vineri, 4 iunie 2021

 

NOUTĂȚI DE PRIN CIMITIRE ȘI ARHIVE

 

Pe vremuri, cu mulți ani în urmă, sub alte regimuri, reușeam să aduc NOUTĂȚI din...arhivă. Niște „colegi”, glumeți din fire, de la o redacție cunoscută, unde mă pocloneam cu „noutățile” mele, îmi spuneau: „Ce noutăți poți aduce dintr-o arhivă, niște vechituri?”. Păi bine, mă gândeam eu, cum pot fi vechituri scrisorile inedite ale lui Sextil Pușcariu către Ion Nistor, ori scrisoarea lui Grigore Nandriș din Paris către acelaș Nistor, ori scrisoarea lui Titu Maiorescu către istoricul Wickenhauser, ori bilețelul Lencei de șase anișori (fiica lui Gheorghe Hurmuzachi, Elena) către buneii de la Storojineț? Îmi era greu să le lămuresc lor că aceste documente și mai ales ideile pe care le cuprindeau erau mult mai noi, mai proaspete, mai pline de viață decât discursurile unui orecare demnitar referitoare la prezentul fericit și luminos pe care-l trăiam cu toții sau reportajele privind cantitatea băligarului scos pe câmpurile kolhozului, despre care scriau cu atâta însuflețire contestatarii „noutăților” mele.

Acum, de la o vreme încoace, mă abat tot mai des spre cimitire... E o abatere firească a vârstei, ași zice eu. Și ce e iarăși curios, și de aici, de pe alei mohorâte, de printre cruci dărâmate și cripte sparte mă încumetez, din când în când, să vin cu noutăți. Cum am făcut-o, de exemplu, la redescoperirea mormântului Aglaei Gareiss Edle von Döllitzsturm (cu acest nume a fost înmormântată sora poetului Eminescu și nu Aglae Drogli cum scriu cu insistență unii), un adevăr și el contestat, cu încăpățânare, se pare, de aceiași redacție de cândva. Și dacă veni vorba de Aglae, sora poetului, să vă mai aduc o noutate, legată și ea de cimitirul cernăuțean. Câți dintre noi, cei care am îndrăznit să scriem despre viața marelui nostru Poet, știu câți copii a avut sora lui, Aglae? Doi, vor răspunde unii, Ioan și George, așa preciza și George Călinescu. Trei, ne răspunde mormântul lui Ion Drogli din cimitirul cernăuțean. Primul copil a fost o fată, pe nume Victoria, născută la un an după căsătoria Aglaei cu Ion Drogli, în 1872, și decedată la numai 2 anișori, în 1874. Dovadă ne stă inscripția de pe mormântul comun al lui Ioan Drogli și fiicei Victoria din Cimitirul Central Ortodox al Cernăuțiului. Cei drept același George Călinescu consemna și următorul lucru: „Se mai vorbește și de o fată, moartă de difterie”.





Cum unei noutăți din cimitir îi stă mai bine alături de altele din arhivă, ne-am îndreptat pașii spre Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, unde am ridicat cărțile bisericești din acea perioadă pentru a clarifica mai bine situația, cu atât mai mult că ultimele cifre de la anul morții de pe mormânt din cauza intemperiilor sunt aproape indescifrabile. Astfel, în arhiva parohiei Sf. Nicolai din Cernăuți, la Condica născuților pe anul 1872, găsim următoarea înregistrare: numărul casei: 800; anul, luna și ziua în care s-a născut: 21 Mart/2 April; luna și ziua în care s-a botezat: 4/16 Mai; numele de botez al pruncului: Victoriea; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc; legitim: din dreaptă cununie; numele de botez și de familie, starea sau meseria și domiciliul tatălui: Ioan Drogli, învățătoriu la Pedagogiul c.r. din Cernăuți; numele de botez și de familie al maicei: Aglaea Eminovici; cumătrii, numele de botez și de familie, starea și domiciliul: Eufrosina Motîleff, proprietăriță din Beserabia rus.[ească]; numele de botez și de familie al moașei și domiciliul ei: Varvara Bilig din Cernăuți; subscrierea proprie a preotului, carele a botezat: Leon Popescul.

Dacă pe „proprietărița Eufrosina Motîleff” ne-a fost imposibil s-o identificăm, atunci pe moașa Varvara Bilig, în varianta germană, Barbara Billig, am găsit-o ca moașă oficială („împărătească”), care la 1898 încă locuia pe Elisabethplatz, 4 (azi Piața Teatrală). Leon Popescul (1838-1895) este mai bine cunoscut prin ampla sa activitate pastorală. După absolvirea Gimnaziului Superior de Stat din capitala Bucovinei, unde se evidențiază ca donator și utilizator al bibliotecii gimnaziștilor români, și al Institutului de Teologie va fi vreme îndelungată paroh la Biserica Sf. Nicolai, în paralel ocupând și funcția de profesor de religie la Școala poporală de fete din Cernăuți și cea de administrator parohial la Catedrala orașului. L. Popescul este și unul dintre membrii comitetului de inițiativă care a înființat Reuniunea Română de Leptură, participând la adunarea de constituire la 1 mai 1862.

Decesul Victoriei e înregistrat de asemenea în arhiva bisericii Sf. Nicolai la Condica morților pe anul 1874: numărul casei: 548; anul, luna și ziua în care au răposat: 1874,  24 April/6 Maiu; luna și ziua în care s-au îngropat: 25 April/7 Maiu; numele și porecla răposatului și locul de unde este: Victoriea Drogli den Cernăuți; stare sau breaslă: fiică de profesoriu; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc;  vârsta vieții: 2 ani și 2 luni; mărturiile de ce fel de boală anume au răposat: de anghină; preotul care a înmormântat: Leon Popescul. De menționat numărul casei care este altul de cât cel de la naștere și cununie, după cum vom vedea mai jos,. Decesul din 24 aprilie/6 mai vine la 10 zile după nașterea fiului Gheorghe, înregistrată la 15/27 aprilie la aceiași Biserică Sf. Nicolai.

Vom prezenta în continuare, pentru prima dată, și documentul care adeverește căsătoria lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici cu scopul de a evita în viitor unele greșeli referitoare la data căsătoriei celor doi, greșeli ce apar în unele publicații recente pe această temă. Documentul se păstrează de asemenea Condica cununaților de la Biserica Sf. Nicolai: numărul casei: 800; luna și zioa în care s-au vestit (1, 2, 3 zi): 1870, Dekemvri, 25, 26,27; zioa și luna în care s-au cununat: Ianuariu, 7, 1871; mirele, numele, porecla și locul de unde iaste: Ioan Drogli, născut den Măzănăești și cu șederea în Cernăuți; stare sau breaslă: director la școala națională den Cernăuți; religiunea: răsăritului; vârsta: 36 ani; mireasa, numele, porecla și locul de unde iaste: Aglaea Eminovici, fiica lui Georgi Eminovici den Ipotești în Româniea; stare sau breaslă: fiică de proprietariu; religiunea: răsăritului; vârsta: 18 ani; la rubricile despre nuni și breasla lor e consemnat: cununia sau săvărșit în locul nașterei miresi; dreaptă și însuș iscălitura preotului care au cununat: Leon Popescul, paroh.


În încheierea acestor rânduri aducem încă o informație, ca fapt divers, spicuit din aceiași pagină a Condicii cununaților, chiar în rândul de deasupra înregistrării cununiei lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici. E vorba de cununia Ecaterinei Pumnul, în vârstă de 50 ani, „vădană dupre profesoriul Aron Pimnul și fiica lui Toader Teodorino den Cernăuți” cu preotul Partenie Tomașciuk, „actuariu la consistoriul episcopal”, în vârstă de 58 ani, și el la a doua căsătorie după decesul primei soții, românca Casandra Șesan, cu care avusese 5 băieți, printre care și pe Constantin, primul rector al universității cernăuțene. La oficierea cununiei i-au avut de nuni pe „domnul Nicolaiu Vasilco, proprietariul satului Sloboziei Comărești și cucoana Eleana de Zotta, soție de proprietariu mare den Chisălău”. Cea, care-i „mâncase zilele bărbatului ei, pe care-l ținuse ca pe „Pegas în jug” (G. Călinescu), cea, care nu mai suferea străini în casă după moartea profesorului și-i fugări pe gimnaziști să-și caute alte gazde, se mărita, la 4 ani după decesul profesorului, cu Partenie Tomașciuk, ca să-și găsească la scurt timp (15 septembrie 1875) locul de veșnică odihnă în cripta familiei Tomașciuk, alături de prima lui soție, Casandra Șesan. Doamne, ce mică e lumea ta,Cernăuțiule!

O plimbare prin cimitir este mai mult un prilej de reflecție asupra vieții, nu doar un moment trist, fiindcă acest oraș mort, cimitirul cernăuțean, e un purtător al istoriei vii, e o oglindă care reflectă lunga istorie a acestui multpătimit ținut strămoșesc. Cimitirul creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identităţii proprii, a comuniunii între generaţii, cât şi a continuităţii în istorie a spiritului unui neam.

miercuri, 20 ianuarie 2021

DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

 

DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ 

ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

          Pandemia covidiană ne-a impus de ceva vreme un mod de viață izolat, deseori în contradicție cu dorințile și aspirațiile noastre obișnuite, deaceea orice evadare din acest spațiu restrictiv impus e o bucurie și multașteptată relaxare. Pentru mine aceste evadări sunt de fapt niște ieșiri solitare prin suburbiile orașului, prin satele din apropiere și mai ales, tot mai des (!), prin cimitirele din împrejurimi, care înseamnă mult mai mult decât un ultim loc de odihnă. Astfel, zilele trecute, în compania unui prieten, am ajuns și la cimitirul de la mănăstirea Horecea. E o incursiune către lumea neîntinata a începuturilor, către acea lume rural curată de cândva, neatinsă, către care adesea tânjim.

    

Mănăstirea Horecea
      Mănăstirea, după Aron Pumnul, ar fi fost întemeiată de un călugăr necunoscut la 1712, mai întâi ca o simplă sihăstrie, ca pe la 1730 episcopul de Rădăuţi Anton, mai înainte egumen al Putnei, iar mai târziu mitropolit al Moldovei, să ridice o bisericuţă de lemn şi câteva chilii. Biserica de piatră, care s-a păstrat, a fost sfințită la 1767 de către egumenul mănăstirii Artemon (Kinițkii) și a fost ctitorită de Iacob Putneanul, mitropolitul Gavriil (Calimachi), domnitorul Moldovei Grigore al III-lea Ghica și împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-a. Timp de mai multe decenii, energicul egumen Artemon a condus viaţa duhovnicească şi administrativă a mănăstirii, inclusiv și după trecerea mănăstirii sub ocupația habsburgică. La 1783 aproape toate mănăstirile din teritoriul ocupat al Moldovei au fost desființate, iar averile lor sunt secularizate de autoritățile austriece. La cererea noilor autorități instalate în ținut, Artemon întocmește un document (astăzi se păstrează în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți) în care dă informații detaliate despre fiecare din cei 12 călugări, aflați la acea vreme în mănăstire. Întreprinzătorul egumen Artemon nu se putea împăca cu pierderea averii, adunată cu atâta trudă timp de câteva decenii și, pe ascuns, adună toate bunirile și odoarele mănăstirii în câteva care și în mare taină le duce la mănăstirea Dragomirna, care va continua să activeze, salvându-le astfel practic de la distrugere. O parte din prețioasele cărți slavone, dăruite mănăstirii în mare parte de către mitropolitul Antonie și egumenul Artemon, vor ajunge mai târziu în colecţiile speciale ale Bibliotecii Sfântului Sinod din București. Iată nu mai câteva titluri de carte din această colecție: Petru Movilă „Mărturisire ortodoxă”, Moscova, 1743, „Penticostar”, Moscova, 1743, „Trebnic”, [Lvov], [1645], „Apostol”, Moscova, 1742, „Penticostar”, Moscova, 1759, „Minei pe aprilie”, Kiev, 1750. (vezi detalii https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/421-427.pdf)

Iacob Putneanul


          După desființarea mănăstirii biserica cu hramul Nașterea Maicii Domnului devine parohială pentru locuitorii suburbiilor Horecea Mănăstirii și Liudi Horecea și a activat chiar și în perioada sovietică. Aici au venit să se roage, să-și asculte sufletele și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în viețile lor mai ales în acei ani postbelici de prigoană ateistă.  Mănăstirea a fost redeschisă la 22 noembrie 1996 de către starețul Veniamin (Voloșciuk), fostul nostru coleg de la Universitatea din Cernăuți, căruia i-am tradus atunci o parte din cartea lui Erast Costea (Hostiuc) „Schiturile și sihăstirile Bucovinei de altă dată”, Cernăuți, 1936 (fragmentul referitor la mănăstirea Horecea), precum și documentul despre călugării mănăstirii, întocmit de egumenul Artemon la 1783.

Mitropolitul Gavriil (Calimachi)


         
În interiorul bisericii am admirat frescele murale Judecata de apoi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 - d. 15 mai 1778, mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760), Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, paraclisele Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. Deși foarte veche, puțin decolorată de trecerea vremii peste ea, pictura murală interioară, icoanele innegrite de vreme mai păstrează atmosfera intimă monahală de cândva și ne emoționează la fiecare vizită făcută la mănăstire.

          La ieșire intrăm și în cimitirul de lângă biserică, care a apărut aici se pare după ce biserica devine parohială și unde ne aștepta marea surpriză a zilei. Am trecut printre mormintele bine îngrijite, apărute majoritatea după război și mai ales în ultimele decenii și mi-am adus aminte de primele mele vizite din anii studenției la mănăstire, cu aproape jumătate de veac în urmă, când biserica, împrejurimile și mai ales cimitirul era într-o stare părăsită, năpădit de copaci, tufe, buruieni și multă uitare. Morminte erau atunci, se pare, foarte puține, pe ici pe colo, parcă rătăcite din alt veac. Și iată aici, în acest univers paralel, chiar în mijlocul cimitirului, observ pe neașteptate o cruce de mormânt ce se deosebea cu mult de celelalte, exact de parcă venea din alte vremuri.

       

Ecaterina a II-a

   M-am apropiat și am citit numai un singur cuvânt DIMITROVITCI, celelate, roase de vânturi și ploi, acoperite cu mușchi, aproape că nu se mai puteau descifra. Dar am înțeles că era vorba de mormântul lui Ambrosie Dimitrovici. Acasă, la calculator am descifrat cu aproximație, mai mult intuitiv, întreaga inscripție:   

Aicia

rapausce osiemintele

rb. l. Dzeu Dr. Ambrosiu

DIMITROVITCI

                                                  concepist dietal, secretariu al So-

                                               țietății pentru lit. și cult. rom. în

                                                     Bucovina, membru al Soțietății litera-

                                                  rii din Bucuresci cel nascut întra 15

                                                    Juliu 1838 rapausat întra 20 Juliu

                                         1866: R. I. P.”

Inscripția de pe mormânt

Deci e vorba de Ambrosie (Ambrosiu, Ambrozie) Dimitrovici (Dimitroviță, Dimitrovicz) născut în 15 iulie 1838, se pare la Comănești, unde tatăl său, Porfiriu Dimitrovici, era paroh. Va reveni la Cernăuți, unde fiul termină școala primară și Gimnaziul german (1857) după care va studia Dreptul la Lemberg (Lvovul de azi), unde va obține și doctoratul (1865).

       

Grigore al III-lea Ghica

   După absolvire (1861) a fost angajat în Comitetul dietal din Cernăuţi ca practicant, iar la 28 februarie 1864 a fost promovat concepist dietal, funcție ce va fi indicată șu pe piatra de mormânt.

         

Fiind educat la școala lui Aron Pumnul – regeneratorul simţului național în Bucovina – la școala patriotizmului național românesc, dar și cea a fraților Hurmuzachi, devine din fragedă tinerețe întemeietor de mentalitate românească în Bucovina, un „stâlp însemnat al cauzelor noastre celor naționale”. Din 1863 face parte din Comitetul „Reuniunii pentru Leptură”, al cărei secretar a fost din 1864, iar din 1 martie 1865 este redactor și editor la „Foaea Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Cuvios Teoctist
din Palestina

Mai puțin este cunoscut faptul că A. Dimitrovici a fost și membru fondator al celui mai important for științific național – Academia Română. Academia a fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română, cu 25 membri fondatori. 8 dintre aceștia aveau studii juridice ori și studii juridice, dintre care și trei bucovineni: George Barițiu, Ambrosie Dimitrovici (Dimitrovitza), Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzachi, Nicolae Ionescu, Tiutu Liviu Maiorescu, Gavril Munteanu și Ion a lui Gheorghe Sbiera. Confuzia, legată de numirea-nenumirea lui A. Dimitrovici membru fondator, se lămurește prin faptul că mulți cercetători ai istoriei literaturii și culturii susțin că el ar fi fost numai propus sau că și-ar fi dat demisia din această instituție. Adevărul este că el, alături de Alexandrtu Hurmuzachi, a fost propăus și numit membru din partea Bucovinei, dar, la scurt timp, îmbolnăvindu-se de holeră, care făcea pe atunci ravagii în Bucovina, își dă demisia, fiind înlocuit cu Ion a lui Gh. Sbiera (vezi lista membrilor fondatori https://acad.ro/membri_ar/membri_d.htm), care, după decesul din 20 iulie 1866, îl va înlocui și în funcția de redactor și editor la „Foaea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Ierarh Ioan
cel Milostiv

A fost căsătorit în 1865 cu Aglaea, fiica parohului din Milișăuți, Alexandru Ciupercovici, care în 1866 va deveni egumen al mănăstirii Putna și va găzdui manifestările naționale ale studențimei române din 15 august 1871. Moartea prematură (nu împlinise nici 28 de ani) îi întrerupe brusc activitatea multilaterală: de publicist, de folclorist, de magistrat, de cercetător științific.  

Iată ce scria gazeta „Albina” (Anul I, 1866, Nr. 46, p. 3) la moartea lui Ambrosie Dimitrovici: „Un bărbat june, în floarea vieţii, plin de speranțe dulci în viitoriul său și al naţiunii sale, lucrativ și zelos întru apărarea drepturilor naționale ca jurist graduat, își părăsi juna soţie, ne părăsi pe noi, își părăsi naţiunea, trecând la locașurile cele eterne, iar nouă lăsându-ne datoria de a-i deplânge cu amar pierderea. Românilor bucovineni, am pierdut o floare, am pierdut un exemplu viu de lucrativitate, am pierdut o putere rară, am pierdut un amic sincer și un sfătuitor bun!”

Mormântul lui Ambrosie Dimitrovici
în cimitirul mănăstirii Horecea
Daca veți ajunge cândva în frumoasa suburbie a Horecei, nu ezitați să vă abateți cateva sute de metri și până la mănăstirea de pe malul Prutului, pentru a vizita un loc încântător cu biserica Nașterii Maicii Domnului, pentru a-i admira arhitectura, împrejurimile ei, și nu în ultimul rând, pentru a aprinde o limânare la piatra de mormânt a celui care a pus bazele Academiei Române, Ambrosiu Dimitroviță (viță din Dumitru).

 

joi, 16 aprilie 2020



CONTRIBUŢII DOCUMENTARE LA BIOGRAFIA LUI
MIRCEA STREINUL
(75 de ani de la moartea scriitorului)
                     Așează-mi, Doamne, sufletu'ntre scai –                                                            Lumina lor să-mi sângere pe frunte.
 (Mircea Streinul)
          Dacă în privinţa lui Mihai Eminescu toţi exegeţii şi cercetătorii au căutat întotdeauna să aprecieze prin documente rolul pe care l-a jucat Bucovina, printre celelalte provincii româneşti, în formarea sa spirituală şi intelectuală, atunci la Mircea Streinul, „poet neîntrecut până în zilele noastre în dulcea Bucovină”, după spusele publicistului cernăuţean Dumitru Covalciuc, plaiul arborosean este singurul topos care i-a definit viaţa şi creaţia literară. Toţi ceilalţi factori de influenţă şi formare estetică au fost receptaţi de M. Streinul prin mediul bucovinean, prin irepetabilul municipiu Cernăuţi care, după afirmaţiile altui poet legat sufleteşte de acest oraş – Paul Celan – în anii dintre cele două conflafraţii mondiale era „o localitate în care trăiau oameni şi cărţi”.
          Amănunte legate de viaţa şi activitatea lui Mircea Străinul în Bucovina – date, note, nume de străzi şi localităţi, vederi de epocă etc. – îşi au semnificaţia lor şi ne apropie de mediul în care atrăit scriitorul şi în care s-a format spiritual. Ele ţin de biografia unei personalităţi interesante şi pot fi instructive pentru cei porniţi să pătrundă în lumea eroilor romanelor şi poeziei lui.
          Figura lui M. Streinul în contextul literar al Bucovinei se aseamănă cu acea a unui arbore cu rădăcinile înfipte adânc în tradiţii, în mituri şi în cultura românească. Datele biografice pe care am încercat să le adunăm în ultimii ani din diverse surse păstrate la Cernăuţi vin să contureze această personalitate despre care nu s-a scris aproape nimic mai bine de jumătate de secol, cărţile lui fiind trecute la „fondul secret”. Abia in ultimii ani la Cernăuţi au apărut studii şi articole, puţine la număr, în care se vorbeşte despre viaţa şi opera lui. Ele însă acoperă doar o mică parte din spaţiul tăcerii ce înconjoară numele scritorului şi creaţia sa. Cei drept, în România i-au fost consacrate mai multe studii şi lucrări de sinteză. O contribuţie multilaterală şi valoroasă la elucidarea fenomenului Mircea Streinul o are neobositorul cercetător sucevean, scritorul Mircea A. Diaconu, care pe lângă studiul global „Mircea Streinul. Viaţa şi opera” a scris o teză de doctorat „Mişcarea iconaristă”, a realizat ancheta „Mircea Streinul şi contemporanii săi” şi a publicat un şir de studii în presă. Acestea, însă, ajung la noi, în regiunea Cernăuţi, greu de tot, astfel că nu sunt cunoscute nici publicului larg de cititori, nici specialiştilor.
          Deşi la universitatea din Cernăuţi a funcţionat timp de câţiva ani şi un cenaclu literar care purta numele lui M. Streinul, scriitorul continuă să fie la el acasă, după spusele criticului literar Adrian Dinu Rachieru, „un ilustru necunoscut”.
Viitorul scriitor se naşte la 2 ianuarie 1910 în localitatea Cuciurul Mare, „cel mai mare sat din Bucovina” cum îi plăcea poetului să spună cu mândrie. În toate documentele de arhivă pe care le vom prezenta mai jos, numele lui este fixat Străinul. Cu acest nume semna însuşi poetul până in anul 1929, precum părinţii şi rudele sale. Prin 1993 la arhiva de stat din Cernăuţi s-a prezentat o persoană din Braşov cu numele Mircea Străinul (născut în anul 1930), care s-a dat drept verişorul scriitorului M. Streinul şi a solicitat o copie după un act de divorţ al părinţilor săi Aurel şi Artemizia Străinul. În dosarul respectiv al Tribunalului Cernăuţi se păstrează şi o mărturie a mamei lui Aurel, care semna Olimpia Străinul. În arhiva Liceului „Aron Pumnul” am descoperit un elev Aurel Străinul, n. în 1908 ca fiul lui Petru, care era în clasa a șasea în anul de studii 1925/1926
Buletinul de identitate a lui Mircea Străinul, nepotul
 scriitorului de la vărul Aurelian
Iată ce vorbeau despre numele scriitorului colegii de breaslă într-o inspirată consemnare a lui Vlad Şerban (Barbu Sluşanschi - ?) din ianuarie 1933, publicat în „Glasul Bucovinei” sub semnificativul titlu „Clişeu arbitrar”. Eroul principal al naraţiunii, tânărul poet Nicu Zorea într-un vis imaginar îi adună la o întrunire de sărbătoare aproape pe toți poeţii tineri bucovineni „încercând să-i încătuţâşeze în rânduri negre”. Spicuim câteva fragmente care se referă la Mircea Străinul:

Fișa elevului Străinul Aurel
(cl. a VI-a) pe anul de studii 1925/1926
Mircea Streinul: (Se încruntă la Vasile Posteucă şi reuşeşte să-i curme discursul). Domnule profesor, eu cred că arta trebuie să fie fără tendinţă. (Îi lăsăm să vorbească mai departe).
Victor Neculcea: (Se informează la Ghedon Coca). De ce iscăleşte cu e şi nu cu ă? Îmi vine să crez că e polnez ori rutean care se maschează...
Ghedon Coca (înţepat): Mă, dă-o dracului! Tu spui asta? Şi chiar dacă ar fi aşa, în artă nu interesează naţia. (...)
Mircea Streinul (vorbeşte mai departe despre artă)
Lia: Streinul îmi place; aş vrea să dansez o dată cu el.
Ana: De ce nu poartă fundă neagră la gât? Iar sta mai bine decât lui Dragoş Vitencu. (...)
(În alt colţ de masă dialoghează Ada Colnicu şi Gh. Antonovici.)
Ada Colnicu: Dacă îţi razi musteaţa şi îţi schimbi numele, eşti poet veritabil. De altfel – cum spunea nu ştiu care studentă – eşti un tip interesant.
Gh. Antonovici: (puţin indignat) Eu fac cum îmi place mie şi nu cum crede lumea. Pe mine puţin mă interesează părerea lumii...
Mircea Streinul: (intervine la timp) Prietenul Gh. Antonovici are dreptate. Pe Ion Petrovici de la Iaşi, numele lui nu l-a împiedicat să fie om mare. Şi nici exteriorul nu are importanţă. Am uitat care poet francez celebru!, avea toane şi umbla pe stradă târând în urma lui un rac. Ei şi? Da, nu râdeţi! Un altul, englez, purta barbă lungă, vopsită verde. Nu găsiţi că e original?
Ada Colnicu: Interesant dar ridicol!
George Drumur: Nu uitaţi că „cine nu-i ridicol, este mort”, domnişoară ...
Const. Nap. Daşchievici: (la urechea lui Grămadă) Este mi se pare un proverb de-al lui Kant.
Ion Roşca: (îmbrăcat milităreşte, e în concediu) Kant, pe dracu! Autorul se află la Cernăuţi. E Pan. M. Vizirescu.”
Sunt cîteva creionări exacte şi, credem, bazate pe fapte reale, altfel naraţiunea nu şi-ar fi atins scopul scontat la publicul cititor. Nu încape îndoială că vom folosi numele Streinul, nume la care a apelat scriitorul după 1929, imediat după moartea tatălui (” până la acea dată lăsaţi-mi numele în pace”), dar nu ar trebui să ne şocheze nici prezenţa repetată a variantei Străinul.
Satul de baştină al poetului se întinde pe o distanţă de aproximativ 20 km, începând chiar de la marginea Cernăuţului şi ajungând până la pădurea Ropcei şi a Iordăneştiului de pe valea Siretului. În 1941, după ce localitatea natală a fost ocupată de sovietici, scriitorul este copleşit de o nostalgie dureroasă pe care o revarsă în câteva rânduri tulburătoare în întroducerea la romanul „Drama casei Timoteiu”: „Cuciurul Mare, cu dealurile, câmpiile, paradisul pe care l-am pierdut... Totul mă reîntoarce spre tine, Cuciurul Mare! De câte ori veneam de la Bucureşti la Cernăuţi, când trenul intra în plaiurile acelea vergiliene, stam în geamul vagonului să respir adânc cerul fânaţelor tale...”
În condica celor născuţi în anul 1910 de la parohia greco-orientală cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cuciurul Mare, la numărul de ordine 12 citim următoarele: „Timpul naşterii: 2 ianuarie 1910; numele de botez al pruncului: Mircea; religiunea: ortodox-orientală; sexul: bărbătesc; născut: legitim; numele de botez şi de familie, starea sau meseria şi domiciliul tatălui: Gavriil Străinul, cooperator în Cuciurmare; numele de botez şi de familie, starea şi domiciliul maicii: Olimpia, născută Şandru; cumătrii, numele de botez şi de familie, starea şi domiciliul: Dimitrie Burac, paroh din Cuciurmare cu Alexandra soţia sa şi Gavriil Burcutean, şef de gară din Cuciurmare; numele de botez şi familie a moaşei şi domiciliul ei: Elisaveta Paschievici din Voloca pe Derelui; subscrierea proprie a preotului care a botezat: Constantin Grigorovici (soţul cumnatei Aglaia – n. n.), paroh din Mihuceni”.
Despre părinţi se ştie că tatăl Gavriil Străinul a absolvit în anul 1907 Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi. A fost preşedintele societăţii studenţeşti „Academia Ortodoxă” pe anul administrativ 1906/1907. Presa vremii consemna că la 25 noiembrie 1906 a vorbit în numele „Academiei Ortodoxe” la serbarea jubiliară a societăţii corale „Armonia”, iar la 24 noiembrie acelaşi an a participat ca „prezident” al societăţii „România Ortodoxă” la adunarea generală a societăţii academice „Dacia”. În 1909 este numit preot-cooperator la Cuciurul Mare. De aici, cu ani în urmă, am pornit în căutarea urmelor familiei Străinul. Cu părere de rău, pentru locuitorii de astăzi numele lui Mircea Streinul nu mai spune nimic. Generaţia tânără este străină de limba în care a scris marele lor consătean, şi numai cei mai în vârstă îşi amintesc cu duioşie despre un oarecare preot care vorbea „tari frumos româneşti”.
Casa în care s-a născut M. Streinul (vedere din uliţă)
Surorile Veronica (n. în 1906) şi Mariuţa (n. în 1909) cu care am apucat să stau de vorbă, susţineau că au trăit chiar în imediata apropiere de casa parohială şi intrau adesea în casa preotului, trimise de părinţi, să le ducă produse lactate şi alte alimente. Despre feciorul lui nu-şi mai amintesc aproape nimic („ el învăţa la Cernăuţi”), dar despre preot susţineau, mai mult din spusele părinţilor, că avea un câine mare, poreclit Max şi când după lungi şedinţe de taroc de la cârciuma lui Wender şi câteva pahare de rachiu se mai poticnea pe la vre-o margine de şanţ, atunci se adresa cu deznădejde credinciosului patruped: „Max, nu mă lăsa! Max, nu mă lăsa!” Eram înclinaţi să nu dăm crezare acestor mărunţişuri dacă nu aveam să auzim aceleaşi informaţii de la bătrânii din Molodia, moment la care ne vom opri ceva mai jos.
Câinele nu era altul decât cel din „Sanatoriul viselor”, prima variantă a romanului „Ion Aluion”. Scriitorul rememorizează ziua când Austria declarase război şi ţăranii agitaţi se adunaseră împrejurul învăţătorului Ştefan Udrescu, prototipul tatălui, în timp ce el se juca „cu Ursu, un câine roş şi blând, deşi mare cât un viţel”.
Biserica parohială Adormirea Maicii Domnului din Cuciurul Mare
Tot acolo am admirat frumoasa biserică „Adormirea Maicii Domnului” unde tatăl scriitorului fusese preot, încercând să mi-l imaginez pe copilul Mircea în jocurile cu alţi prieteni de prin vecini, căţărându-se pe clopotniţa bisericii. Am stabilit şi casa parohială în care s-a născut poetul, fiind şi azi exact ca aceea pe care o descria in acelaşi roman „Ion Aluion”: „Casa aceea mai e şi acum acolo, în comuna Cuciurul-Mare. Acoperişul de ardezie se desluşeşte dintre tei; nucii şi părul mai sunt în mijlocul grădinii, iar vişinii aleargă ca şi acum 20 de ani de-a lungul drumului, de la biserică până acasă. În ograda cu doi tei lângă fântână, erau o mulţime de oameni într-o zi caldă de vară...”
Vedere interioară a Bisericii din Cuciurul Mare (în reparaţie)
Ca să putem găsi urme străinene, cel puţin în documentele de epocă, am fost nevoiţi să căutăm prin arhive. În fondul primăriei din Cuciurul Mare am depistat o listă a locuitorilor ce era întocmită pentru alegerile comunale din septembrie 1919. La numărul 771 este trecut „Străinul Gavriil, vârsta – 38 de ani, naţiunea – român, profesiunea – preot, indigenatul şi domiciliul real în Cuciurul Mare, cetăţenie – română, durata petrecerii în comună înainte de 01.08.1919 – de 11 ani”.
