ARON PUMNUL - ORTODOXUL

Dragoș Olaru

1. Aron Pumnul

De fiecare dată când îl rugam pe preacucernicul Părinte Cristofor Gabor, paroh la Capela ridicată pe cripta (gropnița) episcopilor și mitropoliților Bucovinei din vechiul cimitir creștin al Cernăuțiului, să ne oficieze cu diferite ocazii slujbe de pomenire la mormântul lui Aron Pumnul, lingvist, istoric, critic literar, teolog, profesor al lui Mihai Eminescu, el mai întotdeauna ne întreba: „Pumnul a fost de confesiune ortodoxă?”. Noi, păcătoșii, răspundeam șovăielnic cu inima cât un purice: „Da, era... ortodox, român de-al nostru”. Trebuia cineva să afirme acest lucru ca după aceea părintele să aibă dezlegarea de a oficia slujba cu evlavie și dragoste la mormântul... „geniului greco-catolic românesc” (Cristian Bădiliță). Cei drept, noi îl știam pe Aron Pumnul mai mult greco-catolic, însă eram conștienți și de faptul, că Biserica Greco-Catolică, din perspectivă religioasă, a fost instituția care a contribuit în mod decisiv la deșteptarea sentimentului național românesc, mai întâi în Transilvania, ulterior și în Regat și această cunoaștere parcă ne mai ierta din „păcat” sau, cel puțin, păcatul ni se părea ceva mai mic, mai ușor de suportat.

Știam și noi, știa, probabil, și părintele Cristofor că Aron Pumnul s-a născut într-o familie de greco-catolici în satul Cuciulata din Ardeal și tot un preot greco-catolic, observându-i inteligența deosebită, îi va convinge pe părinți să-l dee la Liceul greco-catolic din Odorheiul Secuiesc, unde va urma clasele primare (1832-1836). Își va continua studiile la Gimnaziul din Blaj (1836-1840) și la Liceul Episcopal din aceeași localitate (1840-1841), încheindu-și studiile liceale la Liceul Piariştilor din Cluj (1841-1842). Ceva mai târziu, Episcopia Greco-Catolică din Blaj îl va trimite ca bursier la Institutul Catolic „Sfânta Barbara” din Viena, ca să-și desăvârșească educația teologică universitară, după care va fi sfințit chiar preot greco-catolic. În discursul rostit de profesorul cernăuțean Emilian Goraș în Teatrul Național din capitala Bucovinei la 20 martie 1919, cu ocazia primei serbări școlare a Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuți, se menționa acelaș lucru: „La anul 1846, Aron Pumnul termină cursul de teologie, se întoarce acasă, e sfințit preot greco-catolic și e numit profesor de filosofie la liceul din Blaj, unde a rămas până în 1848”[1].

Alături de profesorii blajeni, Aron Pumnul a avut un rol covârșitor la organizarea primei adunări populare din 18/30 aprilie 1848, de „Duminica Tomii”. Va urma și Marea Adunare din 15-17 mai 1848, de pe Câmpia Libertății de lângă Blaj, organizată, în mare măsură, de cei mai importanți lideri revoluționari greco-catolici: Ioan Lemeni, Simion Bărnuțiu, George Bariț, Timotei Cipariu și Aron Pumnul, care a fost ales membru în Comitetul românesc permanent.

După înfrângerea revoluţiei, Aron Pumnul este condamnat la moarte de către puterea maghiară, stăpânitoare în Transilvania acelor ani. Silit de împrejurări, Pumnul se retrage în Muntenia, unde se implică în mișcarea paşoptistă. Dar, odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste în principatele danubiene, Aron Pumnul este nevoit să părăsească Muntenia. Iar soarta îl duce spre Cernăuţi, capitala Bucovinei, provincie care tocmai se emancipa de sub stăpânirea galițiană, pledând pentru statutul de țară de coroană în cadrul Imperiului Austriac. În linii mari, aceasta a fost activitatea lui Aron Pumnul până la sosirea sa în Cernăuți. 

Dar iată că, prin forța împrejurărilor, acest „Don-Quijote greco-catolic” (Cristian Bădiliță) ajunge în Bucovina, o provincie majoritar ortodoxă, unde exista doar o minusculă comunitate greco-catolică reprezentată în exclusivitate de ucraineni veniți din Galiția după 1775. Dar cei care l-au primit cu brațele deschise ușurându-i greutățile refugiului au fost nu greco-catolicii ucraineni, ci românii ortodoxi: Iraclie Porumbescu, Doxache Hurmuzachi cu fiii săi Constantin,  Eudoxiu, Gheorghe, Alecu și Nicolae, Silvestru Morariu-Andrievici, Iancu Mustața, precum și plăcuta societate de tineri moldoveni din care făceau parte Petrache şi Costache Cazimir, Gheorghe Radu, Nicolae Pisoţchi, Mihail Kogălniceanu, Iancu și Vasile Alecsandri, Lascăr şi Radu Rosetti, Vasile Mălinescu, Vasile Canta, Gheorghe Cantacuzino, Nicolae Ionescu, Dumitru Ralet, Grigore Balş, I. A. Cantacuzino, V. N. Cantacuzino, I. Curius, Alexandru Ioan Cuza, N. Dimitrescu, G. Dulcescu, Manolache C.Epureanu, V. Ghica, Zaharie Moldovanu, Al. Moruzi, Costache Negri, cu două surori călugăriţe, Ana Panu, Smărăndiţa Ralet, Alecu Russo, Gheorghe şi Toader Sion[2]. După părăsirea Iașului, aceștia „invadaseră cu exuberanta lor veselie şi cu aprinsele discuţii politico-literare străzile Cernăuţilor şi casele ospitaliere ale moşierilor Hurmuzachi”[3].

