TRECUTUL CA LUMINA, SPERANTA SI LEAC: septembrie 2023

LA ZELENEU, PE URMELE LUI OVID ȚOPA

Dragoș OLARU

Una din cele mai valoroase cărți, apărută la Cernăuți în anul 2022, este cartea lui Ovid Țopa, „Sfârșit și început de lume într-un ducat Habsburgic” (ed. DrukArt, tirajul 500, 608 p.). Suceveanul Radu Lupașcu, într-o cronică literară, pe bună dreptate o caracterizează ca pe „o carte de literatură memorialistică adevărată, o carte uluitoare despre oameni vii, despre atmosferă, din care poți înțelege foarte multe despre ce însemna Bucovina acelor vremuri”. Apariția ei se datorește în mare măsură criticului literar Ștefan Hostiuc, cel mai bun cunoscător al procesului cultural-literar din nordul Bucovinei, care a îngrijit această ediție, a scris o minunată prefață (Prin cartea sa de memorii, Ovid Țopa se întoarce acasă, la Cernăuți) și un scrupulos Tabel biobibliografic. Foarte importante sunt și nenumăratele note (893!) adăugate de comentatorii ediției, Ștefan Hostiuc și Mircea Irimescu, la sfârșitul fiecărui capitol din cele 7 pe care le cuprinde volumul (Copilăria, Anii de Gimnaziu, Anii de liceu, Civis Academicus, Refugiul, Deșteptarea, Oameni, locuri, întâmplări). Valoarea incontestabilă a cărții lui Ovid Țopa este subliniată cu măiestrie în prefața semnată de Ștefan Hostiuc: „Dincolo de volumul colosal de informații, de abundența evenimentelor trăite la diferite vârste și diferite locuri, de operarea cu date ce fixează în timp, diverse întâmplări din trecut, redate în amănunt printr-o uluitoare ținere de minte, Ovid Țopa demonstrează o sagacitate care, iscodind trecutul, îl ajută să plonjeze adânc în cunoașterea propriei vieți și, totodată, a vieții celor din jur. Discursul său impresionează nu doar prin meticulozitatea relatării faptelor, ci și prin extraordinarea capacitate de a pătrunde în miezul celor relatate, de a surprinde și a selecta esențialul din noianul de amintiri copleșitoare și de a-l prezenta în cel mai original mod cu putință, astfel încât nu numai să informeze cititorul despre anumite întâmplări din trecut, dar și să-l delecteze, creându-i o stare de spirit apropiată de trăirea estetică, specifică receptării unei opere literare.”

Suntem siguri că apariția acestui volum este o ocazie perfectă pentru a împleti informațiile istorice din trecut cu realitatea actuală a nordbucovinenilor și, într-o aventură cu adevărat magică, ar putea fi o punte de legătură între generațiile din trecut cu cea de azi și cu cele ce așteaptă să vină. Altfel spus, cartea lui Ovid Țopa ar putea fi pentru noi o șansă de a realiza comuniunea între generații.

Ovid Țopa (1891-1974) face parte din ramura Țopenilor, care în timp de un secol a dat trei scriitori : Dimitrie Țopa (1865-1931), tatăl memorialistului, și Tudor Țopa (1928-2008), fiul memorialistului. Ovid, primul copil al preotului Dimitrie Țopa, se naște la 7 mai 1891 în Rarancea, sat din apropierea Cernăuțiului, unde își va petrece și primii ani de viață. Primele două clase de școală primară le face în particular cu un profesor din Viteleuca, iar ultimele două – la Școala de Aplicație a Pedagogiului din Cernăuți. Va urma cursurile Gimnaziului din Piața Austriei (1901-1905), o filială a Gimnaziului Superior de Stat nr. 1 (viitorul Liceu „Aron Pumnul”), apoi cele de liceu (1906-1909). Își va urma studiile superioare la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuți (1909-1914), specializându-se în istorie și geografie cu dreptul de a preda aceste obiecte în limbile germană și română în școlile secundare din Austro-Ungaria. Această perioadă a vieții, de la naștere și până la terminarea studiilor superioare, cuprinde cele mai importante și voluminoase amintiri ale memorialistului, îndeosebi legate de Cernăuți și familia sa, alcătuind astfel 438 pagini de carte. Celelalte 230 de pagini se vor referi la alte momente importante din viața memorialistului. Importante sunt din punct de vedere informativ amintirile din Primul Război Mondial, perioada refugiului în România (1914-1916), cea petrecută sub ocupația rusească (1916-1917), perioada refugiului la Chișinău în Basarabia. După Unire va reveni la Cernăuți fiind angajat ca profesor la Liceul „Aron Pumnul”. Din 1922 este numit profersor la Școala Normală de băieți din Vașcăuți, revine la Cernăuți în 1928 și este angajat la Liceul „Mitropolitul Silvestru” unde va lucra până în 1944, cu excepția refugiului din 1940-1941. În anul 1945 se stabilește la București unde va preda istoria și geografia la câteva licee din capitala României. După cum își amintește fiul său Dimitrie, după pensionarea din 1952, Ovid Țopa va așterne pe hârtie memoriile sale. Moare la 9 mai 1974 și este înmormântat în Cimitirul Ghencea Militar din București.

