DIRECȚIA: CERNĂUȚI
Cernăuțiul are mai multe nume, iar unul dintre ele - Cernăuți
- este românesc.
Lumea românească mi-a fost deschisă în copilărie de un radiou, pentru că
la Cernăuți eram liberi să ascultăm radioul românesc.
Mi-au plăcut cuvintele misterioase care se rosteau la începutul fiecărei ore: Ora exactă. În tinerețe, chiar m-am gândit serios să iau un pseudonim poetic: numele feminin Ora Exactă.
Poezia este tot o exactitate, este perceperea exactă a cuvântului și a timpului.
Cunoștiam bine muzica românească de extradă. Îmi amintesc și acum vocea Doinei
Badea, îmi amintesc chiar și câteva șlagăre: Fanfara militară, Tangoul.
Locuiam pe strada Lermontov (azi Kohanovsky) și îmi amintesc ce eveniment
însemnat din copilărie a fost atunci când rudele din România ai vecinilor noștri
au venit să-i viziteze. Printre ei era și o fetiță fermecătoare Marina din
București. Purta o rochie de nailon roz pe care niciunul dintre noi nu o mai
văzuse până atunci.
Numai un singur meridian spre vest, dar acest meridian se făcea simțit în orice,
chiar și în rochiile copiilor.
Un alt eveniment mare a fost sosirea la sfârșitul anilor cincizeci a orchestrei
de jazz a lui Sergiu Malagamba. Asta la Moscova se asculta Van Cliburn sau Yves Montand,
noi însă la Cernăuți îl ascultam pe Malagamba. A fost considerat cel mai bun toboșar din
Romania, iar pentru noi – cel mai bun toboșar din lume. A fost un mesager al
jazz-ului, iar jazz-ul este improvizație, jazz-ul este libertate! Aveam zece ani
și îmi amintesc cum, în parcul orașenesc Kalinin, noi, băieții, ne adunam lângă
Teatrul de Vară, ne agățam unul pe umerii celuilalt pentru a adulmeca cu vârful
nasului, sau pentru a vedea cu coada ochiului, pentru a auzi cu un colț al
urechii miracolul jazz-ului care se numea Malagamba.
Când aveam cincisprezece ani, în oraș a apărut televiziunea românească. Era semilegală:
nimeni nu a fost arestat pentru asta, așa că a fost posibil să se instaleze o antenă.
Uite atunci mi s-a deschis o altă lume, cea românească, și era foarte diferită de cea
sovietică.
Era perioada de conflict între partidele comuniste din URSS și
România, o perioadă de înclinație a României către Occident. Am impresia nu că
aș fi depășit atunci URSS-ul, dar am trăit o viață secretă datorită televiziunii
românești. Am ascultat melodii franceze pe care nimeni în Uniunea Sovietică nu
le știa: Sacha Distel, o cântăreață pe nume Barbara, a cărei mamă era din
Tiraspol. Datorită televiziunii românești, am văzut pentru prima dată filmele
lui Hitchcock, seria sa uriașă „Hitchcock Represents”, și îmi amintesc bine de
acest domn burduhos, de ochii lui bulbucați.
Era o inoculare a unei culturi, care, în mod obișnuit, se numește occidentală.
Și încă un mare eveniment. Eram aproape adult, în 69, aveam 21 de ani. Atunci,
spre deosebire de mulți oameni sovietici, eu și colegii mei am urmărit o transmisie
în direct cu astronauții americani care aselenizau pe Lună. Noi nu am putut să ne desprindem
de lângă ecran.
Am asistat la pasul mic al unui astronaut și la pasul uriaș al umanității.
Nu a fost doar descoperirea unei alte lumi, ci descoperirea cosmosului și a unui
alt corp ceresc. Și totul datorită televiziunii românești.
În oraș erau și două ziare în limba română, ziare moldovenești, unul era „Zorile Bucovinei”
și celălalt era „Bucovina Sovetică”. Eu și prietenul meu am publicat de câteva ori în ziarul
ucrainean „Radyanska Bukovyna”. Scrisesem scurte recenzii despre filme și
concerte. Unul din acele ziare, nu-mi amintesc exact, „Bucovina sovetică” sau
„Zorile Bucovinei”? era situat în aceeași clădire cu „Radianska Bukovyna”
ucraineană.
Îmi amintesc că am scris o recenzie la un concert al unui
șansonier canadian din Quebec și am adus această recenzie ziarului ucrainean,
dar am fost politicos fugăriți: adică, de ce ar avea nevoie bucovinenii de un
oarecare canadian? Atunci, chiar în același coridor, ne-am dus la ziarul
moldovenesc, unde ne-au primit cu căldură, ne-au tradus consemnarea și ne-au
publicat-o. Deci, jurnaliştii de la ziarul moldovenesc priveau și ei la
televiziunea românească, aşa că ne-am înţeles.
Clasicii poeți cernăuțeni Paul Celan și Rosa Auslander, care au scris în germană,
vorbeau fluent limba română.
Celan a tradus din română și chiar a scris mai multe poezii în limba română. O
persoană cu auz fin - și un poet e o persoană cu auz fin - nu poate rata bogăția
limbajului. Dacă te plimbi prin oraș, și pe una dintre plăcuțele comemorative
scrie „Aici a studiat Mihai Eminescu”, te gândești involuntar: cine este Mihai
Eminescu? Deci, se pare, a studiat aici, în această școală, cândva un gimnaziu,
acum o sută de ani!
Arhitectura Cernăuțiului austriac are stilul clasic și modern, dar la sfârșitul
anilor 1920, 1930, când Bucovina era românească, casele erau deja în stilul
constructivist.
Pentru mine a fost un peisaj urban natural. În copilărie, nu înțelegeam că orașul
meu era un disident de arhitectură. Dar am învățat lecțiile orașului.
Cernăuțiul este o răscruce de culturi și limbi. Și una dintre direcțiile sale este românească.
Igor Pomerantsev.
Foto 1: Igor Pomerantsev
Foto 2: Autorul este al doilea din dreapta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu