ISTORIA UNUI DESEN

 

          În îndelungata mea activitate de arhivist am avut multe descoperiri surprinzătoare de documente inedite care m-au marcat într-un fel sau altul. Unele din aceste documente le-am adus la vremea sa în fața cititorilor, publicându-le, altele, însă, uitate, au rămas să-și aștepte în continuare cercetătorul care le va scoate cândva la lumină, le va da o nouă viață. Astfel am publicat documente inedite semnate de reprezentanți notorii ai poporului român din Bucovina, cât și ai naționalităților conlocuitoare. 

    

Desenul lui Kiesler din catalogul școlii

Cu ani în urmă, din întâmplare, în fondul Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți am văzut un desen care era plasat, ceva nefiresc, într-un catalog al școlii. De obicei cataloagele școlilor cuprind numai pagini cu numele elevilor care conțin date succinte despre elev, părinți și notele la obiecte. Cercetând mai atent desenul am observat că este semnat și plasat la pagina elevului cu numele de Kiesler Friedrich Iakob. Investigațiile pe care le-am îmtreprins m-au convins că în fața noastră se afla desenul marelui arhitect cu renume mondial, Friedrich Kiesler. Printre marile personalităţi, pe care i-a dat lumii de-a lungul anilor urbea cernăuţeană, Friedrich Kiesler ocupă un loc deosebit. La Cernăuţi se vorbeşte şi se scrie foarte puţin despre acest renumit arhitect, pictor, designer, teoretician, deşi, dacă ar fi vorba numai de originea lui cernăuţeană ar merita o atenţie mai mare din partea noastră, nemaivorbind de contribuția lui la dezvoltarea arhitecturii mondiale prin impunerea unor concepții cu totul noi de percepere a arhitecturii, a artei în general. F. Kiesler era obsedat de conceptul de locuințe antropomorfe, pe care îl numea „Casa fără sfârșit”, iar percepția lumii ca o structură dinamică permanent transformatoare a devenit decisivă în opera sa. Dacă urmărim întreaga lui viață o vedem tot ca pe o astfel de „casă nesfârșită”: până la vârsta de 18 ani în Cernăuți, următorii 20 în Berlin și Viena și aproape patruzeci de ani, până la moarte, în Statele Unite ale Americii. Dintre numeroasele sale proiecte de arhitectură au fost realizate numai două, Cinematograful din News-Iork și Palatul Cărții din Ierusalim, însă cele mai mari realizări ale sale sunt ideile lui avangardiste, îndrăznețe, care frământă și azi mințile și inimile multor arhitecți, pictori, artiști etc. Unul din prietenii săi afirma, pe bună dreptate, că ideile sale nu sunt percepute de contemporani, fiindcă Kiesler este un arhitect al viitorului, cuvinte ce tot mai mult se adeveresc astăzi, când opera, ideile lui se bucură de o popularitate mereu în creștere.

Friedrich Kiesler

    S-a născut Friedrich Jakob Kiesler la 22 septembrie 1890 în familia Dr-lui Iulius Kiesler, care locuia pe Karolinagasse, nr. 5 (conform însemnărilor în documentele Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți). Iulius Kiesler era un reprezentant de vază al comunității evreiești din Cernăuți, ocupând un timp îndelungat chiar postul de prim secretar al acestei comunități (1872-1927), timp în care comunitatea izraelită a obținut realizări însemnate din punct de vedere social și cultural (Casa Națională, Templul,  Spitalul Evreiesc etc.). Peste 50 de ani I. Kiesler a deținut și funcția de consilier al Magistratului (primăriei) Cernăuți. Trebuie să menționăm că în casa lui I. Kiesler a trăit o perioadă din viața sa de student Ciprian Porumbescu. În însemnările sale zilnice (Ciprian Porimbescu „Puneți un pahar de vin și pentru mine”) găsim o însemnare din 30 aprilie 1879: „În fine, am aflat gazdă la Dr. Kiesler, în strada Carolinei. O cameră foarte frumoasă; plătim 12 florini. Mâine intrăm”.