În 1922 îl găsim ca membru al Comisiei interimare comunale. Procesele verbale ale şedinţelor ce se ţineau erau semnate de toţi membrii comisiei printre care descoperim şi semnătura lui G. Străinul. E o semnătură inteligent caligrafiată şi se deosebeşte izbitor de celelalte, care aparţineau preponderent unor ţărani cu puţină carte.
În fondul Prefecturii Cernăuţi s-a păstrat un document scris de mâna lui Gavriil Străinul pe care îl reproducem integral:
„Lista soldaţilor întroduşi în condica morţilor la parohia gr. or. Cuciurul Mare
1.      Ioan Fila din Cracovia, Regimentul de infanterie nr. 13, născut în anul 1897, 19 ani, greu rănit, mort în 1 iunie 1916, st. v., înmormântat de parohul Dimitrie Burac.
2.      Iosif Morawetz din Kuridratitz lângă Praga, Bohemia, soldat austriac, prizoneriu la ruşi, 29 ani, s-a spînzurat în 14 Februarie 1917 st. v., înmormântat de cooperatorul Gavriil Străinul.
3.      Ioan Ştefanovici din Rusia, prizonieriu rus, 22 ani influenţă, a murit în 5 Octombrie 1918 st. v., a fost înmormântat de parohul Dimitrie Burac.
Alte cazuri n-au parvenit aici. Documente, acte, mitrici militare nu există aici.
Parohiatul gr.-or. Cuciurul Mare Ad. Sf. Maria în 20/8 1919.
Pentru paroh: Gavriil Străinul, cooperator”.
Scrisoarea este un răspuns la o anchetă iniţiată de Prefectură, care avea drept scop alcătuirea listelor tuturor morţilor militari in război.
Alte informaţii despre tatăl scriitorului le-am spicuit din „Anuarul arhidiecezei ortodoxe a Bucovinei” pe anul 1925: „Biserica parohială la Adormirea Maicii Domnului zidită pe spesele fondului  bisericesc în 1815. Casa parohială de cărămidă. S. paroh. - 12 ha. Casa cooperatorului de cărămidă. S. cooperatorului – 6 ha. Paroh: David Munteanu, cavaler al ordinului „Steua României”, născut în 1861, preoţit – 1886, paroh din 1893, exarh din 1921. Cooperator: Gavriil Străinul, născut în 1881, preoţit în 1919. Cantor: Tit Penteleiciuc, născut în 1890, prov. – 1910, def. – 1919. 2 şcoli de 6 şi de 2 clase. Familii – 1644, bărbaţi – 2958, femei 2514, suflete – 5472”.
Este interesant faptul că în acelaşi „ Anuar” (Schematismius) pe anul 1908 îl întâlnim pe G. Străinul trecut în lista preoţilor nenumiţi, ca peste un an, în 1909, să-l descoperim cooperator la Cuciurul Mare, astfel stabilind exact anul venirii sale în acest sat. Tot în „Anuar” am găsit şi numele unui Petru Străinul, paroh la Cereşeanca, născut în 1879, preoţit în 1907 şi care este posibil să fie un frate mai mare al lui Gavriil. Este chiar tatăl lui Aurel Străinul despre care am amintit la începutul acestor rânduri.
Biserica din Molodia la un centenar de activitate
În anul 1925 Străinul este trecut cu preoţia la Cosmin, localitate ce includea 4 sate: Codrul Cosminului, Valea Cosminului, Na-Bainschi şi Cotenii. Biserica cu haramul Înălţării Sf. Cruci, zidită la 1903, se află şi astăzi în Molodia. Aici, la Molodia, am găsit şi mormântul lui G. Străinul, într-un cimitir uitat de lume. Pe cruce se mai păstra un fragment de placă pe care era scris: „... nul preut născ. 1881 rep. 1928 Fie-i ţărîna uşoară”. În „Anuarul Arhidiecezei” pe anul 1929 este anunţat decesul preotului G. Străinul la 27 septembrie 1928. Partea superioară a plăcii cu începutul numelui lui Gavriil Străinul nu s-a mai păstrat. Vremurile neprielnice au trecut necruţătoare şi peste pietrle de mormânt. În urma unei renovări a mormântului, executată la intervenţia noastră de o grupă de credincioşi din sat, s-a pierdut şi fragmentul original de placă funerară.
Bătrânii din Molodia (Aniţa Postolachi, Dochiţa Mandric, Gheorghe Palaghian) şi-l amintesc ca prin vis, dar ştiu bine din spusele celor vârstnici că preotul era de o bunătate proverbială, deşi îi cam plăcea să treacă adesea pe la cârciumă. Ei povesteau că părintele Străinul avea o căţeluşă foarte credincioasă, care îl urma peste tot, chiar şi în drumul de la biserică spre casă, drum ce trecea neapărat şi pe la dugheana din centru, unde părintele, deobicei, servea câte un păhărel de rachiu.
Casa parohială din Molodia în care a trăit M. Streinul
În studiul său Mircea A. Diaconu presupunea anul 1922 ca anul morţii lui G. Străinul. Documentele prezentate aici aduc o lămurire definitivă asupra acestei teme. În ce priveşte cauza morţii ar părea mai reală să fie patima păhărelului, de care se pare era chinuit părintele, meteahnă de care va suferi peste ani şi fiul său Mircea.
Despre mama lui M. Streinul ştim că o chiema Olimpia, născută Şandru şi provenea din cunoscuta familie a pictorului Epaminonda Bucevschi.
Mircea, după ce făcuse şcoala primară la Cuciurul Mare (jurnalele de clasă nu au putut fi incă descoperite), este adus în 1920 la Cernăuţi şi înscris în clasa 1-C la renumitul liceu „Aron Pumnul”. Director era Emilian Iliuţ, iar diriginte de clasă  - Leon Maieran, profesor de română, latină şi istorie. În jurnalul de clasă pe anul de învăţământ 1920/1921 este trecut ca născut la 2 ianuarie 1910 st.v. în Cuciurul Mare. La Cernăuţi a trăit în gazdă la Mihail Berariu, tipograf, care alături de Dimitrie Bucevschi a creat valori rezistente în istoria editurii „Mitropolitul Silvestru” din capitala Bucovinei. Tipograful locuia pe str. Atlas, 11 (actuala str. 29 Martie, nu departe de intersecţia cu str. Aron Pumnul, chiar la vre-o 50 de metri de casa în care, cu ani în urmă, a locuit şi Mihai Eminescu.
În catalogul pentru clasa a doua, anul şcolar  1921/1922, în dreptul numelui lui M. Streinul descoperim următoarele menţiuni: „A trecut la studiul particular la 1 martie 1922. Maeran. A fost amânat din cauză de boală pentru termenul de toamnă. C. 30 iunie 1922. Maeran”.
Din cauza bolii de plămâni pe care o avea probabil din fragedă copilărie, este nevoit să repete clasa a doua în anul şcolar 1922/1923. Îşi spunea cuvântul şi poetul din el. Nichita Stănescu mărturisea undeva că în clasa întâia a rămas şi el repetent, „fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scris”.
O pagină din catalogul Liceului „Aron Pumnul”
cu numele lui M. Străinul
În continuare l-a avut diriginte de clasă pe M. Ieşanu. Notele de la sfârşit de an sunt mai slabe ca cele din clasa întâia, totuşi este promovat în clasa următoare.
Printre noii colegi de clasă îi amintim pe Ion Marcu (fiul economistului Vasile Marcu), Pavel Şesan Milan (fiul profesorului universitar  Dr. Valeriu Şesan), Emil Valea-Uţei Tarangul (fiul avocatului Dr. Erast Tarangul, originar din Volovăţ), Dumitru Onciulescu (un consătean din Cuciurul Mare, viitor filolog român cu renume), evreul Silvian Griseanu (fiul ziaristului Simion Griseanu), prieten apropiat al poetului, Radu Grigorovici (viitorul membru al Academiei Române). Ultimul era cel mai bun elev din clasă, fiind promovat „cu laudă” după fiecare an de studiu. Este curios faptul, că în certificatele anuale ale lui Radu Grigorovici la rubrica „de religiune” este scris „fără” (caz unic în liceu), ceea ce nu-l împiedică să obţină nota 10 la  religie.
