O vizită la redacția ”Bucovinei”

Redacțiile sunt brutăriile cotidiene ale spiritului, oferind elegant ”cafeaua cu lapte” a faptelor diverse, crimelor sentimentale, anunțurilor mortuare, camerelor mobiliate, aici se află pulsul comunicatelor cu un sfert de oră mai de vreme și tot aici își duce randez-vous-ul liric pueții banali și lipsiți de imaginație.

Redacția ”Bucovinei”, inevitabil e dotată cu birouri, telefon aglomerat, mașini de scris, în mod nenorocit cu abundente coșuri pentru manuscrise și în mod fericit cu dactilografe...

Pentru o prezentare a personalului de redacție acum înainte de a se plăti colaborările, e de la sine înțeles, că e riscant, deaceea vom apela la ochelarii roz iar despre dna de la caserie voi reveni imediat ce voi primi colaborarea...

Dul director Munteanu e făcut din cerneală și argint viu, veșnic jovial, totdeauna cu un nou roman (în momentul când scriu, cel mai recent e ”Ne caută pământul”) are pasiunea aparatelor de fotografiat și îi plac fotografiile pentru că sunt de genul femenin... Îmi permit o epigramă impusă nu de factura cărții, ci doar de titlul ei: ”Ne caută pământul”

                 Azi doarme cetățeanul

                 Ce își călea cuvântul

                 Căci a citit romanul

                 Și-l caută pământul...

Domnul Ilie Mandiuc e spaima redacției. Zărit de departe se anunță cu precauție de alarmă aeriană ”Atențiune, vine dul Mandiuc”. Într-o fracțiune de secundă toate ziarele dispar automat iar ultimele cad victime în mod sigur. Dumnealui e veșnic surâzător și veșnic are pregătite articolele de fond până la anmul 2000 după Hristos, oricând e dispus pentru orații meșteșugite și așteaptă resemnat ocaziile de provocare.

Dl Cristu e cel mai veritabil macedo-român, originar din București, totdeauna elegant duce o vie colaborare cu reporterii și este avizat direct oridecâte ori redacția primește vr-o vizită femenină (acest număr de ziar nu va cădea precis în mâna doamnei Cristu).

Dl Drumur în calitate de președinte al Cenaclului ”Bucovina Literară” și conducând revista ”Bucovina Literară” se lasă cunoscut după enorma geantă ce-o duce sub braț, nelipsându-se de ea nici când merge la baia comunală, nici atunci când stă sub duș. Geanta domnului Drumur e redacția, administrația, tipografia și depozitul ambulant al ”Bucovinei Literare”.

Dl prof. Cantemir e delicat, prezența domniei sale sună a mătase, a rochie, a Noblesse, când vorbește glasul prinde nuanță femenină, iar când se fac – apropo – bancuri decoltate dumnealui roșește ca o fată de-altădată (azi mai roșesc numai bărbații).

Dl profesor Dragoș Luța, redactorul paginii a doua, cunoaște toate limbile de pe glob, vorbește engleza ca un francez, franceza ca un londonez, italiana ca un olandez, iar spaniola ca un suedez. Dl Luța e un traducător fecund (aici se va roși dl Cantemir!) în momentul actual traduce în românește poeziile poetului D. Loghin din Suceava, iar ca moralist se ocupă cu educația morală și cetățenească la viermii de mătase (colaboratorii de la pagina a II-a).

Decâteori sună telefonul și auzi la celălalt capăt al firului un glas de domnișoară, anticipezi precis că întreabă de prietenul Buzneanu. El, foarte politicos, se scoală, oferă scaunul și întreabă manierat dacă n-o supără pe duduia fumul când vorbesc la telefon. Are pasiunea curățeniei și noutății, schimbând în fiecare zi locul birourilor din redacție. Econom în distribuirea sugativelor și pionezelor, le împarte cu proces verbal.

Dintre reporteri cel mai cunoscut e Ignătescu. Fața lui Ignătescu reprezintă fidel copia după buletinul stării civile din ultima săptămână sau lună, Dacă Ignătescu s-a îngrășat se înregistrează la biroul stării civile o aglomerare în nașteri, înmormântări și nunți (aranjate în ordinea tristeții) deoarece el ia parte activă la toate parastasele și botezurile din Cernăuți.

Dl Dragu, reporterul orașului Cernăuți, Rădăuți, Sadagura e de-o capacitate rară. Pleacă la Vijnița și scrie un reportaj despre Vatra-Dornei, dacă se află la Storojineț scrie despre Hotin totdeauna ultrainformat la fața locului. Uneori se întâlnește în redacție  amabil, servil și fericit poetul Bivolaru a cărei poezie este o lungă conversație cu Dumnezeu, lucru ce-l va conduce nevinivat în infern căci asemenea păcate sunt de neertat. Aurel Tudor face naveta între ”Bucovina” și ”Cronicar” datorită faptului că directorul ”Cronicarului” are două secretare. La fel de simpatic îl veți găsi pe bardul Clocușcean totdeauna cea din urmă din cauza elșanului sentimental de admirație a „frumosului”. Orele în care se pot afla alți scriitori, redactori și reporteri la ”Bucovina” coincid în mod fatal cu orele de lucru ale domnișoarei dactilografe, amintindu-mi că majoritatea mare (cum ar spune Mandiuc) sunt căsătoriți, voi trece peste acest capitol (mai ales că de două zile sunt și eu căsătorit, eroare umană...)

Redacția este arena de dispută a scriitorilor și ziariștilor, deopaerte stau ziariștii d-nii Mandiuc, Christu, Buzneanu, Ignătescu de cealaltă parte scriitorii d-nii Drumur, Cantemir, Luța (dul scriitor Munteanu le patronează pe amândouă), Tudor numai dnul Dragu stă pe scaun deoarece nevinovat e ca ziarist și mult puțin nevinovat e trecut ca scriitor. O mică rectificare se cere imperios la ”Bucovina”, dl Cantemir ar trebui să conducă ”pagina femeii”, dl Mandiuc pagina sportivă, dl Guga pagina literară, Ignătescu pagina bisericească, Aurel Tudor pagina săteanului, d-na Călin știri locale (totdeauna, ca orice femee, a fost bine informată) iar Dragu ar scrie cu multă competință și talent programul de radio. Cel mai informat dintre reporteri tot Ignătescu a cărui repere de orientare sunt restaurantele, dacă vrei să-l îndrumezi la Primărie îl anunți că se află lângă ”Național”, Poșta pe lângă ”Pescărus”, iar dacă vrei să-l întâlnești, te interesezi din ziar unde se dă vr-un banchet, vrun botez sau parastas. Toate informațiile sentimentale le poți avea de la administrație, unde se găsesc trei dudui la fel de simpatice care știu că d. Ștefănescu iubește pe d-na Ionescu și că d. Ionescu iubește pe soția dlui Ștefănescu și multe alte nimicuri la fel de importante.

Adunarea generală a scriitorilor și ziariștilor se face lunar atunci când se împart lefurile și colaborările și până în prezent nu s-a constatat încă nici-o absență.

O epocă a marcat și șezătorile prin spitale când în cazul bolnavilor ce nu puteau fi adormiți cu morfină, creocină sau cloroform se apela la conferințele dlui Mandiuc și la lecturile noastre, dar de multe ori sau produs și regretabile incidente cu pacienți ce n-au mai putut fi treziți.