Iulius Kiesler, tatăl
arhitectului

La Școala Reală Friedrich va face 7 clase, din 1901 până în 1908, după care ne va părăsi pentru totdeauna orașul, continuându-și studiile la Viena la Universitatea Tehnică și la Academia de Arte Frumoase. Fiindcă aproape toți cercetătorii vieții lui Friedrich Kiesler acordă cel mult o frază perioadei lui cernăuțene ne vom opri ceva mai pe larg asupra ei, informațiile noastre preponderent fiind bazate pe documentele depistate în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți.

Localul școlii a fost construit pe un teren de lângă Catedrala oorașului, anterior cumpărat de la baronul Mustață, și dat în exploatare în 1870. La 1908 școala avea 629 de elevi. Cei mai mulți erau din Cernăuți, dar și din satele bucovinene, din alte provincii austriece ba chiar și din alte țări cum ar fi România, Ungaria, Germania, Croația, Rusia și chiar din... America de Nord („Nordamerica”). În aceiași statistică a anului școlar 1907/1908 aflăm că aici își făceau studiile conform confesiunilor religioase 308 mozaici, 179 romano-catolici, 4 catolici de rit armean, 1 ortodox de rit armean, 96 ortodocși, 28 evangheliști și 13 greco-catolici. După limba maternă elevii se împărțeau în felul următor: germană – 436; română – 62; ucraineană – 53; polonă – 67; cehă – 8; ungară – 1; rusă – 2. În perioada studiilor lui Friedrich Kiesler aici activau directorul Constantin Mandicevschi, profesorii Dimitrie Țopa – religia ortodoxă, Ludwig Winter – religia romano-catolică, Abraham Heumann – religia mozaică, Emil Zappler și Georg König – germana, Victor Olinschi (Olinescu) și Theophil Brendzan – franceza, Adrian Bocca, Emilian Popescul, Leonida Bodrnărescul, Alexandru Vitencu, Ioan Cuparencu și Victor Olinschi – româna, Kirilowicz și Alexander Popowicz – ruteana, Leon Hofmann și Ion Nistor – geografia și istoria, Orest Procopovici și Emilian Ilnicki  – matematica, geometria și muzica, Nicolai Slusariuk – fizica, Iosef Zybaczinski – științele naturale,  Eugen Maximovici, Constantin Maximovici și Erotei (Hirotheus) Pihuleak – desenul de mână (Freihandzeihnen) și caligrafia, J. Wilhelm și Johann Radomski  – gimnastica.

O pagină de catalog cu numele lui Kiesler

La terminarea școlii obține la toate obiectele (religie, franceză, română, geografie și istorie, matematică, științele naturale, fizica, chimia și geometria) „suficient” (genügend), cu excepția limbii germane unde e notat cu „satisfăcător” (befriedigend) și desigur la desen unde obține  „excelent” (vorzüglich), iar la observații e scris cu creionul un singur cuvânt „Malerak”, adică pictor. Semnificativ este și faptul că din cei 49 de absolvenți ai Școlii Reale pe anul 1908 numai F. Kiesler indică Academia de Pictură ca locul continuării studiilor sau profesia aleasă. La examenele de absolvire din 8 iulie 1908, în fața unei comisii speciale, a răspuns atât oral cât și în scris. La limba română, cu Alexandru Vitencu, a avut de răspuns despre „Alexandru Lăpușneanu” de Constantin Negruți. Și iată în fața comisiei de examinare i-a venit ideia, poate la propunerea unui profesor, să deseneze pe mebrii comisiei, posibil numai pe o parte dintre ei.  Să vedem cine sunt personajele acestui desen.