Cu unele probleme serioase se cicneşte viitorul poet şi în clasa a 4-a – a 7-ea. De exemplu, în anul şcolar 1927/1928 el are necazuri la matematică şi la limba elină. Fiind amânat pentru toamnă, Mircea nu se prezintă la examen, fiind astfel lăsat din nou repetent. Dacă ar fi să dăm crezare „documentară” unui fragment din „Sanatoriul viselor”, această absenţă de la examen şi în consecinţă – repetarea clasei s-ar putea explica  prin îmbolnăvirea lui de cord. Cităm un fragment din roman, semnificativ pentru înţelegerea poetului ca personalitate artistică: „Aveam vre-o 15 ani când m-am îmbolnăvit de cord şi am fost luat acasă de la liceu. Boala a durat peste jumătate de an şi medicul socotea o adevărată minune faptul că m-am putut vindeca pe deplin. Bineînţeles anul de şcoală l-am pierdut ceea ce l-a indispus pe tata mai mult decât boala mea. Cinci luni am zăcut în pat, până în primăvară, în care timp nu pot spune, totuşi, că m-aş fi simţit rău. Tata îmi aducea cărţi şi lectura mă făcea să uit de boală. Îmi plăcea mai ales serile, mai bine zis preserile, trecerea aceea domoală de la amurg la aprinsul lămpii. Mă aflam tot mai adânc în suflet şi eram fericit. Odaia lua aspecte mereu noi, pe care le descopeream cu voluptate; gesturile căpătau semnificaţii deosebite şi mă sesizam de ele. Iubeam nedefinit viaţa.
Auzeam paşii tatei în odaia cealaltă şi sunetul lemnos mă predispunea la somn – ca şi cernerea fulgilor de zăpadă”.
Dar să nu uităm că la 27 septembrie a acestui an, luna pentru care i se amânase examenul, îi moare la Cosmin ( azi Molodia), la vârsta de 47 de ani, tatăl. Este posibil ca moartea să fi survenit după o boală mai îndelungată (tuberculoza - ?, alcoolismul - ?) şi Mircea să fi stat la căpătâiul părintelui în ultimele zile de viaţă ale acestuia. Totuşi, zguduit de moartea tatălui, se înscrie din nou în clasa a şaptea pentru anul de învăţământ 1928/1929.
Mormântul lui Gavril Străinul  în cimitirul din Molodia
(după renovare)
Aceste repetări ale claselor a doua şi a şaptea, despre care nu s-a ştiut nimic până acum, îl determină pe Mircea A. Diaconu să susţină greşit că scriitorul ar fi studiat la liceu între anii 1922 şi 1928. De aici vor rezulta şi celelalte inexactităţi ca cele despre anii de studiu la universitate, despre directorul liceului, dirigintele de clasă etc.
În noua clasă îi va avea colegi pe Ramir Hotinceanu, fiul cunoscutului avocat şi epigramist cernăuţean Eusebie Hotinceanu, pe viitorii poeţi Gheorghe Antonovici de la Horecea Mănăstirii (va semna spre sfârşitul anilor treizeci şi cu pseudonimul George Zamfira Antonescu, deşi în „Clişeul arbitrar al lui Vlad Şerban susţinea că pe el puţin îl interesează părerea lumii), Teodor Plop (Tudor Ulmeanu) de la Mămăliga şi pe Nicolai Roşca, fiu de preot din Solca. Cu ultimii doi poeţi şi cu Niculai Paulovici de la Cosmin (consăteni), care era numai în clasa a cincea, dar de aceeaşi vârstă, va scoate în toamna lui 1928 revista „Caietul celor 4”. Aici va debuta cu bucata în proză „Voievod Paloş” imediat după pierderea tatălui (ca şi Eminescu după moartea lui Aron Pumnul) şi nu-i de mirare că în ea se va contura deja obsesia morţii. Un an mai târziu va publica în „Junimea Literară” un fragment de roman întitulat „Van Paloş” cu următoarea dedicaţie: „Natii, care a murit într-un senin de dimineaţă de toamnă, când soarele surâde cu obrajii de copil”.
Clasa a 7-ea o termină cu media generală 5.89. Examenul de bacalaureat l-a luat în septembrie, deoarece în luna iunie a fost amânat pentru „motiv de boală”. Iată câteva documente ce clarifică această situaţie. La 10 iunie 1929 directorul liceului, Emilian Iliuţ, primeşte următoarea cerere:
„Domnule Director,
Subsemnata Străinul Olimpia, cu onoare Vă roagă să binevoiţi a amâna pe fiul meu Mircea, elev în cl. VII-ea la liceul „Aron Pumnul”, cu examenul pentru sesiunea septembrie, deoarece este împiedicat de a se supune acestui examen fiind bolnav, după cum se vede din alăturatul certificat medical.
Cernăuţi, în 10 iunie 1929. Străinul Olimpia.”
Cererea Olimpiei Străinul către
directorul Liceului „Aron Pumnul”
La această cerere se alătură certificatul medical semnat de medicul şcolar Isidor Bodea, în care se spune că „Mircea Străinul, elev în clasa a VII-ea, liceul „Aron Pumnul” suferă de o apicită cu febră şi trebuie să plece imediat la ţară sau în sanatoriu”. Hotărârea directorului este următoarea: „Boala fiind dovedită, se amână pentru luna septembrie 1929”.
Notele obţinute la terminarea liceului au fost următoarele: religie – 8.66; limba latină – 6.33; limba elină – 5; limba franceză – 5; istoria – 6.33; geografia – 5.66; filosofia – 5.66; dreptul – 6; matematica – 5.16; ştiinţele chimice – 5.16; ştiinţele naturale – 6; igiena – 6.16; muzica – 7; desenul – 8; gimnastica – 6.
În arhiva liceului pe anul 1929 s-a păstrat şi cererea absolventului cu rugămintea de a i se înmâna diploma examenului de bacalaureat, ultimul document păstrat în care scriitorul semnează Mircea Străinul:
„Domnule Director,
Subsemnatul, Străinul Mircea, roagă să i se elibereze diploma examenului de bacalaureat. Cernăuţi, la 15/11 1929. Cu deosebită stimă, Mircea Străinul”.   Pe aceeaşi foaie, puţin mai jos, se menţionează că diploma „s-a eliberat 15/XI 929”.
Cererea lui M. Străinul către directorul
Liceului „Aron Pumnul”
Cercetând arhivele unor instituţii cernăuţene cu care Mircea Streinul putea să vină în contact după absolvirea liceului (Universitatea, Direcţia generală a cultelor, Prefectura judeţului Cernăuţi, primăriile oraşului Cernăuţi, ale comunelor Cosmin şi Cuciurul Mare etc.) am descoperit foarte puţine documente referitoare la viaţa scriitorului, deşi au fost ani plini de zbucium şi efervescenţă creatoare. Când ne gândim că toată arhiva personală, inclusiv cele peste 3000 pagini de scrisori ale scriitorului au fost  distruse  în timpul ocupaţiei bolşevice a Cernăuţiului din 1940, dar şi în timpul bombardamentelor din 1944 a Bucureştilor, atunci putem afirma că orice document din această perioadă are o importanţă deosebită. Iată un extras din „tabloul de tineri născuţi la Cuciurul-Mare cari formează  clasa anului 1932 şi urmează a se prezenta în faţa Consiliului de recrutare”:
Nr. 118. Străinul (sic!) Mircea, naţionalitatea – român, religia – ortodox-română, profesia – elev.
Starea civilă: născut – 1910, ianuarie 2, în comuna Cuciurul-Mare, plasa Cosminului, judeţul – Cernăuţi.
Domiciliul: com. Cosmin, plasa Cosminului, jud. Cernăuţi.
Părinţii: tatăl Gavriil - +, mama Olimpia, domiciliul  lor – com. Cosmin., Plasa Cosminului, jud. Cernăuţi, str. Ştefan cel Mare.
Semnalmentele: părul – negru, ochii – căprui, nasul, bărbia – potrivite, faţa rotundă, semne particulare – n-are, sprâncene – negre, fruntea, gura – potrivite.
Starea materială şi familiară: mama – Olimpia, 38 ani, fraţi – n-are, surori – n-are. Mama cât şi tânărul nu posedă nici o avere mobilă sai imobilă. Tânărul n-a fost condamnat.