Înconjurat de această nobilă societate, Aron Pumnul trece la ... ortodoxie.

Nu demult, fiind în căutarea urmelor Porumbeștienilor la Cernăuți, mai exact ar fi să spun ale Golembieștilor, căci cu acest nume aici locuiau mai multe persoane, am dat, din întâmplare, de consemnarea botezului lui Aron Pumnul în Condica noilor născuți și botezați de la biserica ortodoxă Sf. Nicolai din Cernăuți, altfel spus de la biserica de lemn din fosta seliște a urbei (vezi fig. 2).

2. Înregistrarea botezului lui Aron Pumnul în condica nounăscuților la
Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți.

Iată textul din Condica bisericească pentru nou născuți și botezați: „numărul casei – 1243; vremea nașterii, anul – 1818; luna și ziua în care s-au născut – 27 nov[embrie] s-au născut; luna și ziua în care s-au botezat – 5 april [1]849 au trecut den legea unită la ne unită; numele pruncului – Aron Pumnul; legea bisericii – răsăritului; partea – bărbătească; din dreaptă cununie – dreaptă; părinții, numele și porecla tatălui, breasla și locul de unde iaste – Aron Pumnul; mama – Maria; cumătrii, numele, porecla, breasla și locul de unde sânt – Episcopul de Edesa Iustin cu Ștefan Tarnovețchi cat[ihet] d[in] Cern[ăuți]; numele și porecla moșii și locul șederii ei –; dreaptă și însuș iscălitură a preotului care au botezat – Gheorghie Șesan”[4].

Conform canoanelor bisericești ale Bisericii ortodoxe, Taina Sfântului Botez o pot primi copiii născuți din părinți creștini ortodocși, copiii născuți din căsătorii mixte sau copiii orfani nebotezați, precum și cei de altă religie care se întorc la ortodoxie de bună voie și mărturisesc dreapta credință, după ce au fost bine cercetați de preoți și de episcop și după ce fuseseră mai mult timp catehizați și deprinși cu învățătura de credință ortodoxă și după ce dau dovadă de deplină hotărâre.

În condica născuților de la biserica Sf. Nicolai din Cernăuți am întâlnit mai multe cazuri de botez ale persoanelor vârstnice, cu consemnarea actului de trecere a lor de la o confesiune religioasă străină („apuseană latină”, „religiunea unită”) la cea ortodoxa („ne unită”, „drept credincioasă a răsăritului”, „biserica dreptslăvitoare a răsăritului”), consemnare făcută sub o formă liberă, cu scrisul continuu pe ambele pagini ale condicii, fără să se țină cont de cerințele formularului. Cazul înregistrării botezului lui Aron Pumnul e unicul caz în care s-a urmat strict cerințele formularului.

Din fotocopiile documentului expus aici observăm că botezul, deși săvârșit la 5 aprilie 1849,  a fost introdus în condică mai târziu, între consemnările din 20 și 21 iulie 1849. Nași de botez Pumnul i-a avut pe „Episcopul de Edesa Iustin” și pe catihetul Ștefan Tarnovețchi. Despre episcopul Iustin de Edessa (pe care îl găsim și sub numele de Iustin Edessis, Iustin Ectessis și Iustin Crivăț Protosinghel), uitat pe nedrept de istorici, găsim informații prețioase în scrierile lui Iraclie Porumbescu[5],Teodor Balan[6] și Leca Morariu[7]

3. Iraclie Porumbescu.

Ni se pare firesc ca Aron Pumnul să-și fi ales naș de botez pe Episcopul Iustin de Edessa, pe care îl va fi cunoscut cel mai probabil în casa din Cernăuți a Hurmuzăcheștilor. Ambii aveau aceeași soartă nefericită de fugari. Pentru activitatea revoluționară și patriotică, pentru o rugăciune specială, ținută la Mănăstirea Neamțului, în care îi cere lui Dumnezeu să scape țara de domnitor, dar mai ales pentru că refuzase să predea autorităților scrisorile mitropolitului Meletie, domnitorul Mihail Sturdza a început prigoana, anunțând un preț considerabil pentru capul lui. Iustin, care, de fapt, era ajutor de episcop de Roman, ajunge la Cernăuți ca cerșetor, după cum mărturisește Iraclie Porumbescu, adus de tinerii revoluționari moldoveni de la 1848, aflați deja de mai multă vreme în capitala Bucovinei. Rolul principal în această acțiune l-a avut Costache Negri care, primind o scrisoare din Botoșani de la arhiereul Iustin cu rugămintea ca să-i mijlocească trecerea graniței în Bucovina, angajează 3 trăsuri și, împreună cu alți 11 refugiați moldoveni și Iraclie Porumbescu călăuză, se deplasează spre graniță. Iraclie Porumbescu realizează o descrire captivantă a momentului, în care Iustin sosește ascuns într-un car cu fân: „Atunci vedem că se mișcă paiele în dosul carului – o ființă omenească, în cămașă, cu capul gol, cu plete, plin de paie, se coborî din car. Era și desculț [...] Arhiereu, numai în cămașă țărănească și încins cu un brâu țărănesc, desculț, binecuvânta pe rând pe toți compatrioții săi, cu lacrimi pe față, apoi îi cuprindea pe toți și îi săruta pe frunte”[8].