    Primul din stânga e Dimitrie Țopa (19.03.1865, Nepolocăuți - 27.04.1931, Cernăuţi), preot, profesor, publicist. Este cel mai reprezentativ membru al vechii familii de răzeși Țopa din Moldova, cu origini în județul Tutova, stabiliți la 1650 în Nepolocăuți (Țopeni). A fost căsătorit cu sora renumitului teolog Teodor Tarnavschi, cu care a avut 5 copii: Ovid, Silvia, Ipolit, Liviu și Stela. Și-a botezat copiii cu prenume ce arată originea latină a acestora, iar Ovid este autorul renumitelor „Amintiri din Țara Fagilor” în trei volume (2011, 2012 și 2014, București, editura Tracus Arte) și tatăl cunoscutului scriitor Tudor Țopa. Studiile primare le face la Rarancea, cele secundare – la Gimnaziul Superior din Suceava și cele superioare – la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți. Membru activ (1884-1885) și emeritat (din 1921) al Societății Academice „Junimea” și al Societății Academice „România Ortodoxă”, membru și vicepreședinte al Societății Mazililor și Răzeșilor din Bucovina. A fost paroh la Rarancea și Viteliuca (1889-1899), profesor de religie la Gimnaziul Superior de Stat și la Școala Reală Superioară, ambele în Cernăuți (1900-1919), misionar la Dieceza Bucovinei (1914-1918). Deputat în primul Parlament al României Mari (1919-1920). Întreaga sa viață a fost dedicată apărării românismului între Prut și Nistru, înzestrând știința istorică cu una din cele mai bune lucrări în domeniu „Românismul în regiunea între Prut și Nistru” (București, 1928). A publicat mai multe studii privind dreptul bisericesc în „Candela”, „Patria”, „Junimea literară”, „Glasul Bucovinei”. A fost distins cu ordinul „Steaua României” în rangul de cavaler şi cu medalia „Răsplata muncii pentru biserică şi învăţământ clasa I”. În Cernăuți a locuit pe str. Episcopul Herescu, nr. 8 (azi str. Șcepkin, nr 8), e înmormântat în Cimititul Central Ortodox din Cernăuți.

M. Friedwagner 

Al doilea e Matthias Friedwagner (03.02.1861, Gallspach, Austria -05.04.1940, Dornwald, Austria), filolog, romanist. Și-a făcut studiile la Universitatea din Viena unde susține și doctoratul în  filologia romanică. A lucrat profesor la aceiași universitate din capitala imperiului habsburgic mai mulți ani (1889-1900), după care este numit profesor de filologie romanică și istorie literară la Universitatea din Cernăuți (1900-1911), unde în 1910-1911 va fi ales rector. În această perioadă de cele mai multe ori era cooptat în comisia de examinare la Școala Superioară Reală Ortodoxă, iar în cazul nostru fiind ales chiar președintele acestei comisii.  M. Friedwagner este celebru în spaţiul cultural bucovinean datorită colecţiei de folclor, lucrată în mare parte de Alexandru Voievidca, „Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste” (1940). A fost un promotor al culturii românești în Austria și Germania.

C. Mandicevschi

Al treilea e Constantin Mandicevschi (24.05.1859, Bahrineşti -14.12.1933, Cernăuţi), semnat pe desen „Director”, funcție pe care a deținut-o timp de 22 ani (din 1896) la această școală din capitala Bucovinei. Este fiul pteotului Vasile și Veronica (născută Popovici) Mandicevschi și frate cu cunoscuții compozitori Gheorghe și Eusebiu. Tatăl său mărturisea că familia Mandicevschi ar fi o veche familie ortodoxă slavă de preoți din Kiev, care, ajungând în Moldova prin secolul al XVIII-lea, s-au considerat moldoveni. Studii secundare le face la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți, unde arată ca limbă maternă româna (1869-1877), cele superioare la Universitatea din Viena (1878-1880) și la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuți (1880-1883), unde susține și doctoratul în filosofie. A lucrat profesor la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1883-1884), la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava (1884-1893) și la Școala Superioară Reală Ortodoxă(1893-1922). Aici, în 1898, reușește să întroducă ca obiect obligatoriu limba română pentru toți elevii școlii. Din 1922 și până la pensionare va fi directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți. În 1904 a fost unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna. Este considerat autorul versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”, scrise la comanda ministrului educației Spiru Haret. Membru activ al Societății Academice „Junimea”, ulterior emeritat și fondator, membru în comitetul de conducere al Societății pentru Îngrijirea Orbilor și Surdomuților din Bucovina, membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. Decorat cu Ordinul „Coroana României”. În Cernăuți a locuit pe Petrowiczgasse, 3 (azi str. Petrovici);  Siebenbürgerstrasse, 13 (azi str. Principală, 97, casa din curtea școlii); str. Poincare, 12 (azi str. Kohanovski). Este înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Ortodox din Cernăuți.