Observaţiunile com. de verificare şi centralizare referitor la ştergere, adăugire şi dreptul la dispensă.
Comisia de verificare – 171/92.
Comisia de centralizare – bun / cu dispensă.
Deciziunile Consiliilor de recrutare:
Prezent admis inf. recrutul în cond. Art. 71/30 L.R. ca absolvent al Liceului „Aron Pumnul” cu diploma de bacal. Nr. 186/29, cert. I. L.
Facult. de Teologie nr 1191/31”.
Un alt document nedatat este o scrisoare semnată împreună cu Iulian Vesper (Teodor C. Grossu), care se referă la colaborarea tinerilor scriitori cu ziarul „Glasul Bucovinei”. Deşi iniţial, după conţinut, eram înclinaţi să credem că ar data din noiembrie 1932, adresarea cu „Domnule Ministru, Vă rugăm...” (scrisoarea se adresează lui Ion Nistor) ne-a înclinat s-o considerăm scrisă în noiembrie 1933, lună în care marele istoric şi politician bucovinean a fost numit ministru secretar de stat pentru minorităţile etnice în guvernul liberal prezidat de Ion C. Duca. Precedenta funcţie de ministru (la lucrările publice) I. Nistor o deţinuse până în noiembrie 1928. Deci era vremea ieşirii în arenă a noii generaţii bucovinene de scriitori pe care Ion Nistor, ca personalitate a timpului, profesor universitar, rector, istoric şi apreciat editor de reviste a susţinut-o cu toată dăruirea sufletului atât „moraliceşte”, cât şi „materialiceşte”. Era un gest frumos, dar obişnuit al „distinsului suflet de cărturar intransigent”, de fapt o tradiţie a oamenilor mai înstăriţi din Bucovina, tradiţie ce s-a pierdut astăzi aproape definitiv.
Iată textul acestui document:
„Domnule Ministru,
Vă rugăm respectuos să binevoiţi a considera dacă rugăminţile noastre sunt justificate. Vă mulţumim în primul rând pentru deosebita solicitudine ori de câte ori a fost vorba să ne ajutaţi, nu numai moraliceşte, ci şi materialiceşte. Cum situaţia noastră materială se prezintă plină de mizerii în acest început de iarnă, Vă rugăm să luaţi în considerare că avem neapărat nevoie de un salariu care să ne permită o existenţă onorabilă şi conform cu calitatea de redactor la mult preţuitul D-voastră ziar „Glasul Bucovinei” la care avem deosebita onoare să lucrăm cu toată sinceritatea şi entuziasmul tinereţii noastre. Ne este foarte penibil că trebuie să apelăm din nou la bunăvoinţa Domniei Voastre. Avem nevoie de haine şi alte articole de îmbrăcăminte. Trebuie să ne aranjăm situaţia militară (Mircea Streinul), înscrierea la doctorat şi Seminarul pedagogic Bucureşti (T. C. Grossu), înscrierea la Facultatea de litere şi Filosofie (Mircea Streinul, care a trebuit să împrumute 1500, fapt pentru care Vă rămâne adânc recunoscător), locuinţa, hrana, sprijinirea familiei şi alte multe chieltuieli de imediată urgenţă. Lăsăm la aprecierea Domniei Voastre fixarea unui salariu corespunzător. Domnia Voastră aţi arătat faţă de noi, în toate împrejurările atâta interes şi solicitudine încât nu ne îndoim că şi de această dată Veţi binevoi să ne onoraţi şi mai departe cu încrederea Domniei Voastre. Ne permitem să insistăm încă o dată asupra mizeriei neobicinuite în care ne zbatem. Vă rugăm din tot sufletul ca încă înainte de plecarea Domniei Voastre la Bucureşti, să binevoiţi a dispune achitarea salariului celui nou.
Ne permitem să formulăm această rugăminte cu toată disperarea.
Nu îndrîznim să Vă răpim timpul cu enumerarea tuturor obligaţiilor materiale ce le avem faţă de alţii cari cer o soluţionare imediată. Întrucât ne dăm seama de marea Domniei Voastre autoritate precum şi de distinsul suflet de cărturar intransigent ne lăsăm cu totul în speranţa că Domnia Voastră care cunoaşte perfect greaua situaţie prin care trecem, veţi face faţă de noi acelaş gest frumos care vă caracterizează oricând e vorba de un sprijin moral sau material.
Amândoi avem neapărat nevoie de permise c.f.r. (T.C. Grossu pentru a se putea înscrie până la 31 Noiembrie la Seminarul pedagogic, iar Mircea Streinul pentru circumstanţe familiare de extremă urgenţă).
 Întrucât atâtea permise c.f.r. sunt deţinute fără nici o justificare ne permitem să Vă rugăm cu toată insistenţa să ne satisfaceţi acest deziderat. Urmează să ne permitem a Vă comunica ulterior felul în care v-am propune reorganizarea mult preţuitului Domniei Voastre ziar.
Rugându-Vă să binevoiţi a ne primi mâine la orele 12, primiţi asigurarea profundului nostru devotament.
Teodor C. Grossu, secretar de redacţie.
Mircea Streinul, redactor”.
Scrisă de mâna lui Iulian Vesper, dar semnată şi de Mircea Streinul, scrisoarea reface atmosfera epocii, păstrează amprenta, zbuciumul şi emoţiile semnatarilor ei. Aceştea doi tineri, poate prea îndrăzneţi pe alocuri pentru vârsta lor de 23-25 ani, sunt totuşi atât de frumoşi în sinceritatea şi entuziasmul lor tineresc. Pentru Mircea Streinul era vremea căutării înfrigurate a poeziei majore, cu rădăcini în tradiţie şi cu deschideri în modernitate, era vremea închegării grupării poetice „Iconar”. Răsărea „stejarul poeziei bucovinene interbelice”. Cernăuţii predispuneau spre aceste căutări. Iată cum descria oraşul acelor ani corespondentul unei reviste germane Georg  Heinzen: „Cernăuţi era un oraş unde ziua de duminică începea cu Schubert şi se încheia cu dueluri. Acest oraş – aşezat la jumătatea drumului dintre Kiev şi Bucureşti, dintre Krakow şi Odesa – era capitala nedeclarată a Europei, unde se cântau cele mai frumoase coloraturi de soprano, iar birjarii de trăsuri discutau despre Karl Kraus, unde trotuarul se mătura cu buchete de trandafiri şi unde librării erau mai multe decât cafenele. Cernăuţi era un oraş al disputelor intelectuale nesfârşite, ce începeau dimineaţa cu noua teorie estetică, pentru ca seara să fie definitiv respinsă. Acesta era un oraş în care câinii purtau nume de zei olimpici şi unde găinile porpăiau în pământ versurile lui Holderlin”.
În acest oraş („oraşul dintre ceţuri”) intra cu sufletul în palmă Mircea Streinul. Intra ca să adaoge şi el câteva picături de nemurire istoricei capitale a Bucovinei.
Era după Eminescu, poate cel mai mare poet pe care-l dădea urbea cernăuţeană.
Autograful lui M. Străinul în arhiva cernăuțeană
***
          Încheiem aceste sumare prezentări de documente referitoare la biografia lui M. Streinul, reluând o tristă constatare a Lui Mircea A. Diaconu despre aceea că, din păcate, noi, cititorii, mai ales cei de la Cernăuți, nu putem fi cu cărțile lui pe masă. Mircea Streinul e un scriitor care există pentru istoria literară și care, suntem siguri de aceasta, trebuie să existe și pentru cititorul de astăzi, îndeosebi pentru cel din partea de nord a Bucovinei, care a fost și mai este lipsit de un acces liber la marile valori ale culturii naționale. Indiferent de locul în care este situat pe scara valorică, o reeditare a poeziei și a romanelor sale principale aici, la Cernăuți, în locurile unde s-a născut, a crescut și s-a format ca intelectual, ar fi pe deplin îndreptățită. Ar fi și o posibilitate de a cunoaște mai profund adevăratele valori bucovinene pe care s-a așternut atâta uitare.