În această redacție pulsează anticipat viața culturală și economică a Cernăuțului; fiecare rând, fiecare caracter de literă pornește din inimile și mâinele celor de mai sus amintiți, pe care îi întâlnești uneori până la două noaptea lângă rotative descifrând telegrame și împrumutând senini din viața lor căldură și entuziasm pentru paginile noi de a doua zi. Nimeni nu știe că în aceste pagini se macină uneori vieți, că uneori mulți cad de zațul tipografiilor și că lumina ce le-o oferă e scump plătită cu lumina ochilor ce se stinge cu fiecare noapte pe paginile de corectură și de nesomn.

Pentru sbuciumul lor am însemnat în aceste pagini câteva clipe mai vesle, pentru a pune un zâmbet pe frunțile și fețele lor brăzdate de muncă și sacrificiu.

                                                               Neculai Tăutu.

                                  (Din arhiva revistei  ”Bucovina literară”)

Construcţia interbelică din Cernăuţi
Fără îndoială că mediul arhitectonic, atât cel urban cât şi cel rural, are o influienţă considerabilă asupra dezvoltării psihice a locuitorilor respectivelor aşezări omeneşti. În cazurile când în arhitectura construcţiilor găsim şi sufletul omului, atunci putem vorbi de o influenţă reciprocă. Iar în cazurile când arhitectura clădirilor reflectă şi simţul de frumos al locuitorilor ce populează acest spaţiu, când acest simţ este dezvoltat de-a lungul veacurilor conform tradiţiilor locale, când există o armonie dintre decoraţie şi funcţionalitate, când construcţia este integrată perfect peisajului natural, atunci putem vorbi şi de o permanenţă culturală, de o civilizaţie autentică. Oraşul Cernăuţi, prin multe aşezăminte valoroase din punct de vedere estetic, serveşte un bun exemplu în acest sens.
În timpul stăpânirii austriece, şi mai ales în a doua jumătate a secolului XIX – primul deceniu al sec. XX, la Cernăuţi se construiesc clădiri valoroase, adevărate puncte de reper arhitectonice, cum ar fi lăcaşele de cult Catedrala ortodoxă aşa numita biserică moldovenească, Templul evreiesc, Biserica armeană, Biserica iezuiţilor precum şi edificiile publice Reşedinţa mitropolitană, numită în volumul omagial „Cernăuţi” din 1899 „una din clădirile cele mai frumoase din Austria”, Palatul justiţiei, Palatul guvernamental, Teatrul, Casa de economii, Casa naţională germană etc.
În această perioadă în arhitectura oraşului predominau stilurile tradiţionale epocii, precum şi cele moderniste, care, fapt neobişnuit, se dezvoltă mult mai reuşit la periferia imperiului. Fenomenul se poate lămuri prin aceea că în capitală aveau influenţă arhitecţii conservatori, formaţi la şcoala clasicismului, pe când arhitecţii mai tineri, aderenţi ai modernismului, puteau să-ţi realizeze ideile la periferie, unde tot ce era nou se primea cu mare entuziasm.
Acest avânt în construcţie este întrerupt de primul râzboi mondial, iar o stagnare în domeniu va continua şi în primii ani de după război, când societatea va fi încătuşată într-o instabilitate politică şi economică. Ce-i drept, noua putere, instalată aici, creează chiar în primii ani, mai ales pentru particulari, condiţii favorabile de construire.
Astfel, pe lângă primăria oraşului se înfiinţează un nou serviciu tehnic, care se ocupă în exclusivitate cu problemele legate de construcţia obiectivelor noi. Aici sunt concentrate forţele mai multor ingineri constructori şi arhitecţi. La fel, pe lângă Mitropolie, ca una din cele mai bogate şi influente instituţii din ţinut, care s-a ocupat şi de construcţia capitală în oraş, se creează un birou de arhitectură. Datorită activităţii acestor servicii astăzi avem fericita posibilitate să ne folosim de documentele ce se referă aproape la toate construcţiile efectuate în anii interbelici, documante ce cuprind planuri, scheme, rapoarte, devize, statistici financiare etc.
Pe baza legilor existente s-a elaborat şi un nou „Regulament referitor la întocmirea documentară a construcţiilor de clădiri în Cernăuţi”.
Paşii întreprinşi în această direcţie au avut un efect imediat. Semnificativ în acest context este „Tabloul comparativ asupra caselor existente în Cernăuţi în anii 1914-1926”, alcătuit în 1927 de dl Bolocan, prefectul poliţiei din localitate. Dacă în 1914 oraşul Cernăuţi, împreună cu suburbiile Roşa, Clocucica, Mănăstirişte, Caliceanca şi Horecea, avea un număr de 8296 case, atunci la finele lui 1926 dispunea de 9922 case, adică o creştere de 1636. Pentru centrul oraşului situaţia se prezenta în felul următor: la 1914 existau 4150 case, iar la finele lui 1926 oraşul dispunea 5097 case , adică o creştere de 947 case. Ce-i drept, în primii 2-3 ani postbelici se construiesc, în primul rând, case simple, şoproane, depozite, beciuri, adică strictul necesar pentru viaţa de toate zilele. Treptat capătă amploare construirea de case particulare şi vile. Anume în această perioadă se construiesc o bună parte din parcele cuprinse de actualele străzi Sadova, Fedkovici, Frunze, Mareşalul Jukovşi Ceapaev.
Un alt aspect al construcţiei din această perioadă consta în reconstruirea clădirilor existente prin adăugiri de noi etaje, prin lărgirea spaţiului locativ, prin refacerea unde este posibil a aspectului exterior. Fenomenul se lămureşte prin aceea, că centrul oraşului, fiind deja format în epociile precedente din clădiri cu cel mult 2-3 etaje, nu mai putea satisface cerinţele vremii şi arhitecţii vin uneori cu idei ingenioase şi adaugă etaje la casele existente chiar în imediata apropiere de Piaţa Centrală. Exemplu semnificativ în acest sens ne poate sluji casa de locuit de pe actuala str. Holovna, Nr. 39, colţ cu str. Şeptiţki unde s-a adăugat încă un etaj, îmbunătăţindu-i astfel aspectul arhitectonic precum şi caracteristicile funcţionale. La fel s-a întâplat şi cu actualul hotel „Kiev”, care, la 1876-1877, pe vremea când Ciprian Porumbescu organiza aici seratele festive ale Societăţii „Junimea”, avea cu totul o altă înfăţişare. În urma schimbărilor suferite prin adăugirea unui etaj şi reconstruirea acoperişului fostul hotel „Kronprinz” capătă aspectul de astăzi.
Se construiesc un şir de case de locuit pe terenurile rămase virane între clădirile de pe actualele străzi Holovna, Rusă, Kobyleanska, Universităţii, Zankoveţka, Hmelnişki etc. Totodată apar cartiere noi, construite în întregime în această perioadă, cum ar fi cele din apropierea străzilor Şevcenko, Kobyliţa, Bohomoleţ, Universităţii etc.