Slusarcziuk

Numele următorului personaj l-am descifrat cu mult mai greu. Totuși credem că e vorba de Nicolai Slusarcziuk, născut în Cernăuți la 1870, absolvent al Gimnaziului German din Rădăuți (1892, azi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”), profesor de matematică și fizică la Școala Reală Superioară Ortodoxă din Cernăuți, mulți ani la rând membru al comisiei de examinare pentru școlile generale elementare și poporale, curator al cabinetului de fizică.

E. Ilnicki

Următorul e Emilian Ilnicki (Ilnițchi) (21.10.1879, Suceava – 07.03.1922, Cernăuți), profesor de matematică la această școală, diriginte de clasă pentru F. Kiesler. Este fiul lui Leon Ilnițchi, de asemenea profesor de matematică și fizică la  Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava, la Liceul de Stat de Fete nr. 2 și la Școala Superioară Reală Ortodoxă din Cernăuți. La rândul său Leon Ilnițchi era fiul natural al celebrului lăutar din Suceava Grigore Vindereu. După cum am văzut a predat aici și muzica. Membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A locuit în Cernăuți împreună cu părinții pe Neueweltgasse, 15 (azi str. Șevcenko), apoi pe str. Cuciurmare, 4 (azi str. Heroiv Maidanu). E înmormântat în Cimitirul Central Ortodox din Cernăuți.

G.König 

Penultimul e profesorul de limbă germană, Georg König, custode la biblioteca școlii. A trăit pe Dr. Reissgasse, 8, (azi str. Alexandru cel Bun), apoi pe Elisabethplatz, 5 (azi Piața Soborna).

I. Ztbaczinski

Și încheie această galerie profesorul de științe naturale, Iosef Zybaczinski. Despre el am aflat numai că a locuit pe Kathedralgasse, 6a (azi str. Armeană, chiar alături de fosta Școală Reală) și că a fost îngropat în Cimitirul Central din Cernăuți. I-am găsit mormântul acum ceva timp în urmă, însă n-am apucat să-i fac o poză reușită ca să pot descifra și textul de la baza monumentului, mormântul fiind înconjurat de arbori și tufe ca într-o pădure adevărată. Am revenit la el acum când caut, cu înfrigurare, măcar câteva informații despre Iosef Zybaczinski. Am avut o plăcută surpriză când l-am găsit mult mai îngrijit, inscripția bine curățată și mormântul cu o candelă la căpătâi (mulțumirile noastre părintelui Anastasie!!!). Astfel aflu că I. Zybaczinski a decedat la 10 iulie 1909 și e înmormântat alături de soția sa Zynobia. Versul de la baza monumentului e celebrul poem al lui Johann Wolfgang Goethe „Über allen Gipfeln” (sau „Eine andere”) pe care îl redăm aici așa cum l-am transcris de pe monument:

          Üeber allen Gipfeln                           Die vögelein schweigen

          Ist Ruh',                                             im Walde.

          In allen Wipfeln                                Warte nur. Balde

          Spürest Du                                         Ruhest du auch.

          Kaum einen Hauch;

Iată și traducerea, cât se poate mai aproape de original, realizată de lingvista Felicia Șerban: „Peste toate vârfurile / Este linişte, / În toate creştetele copacilor / Simţi / Abia o adiere; / Păsărelele tac în pădure. / Aşteaptă numai, curând / Te vei linişti şi tu.” O altă variantă în traducere artistică, realizată în româneşte de Maria Banuș: „Peste culmile toate / Tăcere; / Prin crengi nemişcate / O adiere / Pâlpâie-abia; / Şi pasărea tace-n pădure. / Îndată, uşure / Pacea şi tu vei afla.”

