DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

 

DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ 

ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

          Pandemia covidiană ne-a impus de ceva vreme un mod de viață izolat, deseori în contradicție cu dorințile și aspirațiile noastre obișnuite, deaceea orice evadare din acest spațiu restrictiv impus e o bucurie și multașteptată relaxare. Pentru mine aceste evadări sunt de fapt niște ieșiri solitare prin suburbiile orașului, prin satele din apropiere și mai ales, tot mai des (!), prin cimitirele din împrejurimi, care înseamnă mult mai mult decât un ultim loc de odihnă. Astfel, zilele trecute, în compania unui prieten, am ajuns și la cimitirul de la mănăstirea Horecea. E o incursiune către lumea neîntinata a începuturilor, către acea lume rural curată de cândva, neatinsă, către care adesea tânjim.

    

Mănăstirea Horecea

      Mănăstirea, după Aron Pumnul, ar fi fost întemeiată de un călugăr necunoscut la 1712, mai întâi ca o simplă sihăstrie, ca pe la 1730 episcopul de Rădăuţi Anton, mai înainte egumen al Putnei, iar mai târziu mitropolit al Moldovei, să ridice o bisericuţă de lemn şi câteva chilii. Biserica de piatră, care s-a păstrat, a fost sfințită la 1767 de către egumenul mănăstirii Artemon (Kinițkii) și a fost ctitorită de Iacob Putneanul, mitropolitul Gavriil (Calimachi), domnitorul Moldovei Grigore al III-lea Ghica și împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-a. Timp de mai multe decenii, energicul egumen Artemon a condus viaţa duhovnicească şi administrativă a mănăstirii, inclusiv și după trecerea mănăstirii sub ocupația habsburgică. La 1783 aproape toate mănăstirile din teritoriul ocupat al Moldovei au fost desființate, iar averile lor sunt secularizate de autoritățile austriece. La cererea noilor autorități instalate în ținut, Artemon întocmește un document (astăzi se păstrează în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți) în care dă informații detaliate despre fiecare din cei 12 călugări, aflați la acea vreme în mănăstire. Întreprinzătorul egumen Artemon nu se putea împăca cu pierderea averii, adunată cu atâta trudă timp de câteva decenii și, pe ascuns, adună toate bunirile și odoarele mănăstirii în câteva care și în mare taină le duce la mănăstirea Dragomirna, care va continua să activeze, salvându-le astfel practic de la distrugere. O parte din prețioasele cărți slavone, dăruite mănăstirii în mare parte de către mitropolitul Antonie și egumenul Artemon, vor ajunge mai târziu în colecţiile speciale ale Bibliotecii Sfântului Sinod din București. Iată nu mai câteva titluri de carte din această colecție: Petru Movilă „Mărturisire ortodoxă”, Moscova, 1743, „Penticostar”, Moscova, 1743, „Trebnic”, [Lvov], [1645], „Apostol”, Moscova, 1742, „Penticostar”, Moscova, 1759, „Minei pe aprilie”, Kiev, 1750. (vezi detalii https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/421-427.pdf)

Iacob Putneanul

          După desființarea mănăstirii biserica cu hramul Nașterea Maicii Domnului devine parohială pentru locuitorii suburbiilor Horecea Mănăstirii și Liudi Horecea și a activat chiar și în perioada sovietică. Aici au venit să se roage, să-și asculte sufletele și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în viețile lor mai ales în acei ani postbelici de prigoană ateistă.  Mănăstirea a fost redeschisă la 22 noembrie 1996 de către starețul Veniamin (Voloșciuk), fostul nostru coleg de la Universitatea din Cernăuți, căruia i-am tradus atunci o parte din cartea lui Erast Costea (Hostiuc) „Schiturile și sihăstirile Bucovinei de altă dată”, Cernăuți, 1936 (fragmentul referitor la mănăstirea Horecea), precum și documentul despre călugării mănăstirii, întocmit de egumenul Artemon la 1783.

Mitropolitul Gavriil (Calimachi)

         
În interiorul bisericii am admirat frescele murale Judecata de apoi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 - d. 15 mai 1778, mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760), Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, paraclisele Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. Deși foarte veche, puțin decolorată de trecerea vremii peste ea, pictura murală interioară, icoanele innegrite de vreme mai păstrează atmosfera intimă monahală de cândva și ne emoționează la fiecare vizită făcută la mănăstire.

          La ieșire intrăm și în cimitirul de lângă biserică, care a apărut aici se pare după ce biserica devine parohială și unde ne aștepta marea surpriză a zilei. Am trecut printre mormintele bine îngrijite, apărute majoritatea după război și mai ales în ultimele decenii și mi-am adus aminte de primele mele vizite din anii studenției la mănăstire, cu aproape jumătate de veac în urmă, când biserica, împrejurimile și mai ales cimitirul era într-o stare părăsită, năpădit de copaci, tufe, buruieni și multă uitare. Morminte erau atunci, se pare, foarte puține, pe ici pe colo, parcă rătăcite din alt veac. Și iată aici, în acest univers paralel, chiar în mijlocul cimitirului, observ pe neașteptate o cruce de mormânt ce se deosebea cu mult de celelalte, exact de parcă venea din alte vremuri.