În ce priveşte specificul stilurilor folosite în arhitectură se observă o continuitate a tendinţelor moderniste, începute încă la începutul secolului XX. Totodată, un loc imortant îl ocupă treptat casele construite în stilul constructivismului şi funcţionalismului, tendinţe la modă în acea perioadă pentru arhitectura oraşelor europene, spre deosebire de arhitectura sovietică, care nu le-a acceptat, numai cu mici excepţii şi sub alte forme, socotindu-le imperialiste şi decadente. S-au schimbat cardinal punctele de vedere asupra proiectării interne, precum şi a aspectului exterior al construcţiilor, ce vine în concordanţă cu spiritul noii epoci. Alături de edificiile ridicate în stilul modernist al constructivismului, cu formele lui simple şi laconice (Palatul Cultural, Căminul de ucenici, Casa asigurărilor sociale, Palatul Telefoanelor etc.), apar şi construcţii cu elemente din arhitectura naţională cum ar fi foişorul tradiţional românesc, împletiturile sculpturale, rozetele, elementele vegetale în sculptura decorativă exterioară (casele de locuit de pe str. Holovna, Hruşevski, Gagarin, Koţiubinski etc.) sau mulţimea de vile construite în stilul naţional brâncovenesc, specifice şi pentru Bucureştiul interbelic. În arhitectura Căminului Preoţilor de pe lângă fosta reşedinţă mitropolitană, precum şi în cea a Palatului Grănicerilor (actuala str. Suvorov) se pot descoperi multe elemente comune cu renumitul palat de la Mogoşoaia, construit la 1702.
Din investigaţiile făcute de noi se observă că în primul deceniu de după război construesc mai mult particularii pentru folosinţa proprie şi numai parţial proprietarii de case cu scopul de a le vinde chiriaşilor. În schimb anilor ‘30 le revine, cu mici excepţii, întreaga construcţie de stat şi departamentală a edificiilor administrative şi publice. Ca exemple menţionăm aici Palatul Cultural, Facultatea de Litere şi Filosofie, Policlinica din str. L. Ukrainka, Palatul Grănicerilor, Căminul preoţilor, Liceul Comercial de Băieţi, Casa Asigurărilor Sociale, Căminul de ucenici, Palatul Telefoanelor, Banca Agricolă ş. a.
O pagină însemnată a fost înscrisă şi în construcţia aşezămintelor de cult, care compoziţional s-au bazat pe tradiţiile naţionale moldoveneşti şi munteneşti, pe succesele în construcţie a vremurilor mai vechi, îmbinate reuşit cu noile rezolvări ale construcţiei moderne. Dintre cele patru biserici ce s-au construit în oraş între 1936-1939 se evidenţiază în mod deosebit biserica Sf. Nicolai, care a fost construită de arhitectul Virgil Ionescu după modelul bisericii episcopale Sf. Nicolai de la Curtea de Argeş (1512-1518). Celelalte biserici Sf. Petru şi Pavel din Mănăstirişte (str. Storojineţului, 45), Sf Treime din Colocucica (str. Zolocivska, 76) şi Înălţarea Sf. Duh de la Horecea Urbană (str. Rusă, 235) l-au avut ca autor pe acelaş V. Ionescu, deaceea se resimt puternic elementele arhitectonice comune tuturor cum ar fi sistemul moldovenesc de susţinere a bolţilor, pridvorurile exterioare deschise, torsadelor cu aspectul unei funii răsucite, brâielor ş. a.
Catapetezmele acestor 4 biserici, precum şi pentru aceea de la Vama, care se construia simultan cu cele din Cernăuţi, au fost executate din lemn de stejar de calitate superioară de cunoscutul sculptor bucureştean Grigore Dumitrescu. În sculptura catapetezmelor s-au folosit motive din vechile biserici ortodoxe româneşti, precum şi ale stemelor provinciilor noastre istorice.
Icoanele catapetezmii bisericii Sf. Nicolai, în total 57 de bucăţi, au fost executate de pictorul Paul Molda la Bucureşti şi în oraşul Giurgiu, unde artistul picta în acea vreme şi biserica Eroilor. Icoanele au fost executate pe panouri de lemn după ce în prealabil au fost prelucrate cu materiale speciale spre a nu fi atacate de cari şi umezeală. Pentru pictură s-au folosit cele mai bune vopsele de toate nuanţele coloristice, iar fondul sfinţilor a fost aurit cu aur veritabil de 22 carate, cumpărat de la firma „Ekaterinengold”.
Pictorul Gheorghe Chirovici a executat vitraliile de la cupola turnului central. Cele 13 icoane pe sticlă colorată au fost montate de firma cernăuţeanului Wilhelm Swiderski pe 12 panouri de fier.
Amvonul a fost sculptat din stejar în tâmplăria Mitropoliei. Aurirea stelelor pentru ornarea acoperişului turlelor a executat-o Nichifor Ciobanu cu aur veritabil de la Mitropolie.
Revenind la arhitectura interbelică din Cernăuţi, menţionăm că majoritatea proiectelor au fost întocmite şi planificate de arhitecţii cernăuţeni, adepţi ai şcolii de arhitectură austriacă şi numai în anii 30 – şi a celei de la Bucureşti. Printre ei s-au evidenţiat Tadeus Kossowski, Donnenfeld Samuel, Moritz Elling, Walter Stubchen-Kirchner, Paul Hitzigrath, Alex Wieselberg, Sigmund Wall, Carol Nossek, Vasile Grecul, Iuliu Migula, Constantin Nănescu, Constantin Panaita, Conrad Bitner, Virgil Ionescu, Horia Creangă, A. Ivanov ş. a.
Ca antreprenori la executarea construcţiilor au existat la Cernăuţi o mulţime de firme şi societăţi specializate, deşi la multe şantiere au lucrat şi cunoscute firme din Iaşi, Bucureşti, Caransebeş, Arad ş. a. Dintre cele cernăuţene amintim societăţile de construcţie „Granitul”, „Arboroasa”, „Construcţia”, „Furnica”, „Tehnica”, Sopeco” etc.
În concluzie am dori să menţionăm următoarele lucruri. La prima vedere, ceea ce s-a construit în perioada austriacă, ca volum şi valoare arhitecturală, se plasează în fruntea construcţiilor din perioada administrării româneşti. Totuşi, am dori să nu se scape din vedere faptul că perioada austriacă, ca construcţie şi arhitectură, a durat peste 140 de ani, pe când cea a administrării româneşti – numai 22 de ani. Pentru acest scurt timp, şi mai ales ştiind că această perioadă cuprinde şi câţiva ani de restabilire postbelică şi de gravă criză economică (1929-1933), timp în care nu s-a creat aproape nimic, aportul acestor arhitecţi şi constructori în edificarea oraşului nostru este mai mult decât semnificativ. Aceasta se referă în primul rând la casele de locuit. Faima apartamentelor-lux din acei ani a rămas neîntrecută până astăzi. Nu sunt de neglijat nici noile tendinţe stilistice, ce se impun armonios în aceşti ani în arhitectura oraşului.
Se cere o cercetare şi studiere minuţioasă a întregului fenomen de arhitectură şi construcţie pentru a putea deduce concluzii veridice asupra perioadei puse în discuţie. Cu atât mai mult, cu cât perioada respectivă din acest punct de vedere a fost neglijată complectamente de specialişti.
Astfel în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale arhitecţii cernăuţeni au adăugat nu puţine trăsături interesante la imaginea vechiului oraş, dezvoltând armonios bogatul tezaur arhitectonic al aşa numitei perioade austriece. Executate din piatră şi beton, din lemn şi sticlă, originale şi măreţe, aceste lăcaşuri ne slujesc cu devotament şi astăzi. Ca să nu se pieardă legăturile dintre epoci şi mai ales ca vechiul spirit arhitectonic cernăuţean să-şi poată perpetua frumuseţea peste ani, să poată inspira noi generaţii de arhitecţi, trebuie să cercetăm aceste creaţii cu dragoste şi emoţie. Cu ajutorul lor vom vedea mai bine trecutul nostru, vom înţelege mai uşor prezentul şi, cei mai important, vom putea prevedea viitorul oraşului Cernăţi.