Episcopul Iustin a stat „mai bine de 6 luni în Cernăuți în casele bătrânului Hurmuzachi”[9], casă în care s-a aflat și Aron Pumnul în primele sale luni de ședere în Bucovina. Aceste câteva luni i-au fost suficiente bravului „haiduc al anului 1848” (Teodor Balan) să se convertească la ortodoxie. Odată cu căderea lui Mihail Sturza de la domnie, „după un esil de mai mult de un an în Bucovina”[10], Iustin se întoace în țară și recapătă scaunul episcopesc de Roman. I. Porumbescu spune că, după revenirea în țară, episcopul ar fi decedat la un an („până la anul și repauză”), în 1855 îl găsim, totuși, încă în viață. Gazeta lui Mihail Kogălniceanu „Steaoa Dunării” scria: „P. S. Părintele Iustin, arhiereu titular de Edesa, și locotenent de episcop eparhiei Romanului, dând semne vederate de smintirea minții, în urmarea anaforalei preasfințitului Mitropolit, întemeiată pe o cercetare prealabilă, s-au desărcinat de spiritualele sale funcții, și cu o pensie anuală de șese mii lei s-au trimis spre vindecare și liniștire în Mănăstirea Neamțului, unde părintele starețul a primit ordinile cuvenite de a avea pentru nenorocitul prelat toată îngrijirea”[11].

Autorul informației îl caracterizează pe episcop cu calificativul „de origine obscură”, ceea ce stârnește indignarea „Gazetei Transilvaniei”: „Prea sf. părintele Iustin Arhiereul titulariu de Edesa, și locoțiitoriul de episcop al eparhiei Romanului este de origine adevărat romăn, prin urmare nu este de origine obscură, că acest epitet nu ni-l mai dau nice dușmanii. Este și fiul unui prea venerabil preot, care a servit 20 ani, ca preot și duhovnic la monăstirea precestei din politia Roman”[12]. (Aducem mulțumiri pentru extrasele din „Gazeta Transilvaniei” și „Steaoa Dunării” D-ei Claudia Năstasă din București).

4. Basorelieful lui Aron Pumnul,
sculptor Dumitru Gorșcovschi.

Cel de al doilea naș, Ștefan Tarnovețchi / Tarnoviețchi (1800-1852), era catihet la Școala Normală și profesor de catihetică și metodică la Institutul de Teologie din Cernăuți. El a fost unul din cei 4 tineri bucovineni (Iosif Cazievici, Ioan Grigorovici, Eutimie Hacman și Ștefan Tarnoviețchi) care, pentru prima dată, au fost trimiși din Bucovina, în septembrie 1817, de către episcopul Daniil Vlahovici, la Viena să urmeze studiile superioare de teologie și filozofie, cu condiția ca „Dogmatica să o studieze din punct de vedere ortodox, iar pregătirea liturgică să o facă cu parohul grec de acolo”[13]. În anul 1849, Șt. Tarnoviețchi a publicat special pentru procesul de învățământ un „Catichism hristianesc cuprinzătoriu de învățătura dreptcredincioasei biserice de-a toată lumea a resăritului”. După deces (1852) postul lui a fost ocupat de Vasile Ilasievici.

Acum să facem cunoștință și cu preotul care a săvârșit Taina Sfântului Botez prin care Aron Pumnul „au trecut den legea unită la ne unită”. Numele preotului Gheorghe Șesan derivă de la cuvântul „șes”, rspectiv de la localitatea Șesul din Maramureș, de unde unul din strămoșii lui coborâse în satul Chiraleș (Bistrița Năsăud) ca pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea câțiva membri ai acestei familii să se stabilească în noua provincie a imperiului habsburgic, Bucovina, mai întâi la Baineț, apoi la Berchișești și Slobozia Rarancei de lângă Cernăuți. Gheorghe, fiul lui Anton Șesan, după terminarea Institutului Teologic din capitala Bucovinei, ajunge să fie numit paroh la cea mai veche și prestigioasă biserică din oraș, Sf. Nicolai. De la fratele său, Anton Șesan din Berchișești, va porni ramura familiei cu renumiții teologi români Valerian și Milan Șesan. Fiica lui Gheorghe Șesan, Casandra, s-a căsătorit cu preotul Partenie Tomașciuc și este mama primului rector al Universității din Cernăuți, Constantin Tomașciuc. Mai menționăm faptul că Ecaterina (Catrina) Pumnul, după decesul soțului, se va recăsători сu Partenie Tomașciuc, rămas și el văduv din 8 noiembrie 1866.

O altă descoperire inportantă în acest document este informația despre părinții profesorului, tatăl purtând tot prenumele Aron, iar mama – Maria. Scriitorul și profesorul universitar Ilie Rad, cel mai competent specialist actual în studierea vieții și creației lui Aron Pumnul, autorul cărții „Aron Pumnul” (2002), ne-a mărturisit că din investigațiile făcute, inclusiv în arhiva Universității din Viena, nu a putut stabili prenumele părinților.

În sprijinul constatării faptului că, după 5 aprilie 1849, greco-catolicul Aron Pumnul a devenit creștin ortodox, vin alte 4 dovezi documentare inedite, depistate în Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți și la care nu s-au referit cercetătorii de până acum. Primul se referă la înregistrarea cununiei lui Aron Pumnul cu Ecaterina Toderino (vezi fig. 5). Iată textul din condica cununaților de la Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți pe anul 1851: „vremea cununiei, anul – 1851; luna și ziua în care s-au cununat – 13 mai; mirele, numele și porecla și locul de unde este – Aron Pumnul Profesor de  limba românească a Ghimnaziei; legea bisericească – răsăritului; vârsta vieții – 36; holtei – da; mireasă, numele și porecla și locul de unde este – Ecaterina, fiica răposatului Teodor Teodorino din Davideni; legea bisericească – răsăritului; vârsta vieții – 25; fată – da; nunii, numele și porecla, locul de unde sânt – Doxachi Hurmuzachi cu soția sa Ilenca; breasla – boieru; dreaptă și însuși iscălitura preotului care a cununat – Andrei Vasilovici paroh din Cernăuți”[14].

