lui Romain Rolland în safeul său din biblioteca publică, în care el scrie: „Scumpule I. V.! Eu nu îndrăznesc să cred, dar se zice că în țara Dumneavoastră 17 milioane de oameni se chinuie și plâng cu lacrimi amare. Răspundeți-mi! Vă implor! Oare e adevărat aceasta?”

          Și Stalin nu i-a răspuns!

Sâmbătă m-au invitat la operetă, la ora 11 dimineața. Se va citi scrisoarea lui Hrușciov la congres, închinată acestei orori. Am să merg. La „operetă”! Veselă „operetă”. Mai veselă decât „Văduva veselă”! Cine, când și cu ce ne va plăti nouă – oamenilor ruși și patrioților – pentru „erorile” acestor canalii? Și până când ei își vor bate joc de Patria noastră? Până când?”

Sunt rânduri de un tragism covârșitor, cuvinte care dezvăluie durerea chinuitoare a artistului în urma descoperirii crudei realități a atmosferei înăbușitoare, creată de Stalin în „pe veci scumpa” lui țară. Era o tragedie mocnită, nevăzută de lume și despre care aflăm abia acum, la apariția acestor scrisori inedite.

În cartea „După culise”, apărută la Moscova în 1991, e inclusă pentru prima dată fără omiteri povestirea lui Vertinski „Puterea cântecului”, scrisă pe baza unei întâmplări petrecute la Cernăuți, întâmplare care-i va da un imbold să compună și unul din cel mai popular cântec al său „Concertul Saradate”. Din povestire aflăm că renumitul cântăreț, vizitând Cernăuțiul în anul 1927, în vremea unui turneu artistic prin mai multe orașe europene, l-a cunoscut aici pe interpretul boem Jean Vlădescu, una din celebritățile de restaurant ale Europei, regele genului țigănesc în muzică, și pe nu mai puțin renumita actriță Silvia Tosca. Este o povestire palpitantă, cu descrieri și detalii interesante, ce crează o atmosferă specifică a Cernăuțiului de altădată.

A.Vertinski a revăzut orașul nostru în 1954, când a dat aici câteva concerte. Melomanii mai în vârstă țin bine minte succesul pe care l-a avut aici și simpatia exprimată de publicul cernăuțean marelui artist.

Și iată, pentru a câta oară, surpriza în această chestiune ne-o face tot un document de arhivă. În fondul Serviciului special de siguranță din Cernăuți am descoperit întâmplător următoarea cerere, scrisă de marele cântăreț: „D-lui Șef al Siguranței orașului Cernăuți. Domnule Șef! Având în vedere Angajamentul de 20 de zile și alte Afaceri Artistice, vă rog să binevoiți a-mi da Permisie pentru a rămâne în localitate și imediat după aceste 20 de zile îmi continui drumul înspre Polonia. Cu respect A. Vertinski”. Data acestui document o găsim pe ștampila Serviciului special de siguranță ale actelor de intrare (nr. 4093): 1923, luna IV, ziua 11. Iată, deci, când a avut loc prima întâlnire a marelui cântăreț rus cu orașul nostru.

În textul citat am păstrat întocmai ortografia autorului, care ne servește drept argument că A. Vertinski, în cei aproape patru ani pe care i-a trăit pe pământul românesc, a însușit – de bine de rău – limba română. După ce am consultat acest autograf cu alte manuscrise ale cântărețului, ne-am convins de autencitatea lui.