Biserica Sf. Nicolai (sf. 6 decembrie 1939)

  Biserica Sf. Nicolai (sf. 6 decembrie 1939). Imagine de epocă  

Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel (sf. 1938)

  Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel (sf. 1938). Imagine de epocă  

Biserica de la Horecea Urbană (sf. 21 noiembrie 1938)

Biserica Sf. Treime de la Clocucica (sf. 1938)

Biserica Sf. Treime de la Clocucica (sf. 1938)

Casă de locuit din str. Holovna, colș cu str. Gogol (1929). Casa e construită pe terenul și fostul sediu al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina)

  Casă de locuit din str. Holovna, colș cu str. Gogol (1929).   Detaliu (observați elementele vegetale în sculptura decorativă exterioară)   

Căminul preoțesc (1929)

Căminul preoțesc după o ilustrată de epocă.

Banca Agricolă (1929)

Palatul grănicerilor (1934)

  Palatul grănicerilor (1934). Intrarea.  

Casă de locuit pe str. Holovna 62-64 (1927)

Planul casei din  str. Holovna 62-64 (1927)

Vilă pe str. Jukov (1925). Proprietatea familiei Grigorovici

Planul vilei din  str. Jukov (1925)

Casă de locuit la intersecția str. Universității și 28 iunie (1933)

Planul casei de locuit din  str. Universității, colț cu str. 28 iunie (1933)  

Model de casă din cartierul vilelor construită  în anii interbelici (str. Ciapaev)  

Planul unei vile construită în anii interbelici

  Model de casă din cartierul vilelor construită în anii interbelici (str. Frunze)  

Casă de locuit din str. Gagarin (1938)

Casă de locuit în str. Gagarin (fosta Casă a Muncii, constr. 1927)

Școală din str. Ceapaev (1935)

Casă de locuit din str. B. Hmelnițki, colț cu str. L. Nolstoi (1936)

Căminul ucenicilor (în stânga imaginii) văzut din turnul Bisericii iezuite (1936)

Cartier construit în anii 30 ai sec. XX (str. Bohomoleț)

  Cartier construit în anii 30 ai sec. XX (str. Gulag-Artemovski)  

Imagini: http://neoromanesc.blogspot.com/search/label/Cernăuţi;

http://picasaweb.google.com/Edward.Turr;

http://gr-czernowitz.livejournal.com/;

Dragoş Olaru.

Eminescu

La 15 iunie 1889, in jur de 3 dimineata, poetul Mihai Eminescu moare în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti.

 La rubrica stiri, ziarul Românul anunţă sec: Eminescu nu mai este.

 Pe 17 iunie are loc înmormântarea poetului. Corpul defunctului este depus în groapă la umbra unui tei din cimitirul Bellu.

 Mai am un singur dor

 Mai am un singur dor:

 În liniştea serii

 Să mă lăsaţi să mor

 La marginea mării;

 Să-mi fie somnul lin

 Şi codrul aproape,

 Pe-ntinsele ape

 Să am un cer senin.

 Nu-mi trebuie flamuri,

 Nu voi sicriu bogat,

 Ci-mi împletiţi un pat

 Din tinere ramuri.

 Şi nime-n urma mea

 Nu-mi plângă la creştet,

 Doar toamna glas să dea

 Frunzişului veşted.

 Pe când cu zgomot cad

 Izvoarele-ntruna,

 Alunece luna

 Prin vârfuri lungi de brad.

 Pătrunză talanga

 Al serii rece vânt,

 Deasupră-mi teiul sfânt

 Să-şi scuture creanga.

 Cum n-oi mai fi pribeag

 De-atunci înainte,

 M-or troieni cu drag

 Aduceri aminte.

 Luceferi, ce răsar

 Din umbră de cetini,

 Fiindu-mi prieteni,

 O să-mi zâmbească iar.

 Va geme de patemi

 Al mării aspru cânt…

 Ci eu voi fi pământ

 În singurătate-mi.

P.S.: Azi dimineaţa am primit un mesaj de la un bun prieten din Ţară:  „Aici este uitare sau lucru făcut de mântuială. Nici un post TV, nu şi-a adus aminte că este 15 iunie. Ştiu că vei fi la serviciu. Tu nu poţi, eu nu am unde să ne întâlnim cu bădia Mihai....E bine că-l sărbătorim pe Şandor Petoffi, pe Paul Voss şi 15 martie al Budapestei.Cred că noi, cei de aici, ne merităm soarta. Pe umerii voştri stă păstrarea amintirii Luceafărui.!”

I-am răspuns: „Iată, dragă D., că ne-am şi întâlnit cu bădiţa Mihai: aici, chiar acum, când tu ai scris această scrisorică şi eu, aproape tremurând de emoţii, când am citit-o. Am să fiu şi la monumentul lui cu o floare ceva mai târziu... Te îmbrăţişez frăţeşte cu un gând frumos la Eminescu.”

Pentru o clipă măcar să ne amintim de El, căci numai astfel ne întâlnim cu Eminescu.

Cum am trăit refugiul din Cernăuţi (1940-1941)                    

Articol reluat după sit: /www.memoria.ro/

Mircea Jemna, n. in 1924 in comuna Cacica, jud. Suceava

Consemnat in septembrie 2003: Mircea Jemna este presedintele al Filialei Brasov ("Donciu Flondor") a Societatii pentru Cultura si Literatura Româna în Bucovina. Filiala brasoveana a fost constituita în iunie 1990. Centrala se gaseste la Radauti, unde a fost reinfiintata în mai 1990; reprezinta reînvierea organizatiei cu acelasi nume înfiintata în 1862 la Cernauti, în Bucovina aflata atunci sub administratie austriaca.

 Acest text este un fragment predat in manuscris de Mircea Jemna lui Mircea Ivanoiu la Brasov in august 2003. Tema refugiului din Cernăuţi face parte dintr-un interviu mai lung care va fi publicat pe sit.

Pentru a contribui, în măsura modestelor mele posibilităţi, la reconstituirea adevărului asupra unei anumite perioade istorice trăite de bucovineni, care perioadă a fost deformat relatată în manualele de istorie şi în general prin toate mijloacele publiciste ale timpului, îmi permit să relatez aceste evenimente istorice  la care mă refeream mai sus. Dar mai întâi, să mă prezint. Mă numesc Mircea Jemna, am 80 de ani şi sunt  bucovinean în sensul că sunt născut în comuna Cacica, jud. Suceava. Ambii mei părinţi au fost învăţători în comuna mea natală. În anul când împlineam 12 ani (1936) au fost transferaţi la Cernăuţi. Aşa fiind, acel an de tristă aducere aminte1940, m-a găsit la Cernăuţi.

       Aş începe prin a relata faptul că, ajuns cu familia mea la Cernăuţi, m-am înscris la Liceul Aron Pumnul în clasa a II-a de liceu, (a şaptea după reglementările de azi). Cernăuţii era un oraş cosmopolit, având în acel timp o populaţie de 65-70.000 locuitori. După anumite surse de documentare la care am avut acces, componenţa acestei populaţii era formată din cca 58% români, restul de 42% fiind alte etnii, şi anume: ucrainieni, evrei, polonezi, germani şi alţii, cu reprezentare mai puţin importantă. Aş preciza că populaţia cernăuţeană  trăia în bună înţelegere, indiferent de acest amestec de etnii. Nu voi nega că existau anumite animozităţi între etniile mai sus amintite, dar ele erau latente, nu se manifestau acţiuni sau activităţi exacerbate, de naţionalism extremist. Aş preciza că cei mai ”şovini”?(cu ghilimelele de rigoare), erau ucrainienii, care visau la constituirea unei ”Ukraine libere” (din nou cu ghilimelele de rigoare), în nişte frontiere care ar fi inclus şi oraşul Cernăuţi cu nordul Bucovinei, dacă nu cu Bucovina  întreagă, până la linia Siret: Burdujeni- Câmpulung -Vatra Dornei, până unde se întindea imperiul habsburgic până în 1918. Repet însă că aceste tendinţe  nu se manifestau în mod exacerbat, convieţuiau amiabil, îmi vine în minte o sintagmă hazlie ”ne detestam cordial”, bineînţeles, din nou cu ghilimelele de rigoare.