5. Înregistrarea cununiei lui Aron Pumnul cu Ecaterina Teodorino în condica cununaților la
Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți.

Aici e necesar să evidențiem că însemnarea la nașii de cununie (nunii) Doxachi Hurmuzachi o face cu mâna proprie. La cinci ani de la cununie se va naște unicul fiu al soților Pumnul, Ioan, nașterea căruia va fi consemnată în condica noilor născuți pe anul 1856 din aceeași biserică din Cernăuți: „numărul casei – 586; vremea nașterii, anul – [1]856; luna și ziua în care s-au născut – 17 august; luna și ziua în care s-au botezat – 17 august; numele pruncului – Ioan; legea bisericii – răsăritului; partea – bărbătească; din dreaptă cununie – dreaptă; părinții, numele și porecla tatălui, breasla și locul de unde iaste – Aron Pumnul profesor la Ghimnazium de aice; mama – Ecaterina; cumătrii, numele, porecla, breasla și locul de unde sânt –; numele și porecla moșii și locul șederii ei –Anna Adagievici; dreaptă și însuș iscălitură a preotului care au botezat – au botezat numai mama, murind pruncul îndată, Const[antin] Popovici adm[inistrator]”[15] (vezi fig. 6).

6. Înregistrarea botezului fiului Ioan Pumnul în condica nounăscuților la
Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți.

Din următoarea consemnare făcută în condica morților pe același an din aceeași biserică aflăm și alte detalii privind decesul pruncului: „numărul casei – 586; vremea răposării, anul – [1]856; luna și ziua în care au răposat – 17 august; luna și ziua în care s-au îngropatat – 19 august; numele și porecla răposatului și locul de unde este – Ioan fiul alui Ioan Pumnul Profesor de gimn[aziu] din Cernăuți; starea sau breasla – ; legea bisericii – răsăritului; parte – bărbătească; vârsta vieții – ¼ cias; pricina morții, de ce boală anume au răposat – slab din naștere; dreaptă și însuș iscălitură a preotului care au îngropat – Const[antin] Popovici adm[inistrator”][16] (vezi fig. 7). Preotul Constantin Popovici (03.07.1807 – 19.10.1890), născut în Slobozia Comăreștilor, cu studii la Institutul Teologic din Cernăuți(1828-1832), paroh la Biserica Sf. Nicolai (1853-1856), implicat în mișcarea revoluționară din Bucovina din 1848, membru fonadotor al Reuniunii Române pentru Leptură, comite o greșală în condică, trecându-l pe tatăl pruncului cu prenumele Ioan.

7. Înregistrarea decesului lui Ioan Pumnul în condica morților la
Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți.

Ultimul document care atestă confesiunea religioasă a profersorului Aron Pumnul este acela în care este înregistrat decesul din 12/24 ianuarie 1866: „numărul casei – ; vremea răposării, anul – 1866; luna și ziua în care au răposat – 12 ianuariu; luna și ziua în care s-au îngropat – 15 ianuariu; numele și porecla răposatului și locul de unde este – Aron Pumnul din Cernăuți; starea sau breasla – profesoriu pentru limba și literatura rom[ânească] la gimnasiul din Cernăuți; legea bisericii – răsăritului; parte – bărbătească; vârsta vieții – 47; pricina morții, de ce boală anume au răposat – de boală de inimă; dreaptă și însuș iscălitură a preotului care au îngropat – Leon Popescul”[17] (vezi fig. 8).

8. Înregistrarea decesului lui Aron Pumnul în condica morților la
Biserica Sf. Nicolai din Cernăuți.

După prezentarea noilor date inedite privind confesiunea lui Aron Pumnul, unii cercetători ai vieții și activității lui Aron Pumnul ar trebui să-și nuanțeze aprecierile. În publicațiile din Țară, în special din Transilvania, s-a subliniat cu insistență greco-catolicismul profesorului Aron Pumnul. Vom aduce doar câteva exemple luate de pe internet: „Aron Pumnul, un greco-catolic ce i-a deschis calea lui Mihai Eminescu”, „Aron Pumnul, un Don-Quijote greco-catolic”, „În urmă cu [...] de ani trecea la cele veșnice marele cărturar greco-catolic Aron Pumnul”; „Pentru că, la Cernăuţi, l-a avut dascăl şi îndrumător spiritual pe fostul profesor blăjean, preotul greco-catolic Aron Pumnul”; „Preotul Aron Pumnul a renunțat la celibat în capitala Bucovinei și s-a căsătorit” etc., etc.

Toate aceste aserțiuni nu sunt tocmai corecte. În Bucovina de după anul 1949, când greco-catolicul Pumnul trece la ortodoxie (nesilit de nimeni!), activitatea sa de militant pentru drepturile sociale și naționale ale românilor capătă o nouă amploare: chiar din primele luni se remarcă drept redactor al secţiunii românești a ziarului „Bucovina”,  promovează cultura națională, cercetează istoria, limba și literatura română, educă o tânără generație de intelectuali români, scrie și tipărește renumitul „Lepturariu...”, este dascălul iubit al poetului Mihai Eminescu. Posteritatea îl apreciază ca „apostol al românismului” în Bucovina, unde, convertit la ortodoxie, activează ca profesor, punând bazele învățământului românesc în provincia proaspăt emancipată de sub administrarea galițiană și formând o nouă generație de patrioți români. Nimeni nu poate să conteste că tocmai aceasta e perioada cea mai fructuoasă de activitate a cărturarului Aron Pumnul.