Am încercat să găsim și alte dovezi ale acestei vizite la Cernăuți. Le-am găsit tot în arhivă, precum și în amintirile cântărețului. Iată care sunt ele. La 26 martie 1923, Inspectoratul general de siguranță din Bucovina îi transmite șefului Serviciului special de siguranță din Cernăuți o copie după raportul Inspectoratului general de siguranță al Basarabiei din 3 martie 1923. Dăm mai jos textul acestui raport:

„Domnul Alexandru Vertinski, artist rus,  conform dispozițiunii nr. 7155 din 22/3-923 a Comandamentului Militar al Basarabiei, nefiind autorizat să rămâie în zona stării de asediu, și-a luat angajamentul să plece în Polonia. Având interese la Cernăuți, va rămâne acolo câteva zile. Pentru a fi informați exact asupra plecării sale din țară, cu onoare vă rugăm să binevoiți a dispune ca, după plecarea din acel oraș, punctul de frontieră prin care numitul Vertinski va părăsi țara să ne comunice data înregistrării și ieșirii sale din țară. În contra sa nu există nici o deciziune de izgonire dată de Ministerul de Interne. Inspector general ss ” (semnătura indescifrabilă).

În scrisoarea alăturată acestui document se menționa că raportul se transmite „spre a lua cunoștință de conținut și a dispune executarea punctelor prevăzute în el. La timp ne veți comunica rezultatul”.

S-a descoperit și raportul poliției punctului de frontieră Grigore Ghica Vodă (nr. 632 din 28 aprilie 1923), adresat șefului Serviciului special de siguranță din Cernăuți, în care se menționează: „Avem onoare a comunica că străinul Vertidis Alexandru, și nu Vertinski Alexandru, cum credem că din eroare s-a trecut, supus grec, a părăsit țara prin acest punct de frontieră în ziua de 12 aprilie cor. cu pașaportul nr. 666, având aplicat pe documentul său de călătorie viza de plecare din țară a acelui serviciu, sub nr. 1089 din 11 aprilie acest an”.

Dezlegarea enigmei cu numele supusului grec Vertidis Alexandru o găsim în amintirile lui Vertinski. În anul 1919, după cum am menționat, el emigrează în Turcia, la Constantinopol. În amintirile sale privind această perioadă a vieții sale artistul scria: „Nu peste mult timp, lângă mine a început să se învârte un omuleț al teatrului, mic și ager, grec rus, un oarecare Kiriakov. Lui i-a venit ideea să mă ducă în România, în special în Basarabia, unde exista o populație rusească și unde pe seama mea se putea câștiga. [...] Peste puțin timp am obținut pașaport grecesc, cumpărat de către Kiriakov pentru o sută de lire, pe numele supusului grec născut în orașul Kiev, Alexandru Vertidis (așa mi-a schimonosit numele energicul Kiriakov pentru o aemănare mai mare cu Grecia). Cu recunoștință îmi amintesc despre acest om. Ce ași fi făcut eu, dacă nu era el? Și nu numai în acel moment, ci și mai tâtziu. Oricum, cu acest pașaport am umblat aproape jumătate de lume, trecând peste toate dificultățile emigrației. La despărțire, simpaticul slujbaș care-mi vânduse pașaportul mi-a spus: „Puteți umbla lumea întreagă, numai să vă feriți să ajungeți vre-o dată în Grecia, acolo o să vi-l confiște imediat!” Acest testament l-am reținut pentru toată viața. Probabil, de aceea așa și n-am văzut Grecia”.

Din documentele prezentate putem trage concluzia că A. Vertinski trece pentru prima dată prin Cernăuți la 10-11 aprilie 1923, când, de fapt, se găsea în drum spre Polonia, venind de la București. Aici, la Cernăuți, marele artist intenționa să prezinte câteva concerte, cum făceau, de obicei, și alți artiști ruși din emigrație pentru a câștiga un ban. Dar autoritățile locale se vede că nu i-au permis, căci deja la 12 aprilie îl găsim trecând punctul de frontieră Grigore ghica Vodă în Polonia. Știind, totuși, destul de bine năravul funcționarilor de cândva (oare numai de atunci?), putem presupune că Vertinski, cu ajutorul atotputernicului bacșiș, să fi obținut dreptul la concerte ceva mai devreme, iar cererea a făcut-o ca o dovadă a inocenței autorităților. 

Rătăcirile lui prin lumea largă erau încă la începuturi. Marile bucurii și amarele dezamăgiri urmau să vină.