       Dar să revin la relatarea evenimentelor istorice pe care pe care le-am trăit, făcând o precizare. Deşi mă aflu la vârsta senectuţii, memoria mi-a rămas nealterată. Dacă m-am putut lăuda cu ceva în viaţa mea, m-am putut lăuda cu memoria.  N-am nici un merit, nu este un rezultat al străduinţelor mele, aşa m-am născut. Voi relata deci desfăşurarea acelor evenimente aşa cum s-au petrecut, ”sine ira et studio”.

       Suntem deci în anul, repet, de tristă amintire, 1940. Eram elev la Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi şi la 15 iunie luasem vacanţa. Absolvisem clasa a VI-a . Făcusem deja cu părinţii şi fratele meu programarea vilegiaturii din acea vacanţă. Stabilisem că o vom petrece la Câmpulung Moldovenesc. Cine se gândea atunci că într-adevăr acolo vom ajunge, dar la altă dată şi în cu totul alte condiţii.

       Nu stabilisem totuşi, data plecării. Plutea în aer o ameninţare. Aceea despre o posibilă invazie rusească (de fapt sovietică). Nu ştiu pe ce temeiuri se ivise această ameninţare, dar ştiu că se ventilau tot felul de zvonuri, care toate conducea la o astfel de posibilitate.

       Locuiam deci la Cernăuţi, pe strada Pitei, nr. 9. În seara zilei de 28 iunie, pe la orele 18:00, pe trotuarul din faţa locuinţei noastre stăteau de vorbă: George Jemna, fratele tatălui meu, avocat, vecinul nostru Leon Silion, consilier la Curtea de Apel şi tatăl meu. Eram şi eu prezent. La un moment dat, apare Erwin Rosner (băcanul care-şi avea prăvălia câteva case mai departe) şi ne spune disperat că s-a comunicat la radio (nu ştiu le ce post) ştirea că a doua zi trupele ruseşti vor ocupa oraşul Cernăuţi. Această afirmaţie a provocat furia celor trei  persoane amintite mai sus, care s-au repezit asupra băcanului Rosner că răspândeşte zvonuri alarmiste. Cel mai convins de faptul că este numai un zvon era George Jemna, care spunea: ”Adineauri m-am înţeles cu prefectul (este vorba de avocatul Gheorghe Vântu) să ne întâlnim mâine dimineaţa pentru a discuta o anume problemă. Nu mi-ar fi fixat Vântu o întâlnire într-o astfel de situaţie” La rândul său, consilierul la Curtea de Apel Leon Silion, afirma: ”Azi la Curte ne-am întâlnit cu preşedintele (dacă-mi aduc bine  aminte se numea Tuşinschi) şi am stabilit, ca de obicei, activitatea zilei de mâine. Nu se poate  ca preşedintele celei mai înalte instanţe de justiţie din oraş, să fie în necunoştinţă de cauză a unei astfel de situaţii”.

  Aceste afirmaţii ne-au liniştit întrucâtva, nu ne-au convins totuşi că este vorba de simple zvonuri. Aşteptam înfriguraţi jurnalul radio de la ora 22:00, pentru a ne lămuri. Într-adevăr, la jurnal, prima ştire  a fost aceea că s-a întrunit Consiliul de Coroană care a luat în discuţie  nota ultimativă a URSS-ului şi că s-a hotărât abandonarea nordului Bucovinei şi al Basarabiei. Între multe amănunte care au fost difuzate în acest context şi de care nu prea îmi aduc aminte, a fost şi acela pe care l-am reţinut, că populaţia civilă care doreşte să se refugieze din teritoriile cedate, are la dispoziţie trei zile libere pentru aceasta.  Nici o clipă nu ne-am gândit să ne prevalăm de aceste trei zile  aşa zis libere, ci ne-am hotărât să plecăm a doua zi de dimineaţa la gară şi să trecem cât mai degrabă dincolo de râul Siret. Aşa fiind, ne-am petrecut toată noaptea împachetând bunurile din casă, haine, aşternuturi, covoare, etc., şi a doua zi am plecat pe străzi în căutarea unui mijloc de transport cu care să ajungem , cu numeroasele noastre bagaje, la gară. Nu am reuşit să găsim vreun mijloc, era şi greu, toată lumea căuta acelaşi lucru şi fericiţii care reuşeau să găsească, erau puţini. Pe la orele 10 ne-am adunat din nou acasă să ne sfătuim, să vedeam ce soluţie am putea adopta. Precizez că în oarecare apropiere de locuinţa noastră se găsea penitenciarul. Pe la orele 10 am auzit focuri de armă, dar nu câteva izolate ci se trăgea, într-adevăr ca pe front. Ne-a îngheţat sângele în vine. Gata, ne-am zis, au intrat ruşii şi trag în populaţie. Ne-am repezit să încuiem poarta de intrare în imobil. Iluzoriu mijloc de apărare contra invadatorilor. Realitatea era însă alta. Profitând de starea de confuzie, deţinuţii din penitenciar au forţat porţile şi au evadat, iar gardienii trăgeau după ei. N-am ştiut niciodată dacă au fost victime, dar este mai puţin important. Am continuat să căutăm vreo căruţă, trăsură, în sfârşit, orice mijloc de transport. Inutil. Pe străzi se revărsase toată pegra oraşului, dacă mă pot exprima astfel. În această pegră am recunoscut evrei şi ucrainieni. Pot afirma fără teama de a greşi că nu am recunoscut români şi germani, dacă mă gândesc bine, nici polonezi.

       Îşi puseseră la reverul hainelor cocarde roşii, unii aveau şi steguleţe roşii, îi aşteptau pe sovietici. Râdeau de disperarea noastră, ne aruncau invective, se bucurau făţiş de situaţia în care ne găseam. În sfârşit, trecând peste amănuntele care nu au vreo relevanţă, ne-am adunat din nou acasă pe la orele 15-16, cuprinşi  de descurajare. Sovieticii trecuseră podul de peste Prut  şi au intrat în oraş încă de la orele 14:00. Începeam să ne gândim  să abandonăm tot şi să pornim pe jos, dar până la podul de peste Siret erau de parcurs câteva zeci de kilometri şi ne dădeam seama că încercarea noastră ar fi fost condamnată eşecului. Între timp, privind  în lungul străzii, vedem că în faţa unei case mai jos de noi, staţionează un autobuz. Acolo locuia maiorul de jandarmi Dezideriu Dlujanschi, fost camarad de arme al tatălui meu în primul război mondial. La rugămintea noastră a acceptat să ne ia şi pe noi, dar fără bagaje. El, maiorul, îşi evacuase familia şi o parte din bagaje cu autobuzul şi se întorsese să încarce din nou cât mai multe din bunurile casnice, să le salveze. În aceste condiţii, păstrează loc numai pentru noi, ca persoane. Am fost de acord cu această situaţie şi astfel am părăsit Cernăuţii, refugiindu-ne numai cu hainele de pe noi şi cu două valize mici ce le ţineam pe genunchi. Ulterior ne-am felicitat pentru hotărârea  ce am luat-o, pentru că în acea noapte graniţa s-a închis, sovieticii nerespectând răgazul de trei zile ce fusese prevăzut pentru cei ce voiau să se refugieze. Se înserase deja, sovieticii se găseau în oraş de vreo 4 ore. Traseul nostru era prin faţa prefecturii şi, în apropierea catedralei ortodoxe intram la dreapta, pe strada Ştefan cel Mare, care se continua la ieşirea din oraş cu şoseaua ce ducea spre oraşul Siret.