9. Mormântul lui Aron Pumnul în
Cimitirul din Cernăuți

Evident, descoperirea noilor documente de arhivă nu impune o reevaluare din temelii a personalității marelui cărturar român. Educația și formarea sa intelectuală în cadrul bisericii greco-catolice nu poate fi pusă la îndoială. Dar, ajuns în Bucovina ortodoxă, marele cărturar a înțeles că doar devenind ortodox el va putea fi cu adevărat de folos românilor de aici. Pentru el, mai presus de toate a fost slujirea neamului și a culturii acestuia, indiferent de hotarele politice și de diferențele religioase apărute în decursul istoriei. Elevul său, Mihai Eminescu, îi va face, în 1870, una din cele mai reușite caracterizări: „el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”[18].

Cernăuți, decembrie 2023.

 

 

 

---

[1]. Informație preluată după sursa de pe Internet: https://evenimentulistoric.ro/trecerea-aron-pumnul-bucovina.html

[2]. Vezi și Iraclie Porumbescu, Scrieri, Editura Convorbiri literare Timpul, Iași, 2022, pp. 330-331.

[3]. Aurel Vasiliu, „T. Balan: Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina 1848”, în „Revista Politică”, nr. 1-2, 1945, p. 45.

[4]. Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (A.S.R.C.), fond 1245, inventar 3, dosar 1, fila 16 verso, 17.

[5]. Un epizod din 1848 în: Iraclie Porumbescu, op. cit.  p. 318-324.

[6]. Ep. Iustin de Edessa roagă Administrația Bucovinei să-i permită a petrece în Bucovina în: Teodor Balan, Refugiații moldoveni în Bucovina. 1821 și 1848, București, 1929, p. 103; Teodor Bălan, Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina, Sibiu, 1944.

[7]. Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I, Editura Lidana, Suceava, 2014.

[8]. Iraclie Porumbescu, op.cit., p. 322.

[9]. Ibidem, p. 324.

[10]. „Steaoa Dunării”, 24 noiembrie, 1855, p. 1.

[11]. Ibidem.

[12]. „Gazeta Transilvaniei” din decembrie 1855, p. 4

[13]. Pr. dr. Ioan-Paul Valenciuc, Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice (1775-1918), Editura Arhieriei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2016, p. 315.

[14]. A.S.R.C., fond 1245, in. 3, d. 12, f. 19 verso, 20.

[15]. A.S.R.C. fond 1245, inv. 3, d. 1, f. 90 verso,  99.

[16]. Ibidem, d.17, f. 55 verso, 62.

[17]. Ibidem, f. 200 verso, 201.

[18] M .Eminescu, Opere, IX, Publicistică, 1870-1877,  București, 1980, p. 82.

 

LA ȘIPOTELE SUCEVII

Dragoș Olaru

  „Am stat mult la povești, vorbind despre vremurile frumoase de odinioară, pe când era și dânsul cu noi la Șipot.Ne-am amintit de  Mama mea cea bună și scumpă, de mătușa Tereza, de bunici, pe scurt de toate rudele noastre, și ne-a podidit   jalea de ne curgeau lacrimi pe obraji.”

Ciprian Porumbescu

 (JURNAL 1879, Cernăuți-Stupca, Traducere, studiu întroductiv și note de Stanca Scholz-Cionca, București, Editura Corint, 2023)

Pentru noi, cei porniți pe urmele lui Ciprian Porumbescu la Șipotele Sucevii, aflat în „fundoaiele Carpaților bucovineni” (Iraclie Porumbescu), emoțiile care ne-au „podidit” au fost contradictorii. Având în vedere că pentru majoritatea drumeților – jurnalista Maria Toacă, istoricul Vladimir Acatrini și scriitorul Ion Filipciuc din Câmpulungul Moldovenesc – aceasta era prima vizită la baștina compozitorului nostru național starea sufletească era una deosebită, înălțătoare. Subsemnatul, care am mai fost la Șipot, mergeam amintindu-mi de acea neuitată zi de vară a anului 1993, când, pentru prima dată, am ajuns pe aceste fermecătoare locuri ca să profit cu recunoștință de ospitalitatea părintele paroh Ivan Ciornei, să particip la cositul pajiștii în curtea bisericii, să cinstesc un pahar de vin, să mă alătur gazdelor și micuților copii ai lor la o rugăciune de seară în fața icoanelor din vechea casă parohială. Aveam sentimentul bucuriei ce mă așteapta la o nouă revedere cu aceste locuri și cu acești vrednici oameni ai munților, dar și un sentiment de tristețe și amărăciune că întreprindem aceste vizite atât de rar. 

La mormântul lui Iancu Flomdor

Alegându-ne ca dată de călătorie ziua de 11 noiembrie, o zi reprezentativă în istoria românilor bucovineni, am simțit necesitatea să trecem mai întâi prin Maidanul Storojinețului ca să depunem o floare la mormântul artizanului unirii Bucovinei, Iancu Flondor. Călătoria noastră a continuat prin pitoreștile localități de pe valea Siretului – Panca (cândva locuită majoritar de polonezi), Jadova (baștina lui Sever Zota), Lucovița (atestat pentru prima dată la 1428 într-un document al lui Alexandru cel Bun), Berehomet (moșia cunoscuților boieri moldoveni Vasilco), precum și cele de pe ambele maluri ale Ceremușului – Vijnița, Kutî, Rostochi, Marinici, Dihtineț, Gura-Putilei.