Mormântul lu I. Zybaczinski

Se presupune că poemul a fost scris de Geothe în seara zilei de 6 septembrie 1780 cu creionul pe peretele de scânduri al cabanei de vânătoare de pe muntele Kickelhahn de lângă Ilmenau în Turingia, unde ajunse cu prietenul său pentru prima dată. Astfel marele poet german i-a conferit muntelui o deosebită semnificație culturală și istorică, iar cabana devine una din cele mai vizitate locuri geotheene. Poetul a revenit de nenumărate ori aici, ultima dată cu câteva luni înainte de moartea sa, recitind versul l-au copleșit amintirile, i-au curs lacrimi pe obraji după care ar fi spus: „Da: așteaptă, în curând și tu te vei odihni!”.

Exegeții literari au observat asemănări frapante între poezia lui M. Eminescu „Peste vârfuri” și poezia lui Geothe „Über allen Gipfeln”. Influența ni se pare firească, știind interesul lui față de literatura germană, cunoașterea în profunzime a poeziei, în primul rând a lui Geothe, pe care-l cunoscuse și din lecturile sale cernăuțene din biblioteca gimnaziștilor. Să ne amintim și întâmplarea din 1869 pe vremea turneului la Cernăuți cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly, când a preferat să cumpere volumele lui Heine și Geothe pe banii primiți de la directorul teatrului pentru haine și ghete. La Eminescu în  „Peste vârfuri”  parea fi, totuși,  o vagă reminiscență și e mai mult o întâlnire firească într-un spațiu comun de trăire sufletească pe care îl pot avea numai două genii, întâlnire ce poate avea loc chiar peste sute de ani. Versul lui Geothe, dăltuit în piatră (nu scris pe lemn!) pe un mormânt din cimitirul cernăuțean, înconjurat de copaci cu a lor „vârfuri în liniște”, ni se pare o minune divină și un omagiu celui mai mare poet german.

Probabil că monumentul funerar pe mormântul lui I. Zybaczinski l-au ridicat urmașii săi, dar suntem tentați să credem că versul lui Geothe a fost pus la căpătâi la sugerarea fostului profesor încă în timpul vieții. Mormântul poate fi și el, după cum vedem, o posibilitate de a cunoaște viața unui om. Cu atât mai mult o creație artistică, cum e în cazul nostru desenul lui Friedrich Kiesler, care ne poate contura o imagine mai clară asupra creatorului ei, prin cunoașterea mai profundă și a celora pe care i-a avut mai mult timp în preajma sa, în deosebi, pe acei care i-au fost profesori.

 

 

 

 

 

NOUTĂȚI DE PRIN CIMITIRE ȘI ARHIVE

 

Pe vremuri, cu mulți ani în urmă, sub alte regimuri, reușeam să aduc NOUTĂȚI din...arhivă. Niște „colegi”, glumeți din fire, de la o redacție cunoscută, unde mă pocloneam cu „noutățile” mele, îmi spuneau: „Ce noutăți poți aduce dintr-o arhivă, niște vechituri?”. Păi bine, mă gândeam eu, cum pot fi vechituri scrisorile inedite ale lui Sextil Pușcariu către Ion Nistor, ori scrisoarea lui Grigore Nandriș din Paris către acelaș Nistor, ori scrisoarea lui Titu Maiorescu către istoricul Wickenhauser, ori bilețelul Lencei de șase anișori (fiica lui Gheorghe Hurmuzachi, Elena) către buneii de la Storojineț? Îmi era greu să le lămuresc lor că aceste documente și mai ales ideile pe care le cuprindeau erau mult mai noi, mai proaspete, mai pline de viață decât discursurile unui orecare demnitar referitoare la prezentul fericit și luminos pe care-l trăiam cu toții sau reportajele privind cantitatea băligarului scos pe câmpurile kolhozului, despre care scriau cu atâta însuflețire contestatarii „noutăților” mele.