După lecturarea acestui captivant volum de amintiri am hotărât să pornim la pas, cu cartea în mână, pe urmele autorului. Acum, la mai bine de peste o sută de ani de la desfășurarea evenimentelor prezentate de Ovid Țopa în memorialistica sa, am fost ispitiți să vedem măcar unele locuri prin care a trecut cândva autorul. Așa am procedat și după lecturarea altor cărți despre trecutul Bucovinei cum ar fi romanul autobiografic al Aspaziei Oțel Petrescu, Adusu-mi-am aminte sau monografia lui Ion Nandriș, Satul nostru Mahala, Amintirile lui Sextil Pușcariu sau jurnalul lui Ciprian Porumbescu, Puneți un pahar de vin și pentru mine. E de fapt o încercare de a ne cunoaște mai bine trecutul acestui ținut, a oamenilor care l-au locuit cândva și care, într-un fel sau altul, și-au pus amprenta asupra lui. Ori, memorialistica lui Ovid Țopa, prin publicarea ei, devine o moștenire spirituală, un patrimoniu național ce ne leagă de părinți și de patrie, ce ne dă identitate în istorie și ne inspiră pentru viitor.

Am ales din volumul memorialistului pentru călătoria noastră un singur epizod de câteva pagini întitulat „La Zeleneu, la unchiul Meliton” fiindcă el reprezintă una din primele amintiri din frageda copilărie a autorului și care se referă la o călătorie cu trăsura la mătușa lui după mamă, Ilaria, căsătorită cu preotul Meliton Antonovici la Zeleneu, o pitorească localitate de la vărsarea Ceremușului în râul Prut. Iată cum caracterizează această regiune autorul: „Dar din toate regiunile Bucovinei, cea mai romantică, cea care te inspiră mai mult la visare, e fără îndoială cea a Ceremușului”. Prima mențiune din această călătorie autorul o face despre Mahala, satul care se învecinează cu Rarancea, de unde pornise călătoria: „Trecând de Dealul lui Stan, lăsai satul Mahala la stânga și drumul continua spre Cernăuți pe o șosea împodobită cu o alee de tei frumoși.” Astăzi cei din Mahala nu-și mai amintesc de Dealul lui Stan, în schimb vorbesc despre Dealul Crucii, deal ce desparte aceste două sate învecinate. Totuși, Ion Nandriș, în „Satul nostru Mahala din Bucovina”, amintește de Stanihor, o parte de apus a satului, și de Staniște, unde „se văd noaptea flăcări albastre, deasupra unor presupuse comori îngropate acolo” (vezi pozele 1-3).

1. „Trecând de Dealul lui Stan...”

2. „...lăsai satul Mahala la stânga...”

3. „...drumul continua spre Cernăuți...”

Am continuat călătoria prin Jucica Nouă și Jucica Veche pentru a ne îndrepta spre Lențești „unde Boldur vornicul îi bătu pe polonezi după înfrângerea acestora la Codrul Cosminului în 1497”. Aici în afară de localitatea propriu-zisă Lențești, atestată documentar într-un act al domnitorului Moldovei Roman la 23 februarie 1448, au observat, probabil, și rămășițele gorodiștii de la Lențești, azi, conform concluziilor arheologilor sovietici, identificată ca renumita cetate din lemn și pământ „Cern” a Cnezatului Haliciului, monument arheologic aflat sub ocrotirea statului ucrainean (vezi pozele 4-6).

4. Locul presupusei cetăți Cern

5. „...unde Boldur vornicul îi bătu pe polonezi...”

6. Rămășițile gorodiștii de la Lențești

Urmau apoi „frumoasele și bogatele sate Mămăiești și Lujeni, unde am poposit cam o jumătate de ceas. Aici era un han mare numit de țărani „ratuș””. Și astăzi aceste sate sunt foarte bogate și prospere, situație ce în mare măsură se lămurește și prin legăturile de rubedenie ale localnicilor cu urmașii emigranților de peste ocean de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. A dispărut din peizajul Lujenilor și „ratuș”-ul pomenit de autor, cuvânt ce vine din polonezul ratusz și care avea sensul de sediul casei consilierilor locali, adică de primărie. Azi i-a luat locul o casă administrativă modernă (vezi poza 7),

7. Casă administrativă pe locul fostului „ratuș”

dar și o miniatură a turnului Eiffel din Paris (vezi poza 8.).