Ion Filipciuc la monumentul lui Iurii Fedkovici din Putila

De la Putila, baștina scriitorului Iurii Fedkovici, călătoria a devenit tot mai anevoioasă, atât din cauza drumului, tot mai abrupt și puțin îngrijit, cât și de nenumăratele controale ale grănicerilor și fără ajutorul lui Iulian Andrieș, companionul nostru de drum, cunoscut cel mai bine cu aceste impedimente, scopul nostru final putea fi compromis. Trebue să fim înțelegători – e vreme de război.

În apropierea Seletinului

Șipotul de pe valea Sucevii ne-a primit, contrar prognozelor meteo, cu vreme bună, mult soare și lumină. La fel, plină de lumină, a fost și reîntâlnirea cu familia parohului Ivan Ciornei. Cei treizeci de ani de la prima noastră întâlnire și-au pus amprenta asupra noastră a tuturora.

Revederea cu preotul Ivan Ciornei

Copii preotului au crescut, s-au căsătorit și își cresc acum copiii lor. Fiica Ana, după terminarea studiilor la Școala de regență teologică din Kremeneți s-a căsătorit cu preotul Stepan Struj, care, de curând, a preluat conducerea parohiei din Șipot. Fiul Maxim e preot la biserica din satul vecin, Seletin, a scris o valoroasă carte despre istoria satului natal și a bisericii de aici în care dedică o pagină lui Iraclie și Ciprian Porumbescu. Mezina, Cristina, după terminarea studiilor medii, s-a căsătorit cu Mâcola Ivanovici și a trecut cu traiul la Cernăuți. După schimbul de cadouri, preotul Ivan Ciornei cu preoteasa Larisa, ginerele Stepan cu soția ne-au invitat la masă la care, într-o atmosferă afectuoasă, am depănat amintiri, am pus multe întrebări, am căutat răspunsuri, ne-am destăinuit preocupările și ne-am împărtășit planurile pentru viitor.

La taifas la masa ospitalieră a preotului Ciornei

Personal, aveam pregătite de acasă câteva teme de discuție și întrebări la care încercam să găsesc explicație. Dacă soarta vechii biserici, nimicită de un incendiu devastator sau istoria construcției celei noi îmi erau parțial cunoscute din vizitele precedente, una efectuată cu președintele Societății „Mihai Eminescu” Arcadie Opaiț, jurnalistul Ștefan Broască și medicul Ion Broască pe la începutul anilor 2000, atunci multe alte subiecte îmi rămâneau nelămurite.

Unul din ele e legat de frații lui Ciprian, Emilian și Titus, decedați de tifos în 1860, după cum se poate deduce dintr-o scrisoare a lui Carol Miculi către Iraclie Porumbescu. Nădăjduiam, împreună cu prietenul Ion Filipciuc, să le descopăr mormintele în vechiul cimitir al bisericii unde suntem siguri că au fost înmormântați. Cimitirul se afla la acea vreme imediat în spatele bisericii, construită chiar la marginea dealului, ușor abrubt, la bifurcația a două drumuri, unul, în stânga, ce duce spre Cobilioara și altul – spre partea sud-vestică a satului.

Dealul unde a fost vechea biserică

Era firesc ca pe acești doi fii ai săi preotul Iraclie să-i îngroape în acest cimitir din Șipot, unde, după nereușita slujire de doi ani la biserica din Boian, să se stabilească pentru mai multă vreme (1865), crezând, probabil, că e pentru totdeauna. Iraclie Porumbescu fiind un preot „bun, blând, interesat de soarta enoriașilor, devotat acestora, împăciuitor” a fost primit de huțani cu mare dragoste. Această atitudine bunăvoitoare se amplifică după primii ani petrecuți aici, timp în care părintele Iraclie reușește să scape „unele familii de deposedare din gospodăriile lor, pe altele de secvestrarea averii lor mobile”. Tot din inițiativa lui, cu ajutorul financiar al consistoriului, s-a construit aici o casă parohială, s-a deschis o școală și s-a cumpărat un nou clopot.

Conform condicelor nounăscuților de la biserica din Boian pe anul 1859 fiul Titus s-a născut la 6 ianuarie 1859 în Boian fiind botezat în aceiași zi de „Simion v. Andruhovici, smerit paroh din Boian”, avându-i ca nași de botez pe Heinrich Kirschinger, Lucas Künpean (Câmpean?), Danil Worobkiewicz și Josef Mizak (vezi fig. 1și 2). Din păcate, condica morților pentru biserica Sf. Ilie din Șipot pe anul 1860 nu s-a păstrat și nu putem stabili exact ziua și pricina morții lui. Pricina ar putea fi epidemia de holeră care bântuia în acei ani în ținut fiindcă în același an  familia Golembiovschi îl va pierde și pe Emilian. Leca Morariu în monografia „Carol Miculi și Porumbeștii” avea să precizeze: „În 1860, știm că și-a culcat în pământ doi copilași: pe Emilianuțul cel tânjitor în casa lui Pumnul și pe boieneanul Tit”.  

Înregistrarea nașterii fiului Titus în Condica bisericii din Boian

Despre fiul Emilian avem ceva mai multe informații, culese, parțial, din scrisoarea lui Aron Pumnul din 28 octombrie 1858 către Iraclie Porumbescu. În condica nounăscuților a bisericii Sf. Ilie din Șipot am depistat înregistrarea nașterii lui Emilian, fiul lui „Iraclie Golembiovschi adm. parohial în Șipot” și a mamei Emilia, la 17 mai 1852, dar botezat tocmai la 6 iulie același an „la Volovăț prin parohul de acolo”. Naș de botez l-a avut pe „Vladimir Vasilovici paroh din Vicov de Sus” (vezi fig. 3 și 4).