       Pe trotuarul din faţa prefecturii cât şi pe cel din faţa parcului de vizavi se găseau înşiraţi soldaţii unei unităţi de jandarmi (cred că era o companie). Armele soldaţilor se găseau la picioarele lor, aşezate pe pământ. La vederea acestei imagini cutremurătoare  nu ne-am putut stăpâni lacrimile , cât eram noi de bărbaţi, ca să nu mai spunem că mama  mea plângea în hohote. Cred  că abia atunci am conştientizat într-adevăr, nenorocirea ce ni s-a întâmplat. Ani de zile m-a urmărit acea dezolantă şi umilitoare scenă şi iată că, deşi s-au împlinit 63 de ani de atunci (scriu aceste rânduri chiar în ziua de 29 iunie 2003), o am în faţa ochilor exact aşa cum am văzut-o atunci. Dar ne apropiam de ieşirea din oraş şi înaintea noastră am văzut ostaşi sovietici sosiţi cu trei care mici de luptă, care în acel moment staţionau în dreptul cazărmii fostului regiment 8 Vânători. În jurul lor, aceeaşi pegră de care am mai amintit, îi ovaţiona şi flutura steguleţe roşii. Am admirat atunci sângele rece al maiorului. L-a întrebat pe tatăl meu dacă e înarmat. La răspunsul afirmativ a zis. ”foarte bine, dacă încearcă să ne oprească, tragem”. Trebuie să recunosc că ostaşii sovietici nici nu s-au sinchisit  de noi, însă un grup de manifestanţi ce erau atât de euforici că au sosit ”eliberatorii”, s-au postat în faţa maşinii, făcându-ne semn să oprim. Maiorul a ordonat şoferului: ”Nu opreşti. Intri în ei în plin. Dacă frânezi, te împuşc” . Şoferul a accelerat , în ultimul moment manifestanţii ne-au deschis drum şi aşa ne-am anjagat pe şoseaua  spre Siret. În urma noastră nu mai venea nimeni. Nu este exclus să fi fost noi cei care am părăsit ultimii oraşul.  La un moment dat, privind în urmă, am văzut trei care de luptă (probabil tot cele din faţa cazărmii) care veneau în urma noastră.  Nu cred că încercau să ne prindă din urmă, de altfel nici n-ar fi putut, viteza lor fiind mult mai mică decât a autobuzului. Oricum, noi ne grăbeam să trecem podul peste Siret, considerând că dincolo de  pod vom fi scăpat de pericolul ocupaţiei. Trecând peste alte amănunte mai puţin importante, a dat Dumnezeu şi am trecut podul Siretului, oprindu-ne la intrarea în oraş. Am coborât pentru a ne mai dezmorţi şi pentru a lăsa şoferul să alimenteze maşina. În jurul nostru  era furnicar de lume, civili şi militari. Cum eram ultimii sosiţi, toţi ne puneau întrebări. Ce mai e la Cernăuţi, pe unde sunt ruşii, unde au de gând să se oprească, etc.. Nici n-am reuşit să răspundem, când am auzit vociferări: uite-i că vin, trec podul, să fugim, şi alte exclamaţii de genul acesta. Era o busculadă şi se stârnise o panică fără seamăn. Atunci a apărut pe pod un grup de patru militari pe care ulterior i-am identificat, şi anume: maiorul Pop din grăniceri, medicul locotenent Dr. Târziu, caporalul termen redus Gherman, magistrat din Cernăuţi şi un plutonier de grăniceri care vorbea limba ucraineană.  Maiorul s-a oprit pe pod în faţa carelor şi ridicând braţele în lături i-a întrebat  pe sovietici: ”Încotro?” Sovieticii râdeau şi arătau înspre înainte. Maiorul le-a explicat prin acelaşi translator că nu au ce căuta mai departe şi că Siretul este actuala frontieră. Sovieticii au înţeles şi s-au retras de pe pod, moment în care, din mulţimea nasată la intrarea în oraşul Siret s-a făcut auzit un oftat colectiv de uşurare şi fiecare şi-a văzut de treburile lui.

După popasul făcut la Siret, ne-am continuat drumul spre Rădăuţi, înaintând foarte greu, şoseaua fiind extraordinar de aglomerată. Ajunsesem din urmă grosul coloanei de refugiaţi în căruţe, maşini, biciclete, pe jos, împingând roabe sau cărucioare încărcate cu bagaje, în sfârşit, o privelişte de infern. Mulţi dintre cei ce mergeau pe jos zăceau extenuaţi pe marginea şoselei, şi după o scurtă odihnă porneau mai departe, clătinându-se, împinşi înainte de groaza de a nu fi ajunşi din urmă de armata ”eliberatoare”. În sfârşit, după ora 24:00 am ajuns la Rădăuţi, intrând în casa unei rude (sora mamei mele).

       A doua zi dimineaţa am ieşit în oraş, să vedem ce se mai întâmplă. Oraşul arăta ca un adevărat furnicar de lume, localnici şi refugiaţi. Pe faţa lor erau evidente efectele oboselii, dar mai ales ale tensiunii prin care au trecut şi urmau să treacă, pentru că situaţia era confuză şi, ca de obicei în astfel de situaţii, zvonurile circulau în toate direcţiile  şi aduceau tot felul de informaţii ”sigure”, ”verificate”. Exemplific:  Ruşii nu se opresc pe Siret, continuă şi ocupă toată Bucovina. Au trecut Siretul în câteva puncte- Suceava este ocupată, etc.. Lumea umbla buimacă de acolo-acolo, îşi frângea mâinile şi se întrebau unii pe alţii: ”Ce ne facem?” Mulţi dintre localnici s-au hotărât să înceapă a-şi face  bagajele , să fie gata de plecare în refugiu. Încotro? Nu se punea problema, indiferent, numai să nu rămână sub ruşi. Pe strada unde se găsea casa rudei noastre s-au parcat 11 autocamioane militare. Dintr-unul a coborât colonelul Alexandru Drăgulănescu, comandantul Liceului Militar Ştefan cel Mare din Cernăuţi. Era, evident, în uniformă dar fără caschetă, capul îi era acoperit de un basc civil. Ne-a povestit ce s-a întâmplat. După ce s-a convins că s-a evacuat toată arhiva şi o parte importantă de materiale didactice, aparatură de laborator, etc., s-a urcat în autoturismul şcolii să plece şi el. Familia şi-o evacuase încă din ajun. N-a apucat să iasă bine din oraş şi maşina s-a defectat grav, neputând fi repusă în funcţiune. Colonelul i-a spus şoferului să abandoneze maşina şi să continue amândoi drumul pe jos. La marginea oraşului începeau terenurile agricole. Primul ogor pe dreapta era o porumbişte. N-au apucat să facă decât vreo două sute de metri, când au auzit vociferări: ”uite-i, pune mâna pe ei” etc.? Un grup de oameni, maximum zece, apărut nu se ştie de unde, s-a repezit spre cei doi militari. După accentul lor, colonelul este sigur că în acel grup erau şi evrei. Militarii au rupt-o la fugă fiecare pe unde-a văzut cu ochii, prin porumbişte. S-au pierdut unul de altul şi nu s-au mai regăsit. În goana sa, colonelul şi-a pierdut cascheta, dar nici nu s-a mai gândit să o caute, alergând disperat tot înainte. Urmăritorii lui n-au insistat prea mult, era şi greu în porumb. Dar colonelul şi-a continuat drumul prin ogoarele de porumb şi alte semănături, neîndrăznind să iasă la şosea decât mult mai departe. Pe când stăteam de vorbă şi colonelul ne povestea peripeţiile sale, s-au auzit nişte bubuituri de parcă se trăgea cu tunul. Gata, şi-a zis lumea, ruşii au intrat în oraş. S-a produs o panică de nedescris. Şoferii au pornit motoarele  şi în câteva clipe au dispărut autocamioanele. În zăpăceala lor, şoferii nu şi-au dat seama că pleacă într-o direcţie greşită, spre răsărit, spre oraşul Siret, exact într-acolo de unde puteau, eventual, veni trupele de ocupaţie. Lumea alerga de colo- colo, în sfârşit, era infernul de pe lume. Ce se întâmplase de fapt? La marginea oraşului se găsea un depozit de pulbere, care a fost aruncat în aer de către trei indivizi, surprinşi de paza pulberăriei şi împuşcaţi pe loc. Se spunea să cei trei erau evrei, dar  nu am nici o confirmare. Trebuie însă să spun că la fel ca şi la Cernăuţi, apăruseră pe străzile oraşului Rădăuţi mici grupuri de oameni din cei fără căpătâi, din ”pegră”, erau evrei şi ucrainieni în special, care ne sfidau, ne invectivau cu diverse formulări, de ex. aha, v-a intrat frica în oase, o să vedeţi voi, destul ne-aţi asuprit(?) etc..