8. Miniatura turnului Eiffel pe locul fostului „ratuș”

Tot la Lujeni o fi văzut călătorii și cea mai veche biserică din piatră din nordul Bucovinei, ctitorită imediat după anul 1453 de panul Theodor Vitold, când a cumpărat moşia satului de la Coste Vranici (vezi pozele 9-11).

9. Biserica de la Lujeni ctitorită de Theodor Vitold la 1453

10. Biserica de la Lujeni ctitorită de Theodor Vitold la 1453 (în stânga)

11. Biserica nouă din Lujeni (în dreapta)

De un interes cu totul deosebit este pictura care se mai păstrează în pronaos, pictură restaurată în ultimele decenii ale secolului trecut. Ea reprezintă vechiul curent de pictură moldovenească, în care, ca şi în arhitectură, miniatură şi broderie, sunt destul de puternic conturate trăsăturile de tradiţie bizantină. Biserica din Lujeni este importantă și prin faptul că în noaptea de 28 spre 29 iunie 1783 au stat în ea moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, fiind aduse din Galiția înapoi la Suceava. Despre acest eveniment ne vorbește o placă comemorativă așezată de curând pe biserica nouă din Lujeni și care, spre surprinderea noastră, este scrisă și în limba română (vezi poza 12).

12. Tabla comemorativă pe biserica nouă din Lujeni

După trecerea prin Șipenița, o luăm la stânga, prin Dubăuți, și ajungem la „Hlinița, reședința muzicantului Alecu. Aici trecurăm Prutul pe un pod de lemn destul de solid. De pe acest pod avem o priveliște minunată, mai ales înspre apus. Pe malul drept al râului se ridicau în șir dealuri nu prea înalte, dar de cele mai bizare forme. Plopii, sălciile, fagii și alți arbori dădeau peisajului un aspect deosebit de pitoresc. Înlocuiți cu arbori mediteraneeni, cred că ar fi creat impresia că te afli într-o frumoasă regiune deluroasă a Italiei”. Podul de lemn de peste Prut a fost înlocuit în perioada românească cu unul din metal, dar care a fost distrus și el de ape acum câțiva ani în urmă ca să fie înlocuit cu altul temporar din metal și lemn, destul de „solid”, dat în expluatare, alături de cel vechi dărâmat, în vara acestui an (vezi pozele 13-14).

13. Noul pod peste Prut la Hlinița

14. Noul pod peste Prut la Hlinița

Peisajul din împrejurimi este întradevăr unul pitoresc, cu dealuri domole, multă verdeață și păduri dese (vezi poza15).

15. „...se ridicau în șir dealuri nu prea înalte...”

Din centrul satului Hlinița, cotim spre apus „ca să urcăm un deal impunător la dreapta căruia se găsea curtea modestă a boerului Flondor, o rudă apropiată a bunului român Iancu Flondor, cunoscut prin singura podgorie mai de seamă din Bucovina care dădea vinurile de Hlinița”. Am rămas surprinși de frumusețea și simplitatea casei lui Flondor, construită în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și care s-a păstrat foarte bine până azi (vezi pozele 16-18). În perioada sovietică, fiind „naționalizată”, casa a slujit ca sediu pentru paramedicul din sat, dar părăsită definitiv și de el cu mai mulți ani în urmă. Vecinul vilei flondorene, domnul Dmâtro Pitț, care și-a construit casa proprie pe moșia lui Flondor, știe bine cui i-a aparținut vila din vecinătatea sa, ceia ce nu știu și alți consăteni de-ai lui cu care am stat de vorbă. Dmâtro îmi povestește despre casele boierului a căror dărâmături se mai pot vedea și azi pe fosta podgorie de cândva în beciurile cărora se juca în copilărie cu copii din sat.

16. „...curtea modestă a boerului Flondor”

17. „...curtea modestă a boerului Flondor”

18. „...curtea modestă a boerului Flondor”

Casa desigur îi aparținea lui Alexandru cavaler de Flondor (? – 15.04.1900), continuatorul ramurei Flondorenilor de la Hlinița. Alexandru Flondor a fost căsătorit cu ?, născută Calmuțchi cu care a avut un fiu, Emanoil Flondor, căsătorit cu Elena de Zota și care a deținut, după decesul tatălui său, moșia Hlinița. Nepoata de frate (Iordache) a lui Alexandru, Ecaterina (n. 21 iulie 1843, Hlinița - d. 27 decembrie 1920, Mihova), a fost căsătorită cu baronul Alexandru Wassilko de Serecki (n. 29 decembrie 1827 – d. 19 august 1893). După ce au trecut „ pe lângă un „ratuș” asemănător celui din Lujeni” (vezi poza 19) călătorii noștri au pornit spre Zeleneu unde drumul „era greu de parcurs din cauza dealurilor de pe culmea cărora, atunci când priveai spre răsărit, te puteai bucura de o priveliște minunată, Valea Prutului arătându-se în toată splendoarea ei”.