Înregistrarea nașterii fiului Emilian în Condica bisericii din Șipot

          La vârsta de 6 ani trecuți este adus din Boian, unde tatăl trecuse cu slujba, și pus în gazdă la Aron Pumnul, unde, după spusele profesorului, „a tânjit după părinți-și, și când a venit la noi și a doua oară după ră-ntoarcere, și încă după ră-ntoarcere cu mult mai tare decât întâi”. E greu acum să aflăm exact motivul ruperii lui de lângă părinți la o vârstă atât de fragedă. A vrut Iraclie ca fiul lui să deprindă buchisirea literelor cu multapreciatul său prieten Aron (el a fost primul care în 1848 l-a primit pe refugiat în Cernăuți) sau a vrut s-l înscrie la o școală din oraș, e greu să stabilim acum. Încercările noastre de a descoperi vre-o informație în acest sens în arhivele școlilor primare din oraș (Nationaltrivialschule, Kreishauptschule, Griechisch-orientalische Knabenschule) nu s-au încununat de succes.  În aceiași toamnă a anului 1858 în gazdă la Pumnul se aflau frații Nicolae, Iorgu, Ilie și Mihai Eminovici. Aici se mai aflau și alți copii despre care amintește Aron Pumnul în scrisoarea sa: „Nacu, Vasilică, Teon, băiețelul, Aghiliția, tot persoane străine”. Cine or fi acești copii care au fost și colegii de gazdă a lui M. Eminescu? 

Având probleme de adaptare Iraclie Porumbescu l-o fi luat acasă la Boian ca apoi să ajungă din nou în inima Carpaților, la Șipot, unde moare în 1860.

Oricum, mormintele acestor doi fii ai preotului Iraclie, Emilian și Titus, nu au putut fi descoperite de noi în vechiul cimitir din Șipot, în care au mai supraviețuit până azi doar câteva zeci de morminte.

Biserica Sf. Ilie din Șipot, sfințită la 27 octombrie 1908.

Mai nădăjduiam că vom putea descoperi unele locuri sau urmași ai acelora despre care scrie cu atâta dragoste și umor compozitorul Carol Mikuli în cele patru scrisori adresate din Cernăuți și Lvov lui Iraclie Porumbescu. E de fapt unul din puținele izvoare scrise cu referiri directe la evenimente, locuri și oameni din a doua ședere a preotului Iraclie la Șipot (1859-1865). O citire atentă a scrisorilor ne ajută să descoperim o imagine reală a acestor locuri, a oamenilor locali, a evenimentelor petrecute aici. Astfel aflăm că Miculi a locuit nu în casa parohială a preotului Iraclie, cum susțin unii cercetători, ci la gazda sa cu numele de Mazur sau, după  cum scrie compozitorul, „în reședința mea de vară”, în „Palatul meu de la Cobilioara”. Din mărturisirile preotului Ivan Ciornei aflăm că azi numele Mazur nu se mai întâlnește la Șipot, doar în localitatea vecină, Seletin.

Un colțișor de pe valea Sucevii.

Nici despre vechea biserică nu știm prea multe lucruri. În câteva procese verbale, alcătuite cu ocazia vizetelor reprezentanților proptopopiatului Berhometului și păstrate azi în Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, se menționa mai mulți ani la rând, că biserica era „veche, mică, joasă, întunecoasă, necorespunzătoare sfintelor slujbe, neîncăpătoare pentru enoriașii aparținători de dânsa”. Înfățișarea ei apare cel puțin într-un tablou semnat de cunoscutul pictor bucovinean Franz Xaver Knapp (1809-1883), care în anul 1860 va litografia la Viena 18 acuerele cu vederi ale mai multor localități din Bucovina, inclusiv și tabloul intitulat în română „Cataractul Sucevii lângă Șipot” (Katаракtул Sучевіǐ лꭌнгъ Шіпоtў) și în germană „Fall der Suczawa bei Schipot” (vezi fig.).

Franz Xaver Knapp, Cataractul Sucevii lângă Șipot cu imaginea vechii biserici.

În prim-planul tabloului vedem un ansamblu de cascade pe râul Suceava, azi cunoscut sub denumirea de „Suceavskii Huk”, una din cele mai cunoscute atracții turistice ale localității. În planul secund al lucrării, chiar în centrul ei, vedem biserica pe înălțimea unui deal, împrejmuită de un gard și câțiva copaci. Un alt tablou al lui F.X. Knapp, intitulat „Bordeiul unui locuitoriu din Carpați” este realizat de asemenea la Șipot, iar căsuța din stânga tabloului ne-ar putea duce cu imaginația chiar la casa lui Iraclie Porumbescu, despre care preotul scria următoarele: „Locuința mea de atunci numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru pereți de bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față,  cu alta micuță înspre ogradă; jos, fără nici o podea”.

Franz Xaver Knapp, Bordeiul unui locuitoriu din Carpați.

Să mai amintim că F.X. Knapp a fost și un portretist de marcă de la dânsul rămânându-ne portretele lui Iraclie Porumbescu, Silvestru Morariu-Andrievici, Niculae Picu, Eudoxiu Hurmuzachi.

Scaunul Împăratului și scaunul Mitropolitului în biserica din Șipot.