În sfârşit, a trecut ziua, sovieticii n-au apărut, nu s-a confirmat că ar fi trecut râul Siret în diverse puncte, că ar fi ocupat Suceava etc., şi lumea a început să se liniştească. Posturile de radio transmiteau diferite comunicate, între care şi următorul: refugiaţii ce aparţin corpului didactic să se îndrepte spre oraşul Piatra Neamţ unde se constituie un centru pentru refugiaţi. Părinţii mei fiind ambii învăţători, am plecat cu trenul spre acest oraş. Trenurile erau pline de refugiaţi, gările de asemenea. În gări se constituiseră puncte ale Crucii Roşii care ofereau refugiaţilor gustări şi ceai, se amenajaseră camere în care se puteau odihni mame cu copii mici, în sfârşit, se luaseră tot felul de măsuri prin care să se acorde, cât de cât ajutor refugiaţilor. La Piatra Neamţ ni s-a indicat să ne prezentăm la poliţia orăşenească spre a fi luaţi în evidenţă. Se deschisese la poliţie o listă în care se înscriau locuitori ai oraşului care voiau să acorde găzduire refugiaţilor. Astfel, am fost repartizaţi la o familie modestă de muncitori care ne-a pus la dispoziţie jumătate din locuinţa lor, respectiv un holişor şi o cameră şi cu acces la bucătărie, dacă vroiam, deşi era o familie destul de numeroasă (cinci persoane). Prefectura judeţului neamţ ne-a acordat o subvenţie substanţială. Internatul unui liceu ne-a pus la dispoziţie bucătăria şi sala de mese, refugiaţii au contribuit şi ei cu o sumă mai mică sau mai mare, după posibilităţi şi s-a deschis o cantină a corpului didactic refugiat.  Doamnele făceau cu rândul de serviciu la bucătărie, bărbaţii, tot cu rândul, se ocupau cu aprovizionarea cu alimente şi combustibil, şi astfel am putut avea două mese pe zi (prânz şi seara) calde şi consistente.  Şi aşa ne-am petrecut acea vară (până la 1 septembrie) în condiţii omeneşti, aş zice chiar destul de bune. La acea dată tatăl meu fiind numit inspector şcolar în judeţul Câmpulung-Moldovenesc, ne-am stabilit în acest oraş în care ne-am petrecut refugiul până la reocuparea Bucovinei de nord de către trupele româno-germane.

       În concluzie, trebuie să recunoaştem că pe tot traseul acesta al refugiului din 1940-41 (Rădăuţi- Piatra ?Neamţ- Câmpulung- Moldovenesc) am fost bine primiţi, cu simpatie şi compasiune, ajutaţi în mare măsură. Nu pot uita că mama familiei Croitoru (gazda noastră din Piatra ?Neamţ), când ne-a primit pe poarta casei sale, nu şi-a putut reţine lacrimile, ba chiar a izbucnit pur şi simplu în plâns.

       Aş vrea să mai semnalez un fapt ce mie mi se pare semnificativ. În acel timp, postul de inspector şcolar judeţean la Câmpulung- Moldovenesc era vacant. Pe acest post a fost numit tatăl meu. Desigur că erau învăţători câmpulungeni care sperau să obţină acest post. Ar fi fost de aşteptat să se ivească proteste, pentru faptul că a fost numit un refugiat şi nu un localnic. Ei bine, astfel de cârteli nu s-au auzit. Din contra, s-au auzit voci care afirmau: ”Bine că l-au numit pe Jemna. El are mai mult decât oricare dintre noi nevoie de un supliment la salariu, că este refugiat, bietul de el”.

       În concluzie aş mai arăta că am deosebit de frumoase amintiri din anul de refugiu petrecut la Câmpulung- Moldovenesc. Mă gândesc şi azi, la vârsta senectuţii, cu nostalgie la acel timp. Îmi pare rău până azi că am părăsit acest oraş. Aproape în fiecare an îmi petrec acolo câteva zile sau, după caz şi posibilităţi, chiar săptămâni, cu multă plăcere şi cum spuneam mai sus, cu multă nostalgie.

  Acesta este istoricul primului refugiu din Bucovina , aşa cum l-am petrecut eu şi pe care l-am relatat ”sine ira et studio”, bazându-mă numai pe memoria mea, care, la vârsta mea s-a alterat foarte puţin.

       Despre al doilea refugiu, din anul 1944, nu ştiu decât cele ce mi-au fost povestite de alţii, în primul rând de părinţii mei,  care s-au refugiat din nou de la Cernăuţi. Eu nu, pentru că în acel timp nu  mai eram la Cernăuţi, mă găseam sub arme. Nu-mi permit să fac relatări  ce mi s-au făcut mie, nu mă prevalez de dictonul latin ”relata refero”.

                                                 Mircea JEMNA

                                                Brasov, august 2003

Cărți poștale de la începutul sec. XX

”Doamne, cum știi tu, miluiește-ne pe toți”

Nu cred să existe o altă sărbătoare creștinească mai înălțătoare, mai curată și mai purificatoare ca cea a Paștelui, a zilei Înviereii. Toți, cel puțin odată în viață, trăim, mai ales cu sufletul, momentul Învierii, momentul când Dumnezeu ne invită ca să judecăm singuri viața noastră și să vedem ce este adevărat și ce este fals în ea. Aceste momente de împărtășanie prin cuvântul lui Dumnezeu, trăite în prejma Învierii sau în altă vreme a anului, revarsă asupra sufletului nostru o energie dumnezeească, care curăță și odinește.