Acum, de la o vreme încoace, mă abat tot mai des spre cimitire... E o abatere firească, a vârstei, ași zice eu. Și ce e iarăși curios, și de aici, de pe alei mohorâte, de printre cruci dărâmate și cripte sparte mă încumetez, din când în când, să vin cu noutăți. Cum am făcut-o, de exemplu, la redescoperirea mormântului Aglaei Gareiss Edle von Döllitzsturm (cu acest nume a fost înmormântată sora poetului Eminescu și nu Aglae Drogli cum scriu cu insistență unii), un adevăr și el contestat, cu încăpățânare, se pare, de aceiași redacție de cândva. Și dacă veni vorba de Aglae, sora poetului, să vă mai aduc o noutate, legată și ea de cimitirul cernăuțean. Câți dintre noi, cei care am îndrăznit să scriem despre viața marelui nostru Poet, știu câți copii a avut sora lui, Aglae? Doi, vor răspunde unii, Ioan și George, așa preciza și George Călinescu. Trei, ne răspunde mormântul lui Ion Drogli din cimitirul cernăuțean. Primul copil a fost o fată, pe nume Victoria, născută la un an după căsătoria Aglaei cu Ion Drogli, în 1872, și decedată la numai 2 anișori, în 1874. Dovadă ne stă inscripția de pe mormântul comun al lui Ioan Drogli și fiicei Victoria din Cimitirul Central Ortodox al Cernăuțiului. Cei drept același George Călinescu consemna și următorul lucru: „Se mai vorbește și de o fată, moartă de difterie”.

Cum unei noutăți din cimitir îi stă mai bine alături de altele din arhivă, ne-am îndreptat pașii spre Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, unde am ridicat cărțile bisericești din acea perioadă pentru a clarifica mai bine situația, cu atât mai mult că ultimele cifre de la anul morții de pe mormânt din cauza intemperiilor sunt aproape indescifrabile. Astfel, în arhiva parohiei Sf. Nicolai din Cernăuți, la Condica născuților pe anul 1872, găsim următoarea înregistrare: numărul casei: 800; anul, luna și ziua în care s-a născut: 21 Mart/2 April; luna și ziua în care s-a botezat: 4/16 Mai; numele de botez al pruncului: Victoriea; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc; legitim: din dreaptă cununie; numele de botez și de familie, starea sau meseria și domiciliul tatălui: Ioan Drogli, învățătoriu la Pedagogiul c.r. din Cernăuți; numele de botez și de familie al maicei: Aglaea Eminovici; cumătrii, numele de botez și de familie, starea și domiciliul: Eufrosina Motîleff, proprietăriță din Beserabia rus.[ească]; numele de botez și de familie al moașei și domiciliul ei: Varvara Bilig din Cernăuți; subscrierea proprie a preotului, carele a botezat: Leon Popescul.

Dacă pe „proprietărița Eufrosina Motîleff” ne-a fost imposibil s-o identificăm, atunci pe moașa Varvara Bilig, în varianta germană, Barbara Billig, am găsit-o ca moașă oficială („împărătească”), care la 1898 încă locuia pe Elisabethplatz, 4 (azi Piața Teatrală). Leon Popescul (1838-1895) este mai bine cunoscut prin ampla sa activitate pastorală. După absolvirea Gimnaziului Superior de Stat din capitala Bucovinei, unde se evidențiază ca donator și utilizator al bibliotecii gimnaziștilor români, și al Institutului de Teologie va fi vreme îndelungată paroh la Biserica Sf. Nicolai, în paralel ocupând și funcția de profesor de religie la Școala poporală de fete din Cernăuți și cea de administrator parohial la Catedrala orașului. L. Popescul este și unul dintre membrii comitetului de inițiativă care a înființat Reuniunea Română de Leptură, participând la adunarea de constituire la 1 mai 1862.