Biserica nouă, pe care am vizitat-o, a fost construită la 220 metri distanță de cea veche de către meșteri aduși din Iavorov (Galiția) și sfințită la 27 octombrie 1908. Această dată fiind chiar ziua comemorării jubileului de 60 de ani de domnie a împăratului Franz Iosef, organizatorii construirii bisericii au prevăzut două jilțuri sculptate în lemn, unul pentru împărat, altul pentru mitropolit, sperând că îi vor avea ca oaspeți în ziua sfințirii bisericii. Multașteptații oaspeți, având în această zi treburi mai importante, n-au mai ajuns la Șipot, în schimb jilțurile destinate lor s-au păstrat cu sfințenie, devenind azi o relicvă a bisericii. Tot în biserica nouă se păstrează câteva icoane din perioada aflării aici a lui Iraclie Porumbescu ca paroh, dar probabil că nu provin din vechea biserică, distrusă într-un incediu nimicitor, ci sunt achiziționate de la enoriașii de aici sau de la alți donatori necunoscuți. 

Icoane vechi de pe vremea păstoriei lui I. Porumbescu.

După vizitarea bisericii am hotărât să ne plimbăm prin sat și mai ales prin Cobilioara (în ucraineană Kobilora), cătunul din partea sudică a satului ce e întretăiat în două de un afluent al Sucevii cu acelaș nume, care izvorește din muntele Ialovicioarei. Astfel am ajuns pe aceste locuri unde Carol Miculi, lângă „dragul” lui munte, se plimba cu prietenul Iraclie, luau băi de aer, făceau scalde în Cobilioara, îmbrăcați în „cel mai potrivit costum al  lui Adam (fără de frunza de smochin)” ca să simțim și noi „divina armonie revărsată  peste-ntreaga Vale a Cobilioarei”. Și întra-devăr Cobilioara este fermecătoare, atât cu apa-i răcoritoare pe care unii locuitori o folosesc ca apă potabilă, cât și cu frumusețea munților ce o înconjoară.

Un colțișor al cătunului Cobilioara.

În scrisorile lui Miculi sunt amintiți o duzină de oameni, de diferite vârste și sexe, cu care se împrietenise în cercetările sale folclorice pe care le efectua în localitate și împrejurimi. Cu bătrânul Adam, amintit în trei scrisori, avea relații apropiate, avându-l, se pare, peste tot drept călăuză. Leonida Bodnărescu, care a analizat amănunțit scrisorile lui Miculi, vorbește despre un diagnostic făcut de moș Adam pentru compozitor: „se vede c-a înebunit, că umblă gol prin pădure și câmpii”. E de fapt o autoironie a compozitorului. La Șipot ar fi trăit un nepot al haiducului Darie, despre care scrie Iraclie Porumbescu în „Haiducul Darie și moș Matei Bercheșanul” și „Zece zile de haiducie” care deasemenea e amintit în trei scrisori ale lui C. Miculi, fără să-i dee numele.

Apa Cobilioarei la vărsarea în
râul Suceava

Cu acest nepot al lui Darie făcea plimbări pe Drumul Izvorului (Izvoarele Sucevii?), îl invitase chiar la o călătorie cu Nicu Musteață în Transilvania și îi dăruiește un pistol, scriindu-i următoarele peietenului Iraclie: „roagă-l să primească un pistol – al cărui conținut îi va produce mare bucurie: dânsul (pistolul) fiind vrăjit ca cele ale strămoșului său”. Unui oarecare Trzaczakowski îi trimite din Lvov o fotografie a sa s-o aibă ca amintire. Mai sunt amintiți Măriuca, „băiețelul de la Zomoroniac”, fata Costechoaiei și „fata îmblânzitorului de urși Iachiv Țehanciuc”, „ploduțul Costechei” cărora le aduce mulțumiri iar ultimului îi dăruiește și „o vioară cu coarde și sacâz... – prima piatră de temelie unei viitoare orchestre la Șipot”.

 Toate prenumele amintite în scrisorile compozitorului azi nu se mai întâlnesc la Șipot, dar le-am enumerat fiindcă relațiile stabilite cu aceste persoane îl caracterizează, în oarecare măsură, pe Carol Miculi, pe acela care a fost primul profesor de muzică al genialului copil Ciprian Porumbescu.

„Cataractul Sucevii” azi
(Suceavskii Huk)

 La despărțire preotul Ivan Ciornei ne invită să mai revenim și, dacă se poate, să aducem și o placă comemorativă sau un basorelief al lui Ciprian și Iraclie Porumbescu, fiindcă el ne promite să facă tot ce-i stă în putință ca să-l instaleze la loc de cinste.

Ne luăm rămas bun de la Șipot pe amurgite. În scurt timp se face întuneric și drumul spre Cernăuți îl parcurgem mai mult în tăcere. Moment potrivit ca cele văzute în această zi cu ochii să le privim acum mai mult cu inima, cu gândul. Pe retina ochilor închiși continuau să se perinde imaginile zilei – coama munților zimțați de pe valea Sucevii, verdele pădurilor de coniferi, vâltoarea apei la cascadă, icoanele vechi din biserică, cruci de mormânt din vechiul cimitir – însă cu mintea căutam răspunsuri la noile întrebări ce ne frământă după această vizită la Șipot. Oare am făcut noi tot ce ne stă în putință pentru a înveșnici memoria compozitorului Ciprian Porumbescu? Mai ales aici la baștina lui unde a văzut lumina zilei și la Cernăuți, unde a trăit o bună parte din prea scurta lui viață și unde se mai păstrează casa în care a trăit în anii de studenție. Oare am făcut tot ce a fost posibil în acest an declarat Anul Porumbescu? Un an cu chieltueli considerabile și de multe ori inutile. Am fost neputincioși, deși am făcut multe promisiuni, să oficiem în ziua lui de naștere, la 14 octombrie, măcar o slujbă de pomenire în biserica de la Șipot.

Mai avem încă multe de realizat pentru a ne îndreptăți în fața istoriei și pentru a conserva cu adevărat memoria compozitorului nostru național aici la baștina sa.