       

Ecaterina a II-a

   M-am apropiat și am citit numai un singur cuvânt DIMITROVITCI, celelate, roase de vânturi și ploi, acoperite cu mușchi, aproape că nu se mai puteau descifra. Dar am înțeles că era vorba de mormântul lui Ambrosie Dimitrovici. Acasă, la calculator am descifrat cu aproximație, mai mult intuitiv, întreaga inscripție:   

„Aicia

rapausce osiemintele

rb. l. Dzeu Dr. Ambrosiu

DIMITROVITCI

                                                  concepist dietal, secretariu al So-

                                               țietății pentru lit. și cult. rom. în

                                                     Bucovina, membru al Soțietății litera-

                                                  rii din Bucuresci cel nascut întra 15

                                                    Juliu 1838 rapausat întra 20 Juliu

                                         1866: R. I. P.”

Inscripția de pe mormânt

Deci e vorba de Ambrosie (Ambrosiu, Ambrozie) Dimitrovici (Dimitroviță, Dimitrovicz) născut în 15 iulie 1838, se pare la Comănești, unde tatăl său, Porfiriu Dimitrovici, era paroh. Va reveni la Cernăuți, unde fiul termină școala primară și Gimnaziul german (1857) după care va studia Dreptul la Lemberg (Lvovul de azi), unde va obține și doctoratul (1865).

       

Grigore al III-lea Ghica

   După absolvire (1861) a fost angajat în Comitetul dietal din Cernăuţi ca practicant, iar la 28 februarie 1864 a fost promovat concepist dietal, funcție ce va fi indicată șu pe piatra de mormânt.

         

Fiind educat la școala lui Aron Pumnul – regeneratorul simţului național în Bucovina – la școala patriotizmului național românesc, dar și cea a fraților Hurmuzachi, devine din fragedă tinerețe întemeietor de mentalitate românească în Bucovina, un „stâlp însemnat al cauzelor noastre celor naționale”. Din 1863 face parte din Comitetul „Reuniunii pentru Leptură”, al cărei secretar a fost din 1864, iar din 1 martie 1865 este redactor și editor la „Foaea Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Cuvios Teoctist
din Palestina

Mai puțin este cunoscut faptul că A. Dimitrovici a fost și membru fondator al celui mai important for științific național – Academia Română. Academia a fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română, cu 25 membri fondatori. 8 dintre aceștia aveau studii juridice ori și studii juridice, dintre care și trei bucovineni: George Barițiu, Ambrosie Dimitrovici (Dimitrovitza), Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzachi, Nicolae Ionescu, Tiutu Liviu Maiorescu, Gavril Munteanu și Ion a lui Gheorghe Sbiera. Confuzia, legată de numirea-nenumirea lui A. Dimitrovici membru fondator, se lămurește prin faptul că mulți cercetători ai istoriei literaturii și culturii susțin că el ar fi fost numai propus sau că și-ar fi dat demisia din această instituție. Adevărul este că el, alături de Alexandrtu Hurmuzachi, a fost propăus și numit membru din partea Bucovinei, dar, la scurt timp, îmbolnăvindu-se de holeră, care făcea pe atunci ravagii în Bucovina, își dă demisia, fiind înlocuit cu Ion a lui Gh. Sbiera (vezi lista membrilor fondatori https://acad.ro/membri_ar/membri_d.htm), care, după decesul din 20 iulie 1866, îl va înlocui și în funcția de redactor și editor la „Foaea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Ierarh Ioan
cel Milostiv

A fost căsătorit în 1865 cu Aglaea, fiica parohului din Milișăuți, Alexandru Ciupercovici, care în 1866 va deveni egumen al mănăstirii Putna și va găzdui manifestările naționale ale studențimei române din 15 august 1871. Moartea prematură (nu împlinise nici 28 de ani) îi întrerupe brusc activitatea multilaterală: de publicist, de folclorist, de magistrat, de cercetător științific.  

Iată ce scria gazeta „Albina” (Anul I, 1866, Nr. 46, p. 3) la moartea lui Ambrosie Dimitrovici: „Un bărbat june, în floarea vieţii, plin de speranțe dulci în viitoriul său și al naţiunii sale, lucrativ și zelos întru apărarea drepturilor naționale ca jurist graduat, își părăsi juna soţie, ne părăsi pe noi, își părăsi naţiunea, trecând la locașurile cele eterne, iar nouă lăsându-ne datoria de a-i deplânge cu amar pierderea. Românilor bucovineni, am pierdut o floare, am pierdut un exemplu viu de lucrativitate, am pierdut o putere rară, am pierdut un amic sincer și un sfătuitor bun!”

Mormântul lui Ambrosie Dimitrovici
în cimitirul mănăstirii Horecea

Daca veți ajunge cândva în frumoasa suburbie a Horecei, nu ezitați să vă abateți cateva sute de metri și până la mănăstirea de pe malul Prutului, pentru a vizita un loc încântător cu biserica Nașterii Maicii Domnului, pentru a-i admira arhitectura, împrejurimile ei, și nu în ultimul rând, pentru a aprinde o limânare la piatra de mormânt a celui care a pus bazele Academiei Române, Ambrosiu Dimitroviță (viță din Dumitru).