Decesul Victoriei e înregistrat de asemenea în arhiva bisericii Sf. Nicolai la Condica morților pe anul 1874: numărul casei: 548; anul, luna și ziua în care au răposat: 1874,  24 April/6 Maiu; luna și ziua în care s-au îngropat: 25 April/7 Maiu; numele și porecla răposatului și locul de unde este: Victoriea Drogli den Cernăuți; stare sau breaslă: fiică de profesoriu; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc;  vârsta vieții: 2 ani și 2 luni; mărturiile de ce fel de boală anume au răposat: de anghină; preotul care a înmormântat: Leon Popescul. De menționat numărul casei care este altul de cât cel de la naștere și cununie, după cum vom vedea mai jos. Decesul din 24 aprilie/6 mai vine la 10 zile după nașterea fiului Gheorghe, înregistrată la 15/27 aprilie la aceiași Biserică Sf. Nicolai.

Vom prezenta în continuare, pentru prima dată, și documentul care adeverește căsătoria lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici cu scopul de a evita în viitor unele greșeli referitoare la data căsătoriei celor doi, greșeli ce apar în unele publicații recente pe această temă. Documentul se păstrează de asemenea în Condica cununaților de la Biserica Sf. Nicolai: numărul casei: 800; luna și zioa în care s-au vestit (1, 2, 3 zi): 1870, Dekemvri, 25, 26,27; zioa și luna în care s-au cununat: Ianuariu, 7, 1871; mirele, numele, porecla și locul de unde iaste: Ioan Drogli, născut den Măzănăești și cu șederea în Cernăuți; stare sau breaslă: director la școala națională den Cernăuți; religiunea: răsăritului; vârsta: 36 ani; mireasa, numele, porecla și locul de unde iaste: Aglaea Eminovici, fiica lui Georgi Eminovici den Ipotești în Româniea; stare sau breaslă: fiică de proprietariu; religiunea: răsăritului; vârsta: 18 ani; la rubricile despre nuni și breasla lor e consemnat: cununia sau săvărșit în locul nașterei miresi; dreaptă și însuș iscălitura preotului care au cununat: Leon Popescul, paroh.

În încheierea acestor rânduri aducem încă o informație, ca fapt divers, spicuit din aceiași pagină a Condicii cununaților, chiar în rândul de deasupra înregistrării cununiei lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici. E vorba de cununia Ecaterinei Pumnul, în vârstă de 50 ani, „vădană dupre profesoriul Aron Pimnul și fiica lui Toader Teodorino den Cernăuți” cu preotul Partenie Tomașciuk, „actuariu la consistoriul episcopal”, în vârstă de 58 ani, și el la a doua căsătorie după decesul primei soții, românca Casandra Șesan, cu care avusese 5 băieți, printre care și pe Constantin, primul rector al universității cernăuțene. La oficierea cununiei i-au avut de nuni pe „domnul Nicolaiu Vasilco, proprietariul satului Sloboziei Comărești și cucoana Eleana de Zotta, soție de proprietariu mare den Chisălău”. Cea, care-i „mâncase zilele bărbatului ei, pe care-l ținuse ca pe „Pegas în jug” (G. Călinescu), cea, care nu mai suferea străini în casă după moartea profesorului și-i fugări pe gimnaziști să-și caute alte gazde, se mărita, la 4 ani după decesul profesorului, cu Partenie Tomașciuk, ca să-și găsească la scurt timp (15 septembrie 1875) locul de veșnică odihnă în cripta familiei Tomașciuk, alături de prima lui soție, Casandra Șesan. Doamne, ce mică e lumea ta,Cernăuțiule!

O plimbare prin cimitir este mai mult un prilej de reflecție asupra vieții, nu doar un moment trist, fiindcă acest oraș mort, cimitirul cernăuțean, e un purtător al istoriei vii, e o oglindă care reflectă lunga istorie a acestui multpătimit ținut strămoșesc. Cimitirul creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identităţii proprii, a comuniunii între generaţii, cât şi a continuităţii în istorie a spiritului unui neam.