Îmi vine în minte o întâmplare legată de ziua Învierii, care, mult mai târziu, peste ani, m-a făcut să înțeleg că Cuvântul, care este și unul din numele luyi Hristos, pe lângă funcția de informare o mai posedă și pe cea de împărtășanie, de trăire spirituală.

În satul copilăriei mele aveam o vecină btrână, care trăia sărmana singură și care ne vizita cu diferite ocazii. Într-un an, de Paști, ea a venit pe la noi și văzându-mă prin ogradă m-a întrebat: ”Unde-i tat-tu?” I-am răspuns iute fără ezitare: ”Tata nu-i acasă, s-a dus la... Dar ce-ați vrut?” Bătrânica mi-a răspuns: ”Vroiam să-i spun ”Hristos a înviat!” Atunci eu, naivul, iarăș fără un pic de ezitare, i-am spus: ”Păi, tata știe.” Vecina noastră m-a privit cu un surâs misterios și s-a îndreptat îngândurată spre casa ei.

Desigur, atunci, în naivitatea mea copilărească, nu puteam să înțeleg că aceste cuvinte pentru dânsa nu mai erau o informație, ci o trăire. Oamenii simpli mai ușor ajung la această trăire. Biata bătrânică, care de povara anilor nu mai putea ajunge la biserica de peste deal din Iordanești, venise de fapt la tata, ca prin această rostire, să se împărtășească. Erau cuvinte pe care sufletul ei le trăia deja. Despre astfel de oameni se spune că îl au pe Dumnezeu în inimă. Atunci vezi într-adevăr prin inimă, altfel spus ți se deschid cerurile din inimă... Dar, pentru aceasta, trebuie ca inima să se curețe de toate lucrurile care au ajuns cu știință sau fără știință  aici, în cămara în care trebuie să ardă candela credinței.

Cu ziare îngălbenite de vreme în mâini încerc să descopăr aspirațiile premărgătorilor noștri, căile de purificare sufletească pe care călcau ei acum mai bine de o sută de ani în urmă.

            ”Îmlinindu-se scripturile a înviat Fiul lui Dumnezeu a treia zi din morți, călcând moartea prin moarte și dăruind omenimei viață nouă, bazată pe evanghelia mântuirii.

Omenimea cuprinsă de robia minții și inimei, căzută în întunericul neștiinței și nesimțirei adevăratului Dumnezeu, a înțeles cuvântul mântuitor și din ceata modestă a învățăceilor lui Christos a răsărit lumii lumina cea adevărată.

 Noi, fiii acestui pământ sânt al istoriei românești, concrescuți cu biserica noastră, voim să ne păstrăm și desvoltăm nealterați i8ndividualitatea noastră națională. Suntem datori să persistăm pre lângă acest drept drept al nostru și nici o considerantă nu ne poate împiedica, căci este vorba de esistența noastră națională în patria noastră, legată de noi prin sângele străbunilor noștri. N-avem voie să dăm pradă nimănui patrimoniul primit de la părinți, ca să-i predăm fiilor noștri neștirbit și nepătat. Blestemul fiilor noștri ne va ajunge în mormânt, dacă prin păcatele noastre vom desmoșteni pe urmașii noștri.

            Dar nu ne va ajunge acest blestem, căci vom ști a ne face datoria. Mai trăiește un suflet în noi, mnai avem o inimă pentru cauza dreaptă a poporului nostru, sângele încă n-a secat în vinile noastre și nu vom lăsa pradă pierzării avutul nostru sânt.

            Suntem un popor conștient, viu trăiește în noi amintirea gloriei părinților noștri și suntem datori a fi vrednici de moștenirea aceasta, care ne impune chiemarea a fi sentinelă neadormită a civizilizaținei, ordinei și bunăstării.

            Credem în scrisul poporului nostru și această credință ne va da putere a pătimi pentru dreptate, iar Fiul lui Dumnezeu ne-a învățat, că prin suferințe ajungem la o viașă nouă, la învierea națională.

Aceasta este solia noastră!

            Întruniți în jurul altarului Domnului vom aduce prinos de mulțămită și cântec de laudă lui Dumnezeu”

 (Gazeta ”Patria”, 18/30 aprilie 1899)

”Christos a înviat! Să ne silim a învia și noi în sufletele noastre!

            Apăsați de griji suntem, cuprinși de necayuri suntem, durerile noastre fără număr sunt! Români bucovineni și creștini, veniți să ne închinăm sfintei Învieri a lui Christos! Plină de mângâiere și învățătură e Învierea lui Christos mai mult decât orice altă sărbătoare. Veniți, din Învierea lui Christos să luminăm mintea noastră, să mângâiem mâhnitele noastre inimi, să sorbim curaj pentru amara noastră luptă!

Să nu ne dăm robiți de poftele trupești! Nu în saturarea trupului fie credința noastră, ci în dumnezeiasca pildă a lui Christos!

Ziua Învierii din anul acesta ne-a aflat înecați în două feluri de păcate: păcatul vânzării de neam și păcatul fricii de luptă și suferință pentru binele nostru obștesc. Isus Christos prin prin Învierea Sa din morți pildă ne-a lăsat, cum avem amuri păcatului și întunericului și cum avem a învia binelui nostru obștesc, adevărului și dreptății. Să înviem deci zilnic între noi , să ne îndatinăm a iubi adevărul și a prețui dreptatea! Morți să fim păcatului vânzării de neam pentru măriri și fleacuri deșarte!

            Cutremurați-vă cei doriți de dorul după măriri și ranguri. Înviați din păcat la îndreptare! Nu mai fiți robi ai deșărtăciunii!

            Români bucovineni ”Christos a înviat!” Să înviem și noi în sufletele noastre din întunericul nepăsării și vânzării de neam la iubirea binelui obștesc, la luptă și suferință pentru binele nostru obștesc! Să învie gloria noastră îngropată, să învie dreptatea noastră cea ucisă!

            Iată ce urează ”Deșteptarea” cititorilor săi de ziua Învierii!”

(Gazeta ”Deșteptarea”, 1/14 aprilie 1901)

            ”Christos a înviat! Ziua Învierii să ne curețe simțirile, ca să înțelegem sublimele adevăruri ale religiei noastre străbune și ale legilor naturii. Să nu desnădăjduin, ci din contra, veniți cu toți, câți vă numiți români, să bem băutură nouă, nu din piatra stearpă a nepăsării, ci din izvorul nesecat al muncei pentru prosperarea noastră națională. Deci veniți să bem băutura nouă a învățăturilor de mântuire națională, căci astăzi serbăm omorârea nepăsării și a egoismului, sfărâmarea pietrelor iadului și începutul unei vieți vrednice de numele neamului nostru.

            Ridicați ochii voștri, conducătorilor firești ai poporului, spre Golgota suferințelor Mântuitorului lumii și înțelegeți, că fără sacrificii mari și curate nime nu ajunge la un nume vrednic de amintit în viață și aspirațiunile unui neam întreg numai prin sacrificii mari se pot realiza.

Dușmăniile, discordia, ura și toate celelalte rele, cari ne-au sfâșiat până acuma dispărute sunt pentru toate timpurile și astăzi în ziua Învierii unul pe altul să ne îmbrățoșăm și să jurăm că de acuma înainte vom repara totul ce s-a omis în trecut și a edifica din nou viitorul fericit al neamului. Cu această hotărâre în suflet să ne întâmpinăm frățește, conform obiceiului frumos practicat la biserica noastră străbună cu fermecătorul salut ”Christos a înviat!”

(Gazeta ”Patria”, 11 aprilie 1909)