19. „Ratuș”-ul din Hlinița „asemănător celui din Lujeni” după o poză din 1900

Azi drumul ce duce de la Hlinița spre Zeleneu este modernizat și pe culmea dealului se poate ajunge cu ușurință (vezi poza 20).

20. Culmea dealului spre Zeleneu

De aici întradevăr se deschide o priveliște încântătoare spre răsărit cu piscul dealului de la Țețina, cu pădurile ce se întind până în apropierea Storojinețului pe o distanță de peste 20 de kilometri, cu valea Prutului și dealul Berda de pe malul stâng al râului (vezi pozele 21-23).

21. „...te puteai bucura de o priveliște minunată”

22. „...Valea Prutului arătându-se în toată splendoarea ei”

23. Împrejurimile satului Hlinița

Primul obiectiv mai important la intrarea în Zeleneu este biserica din sat: „O dată intrați în satul Zeleneu , trecurăm pe lângă biserică, o clădire de lemn întrucâtva asemănătoare cu bisericile din Suedia”. Trebuie să menționăm că biserica, la care slujea pe vremuri părintele Meliton Antonovici, a fost construită în anul 1780 și era o simplă biserică din lemn care a fost dărâmată în anul 1901 ca pe locul ei să fie construită, conform canoanelor arhitecturale bisericești, o altă biserică din lemn, caracteristică bisericilor huțănești din munții Bucovinei. Biserica a fost sfințită cu hramul Sfinților Mihail și Gavril în ziua de 21 noiembrie 1902. În desele sale călătorii de mai târziu prin aceste ținuturi premontane, dar mai ales în cele pe care le făcea la Vașcăuți, unde a lucrat 6 ani profesor de liceu, Ovid Țopa, desigur, a văzut biserica nouă, i-a admirat splendoarea arhitectonică, a aprins o lumânare la icoanele sfinților din interior. Azi biserica, deși foarte bine îngrijită, și-a schimbat întrucâtva înfățișarea inițială, fiind acoperită cu tablă modernă vopsită în verde și cu culori aurite la turle și ferești (vezi poza 24).

24. Biserica din Zeleneu construită la 1902

Ajuns la destinație, casa parohială din Zeleneu, Ovid Țopa va face următoarea însemnare: „Fericit este călătorul care la capătul unui drum lung dă de-o primire călduroasă, de strigătele prietenoase ale oamenilor, de neastâmpărul copiilor, de cuvinte calde întrerupte de îmbrățișări care-i alungă din minte toate neplăcerile călătoriei. Astfel m-am simțit și eu în fața casei unchiului Meliton, mai ales că Alecu din Hlinița, care obișnuia să primească noii veniți cu marșul lui Andrei Mureșanu, contribuise și el la creșterea entuziasmului meu.” Aceleași sentimente am trăit și noi (cei drept, primiți fără marșul lui Andrei Mureșanu), cu îmbrățișări călduroase din partea gazdei, Ivan Zaharia (vezi poza 25), directorul Muzeului Naturii din localitate, muzeu ce își are azi sediul în fosta casă parohială. Gazda îmi povestește că odată cu instalarea puterii sovietice în localitate casa parohială a fost dată în custodia consiliului local ca ceva mai târziu în ea să fie deschisă școala primară din Zeleneu.

25. Ivan Zaharia, directorul Muzeului Naturii din Zeleneu

Ivan Zaharia a fost elev în această școală și își amintește foarte bine cum arăta clădirea în acei ani. „Gangul” din partea nordică a clădirii era deschis, cu stâlpi din lemn cioplit, iar în dependințele casei („grajdul, șura, cotețele etc.”) se afla ospătăria școlii. În rest clădirea e aceiași pe care au văzut-o ochii de copil ai lui Ovid Țopa și care a fost memorizată cu atâta precizie în amintirile sale (vezi pozele 26-28).

26. „Casa parohială din Zeleneu era aidoma celor mai multe case preoțești din Bucovina”

27. „Spre miazăzi, un geamlâc de care se agăța vița de vie sălbatică”

28. Casa parohială văzută din curte

Iată cum autorul descrie această casă, interiorul ei: „Casa parohială din Zeleneu era aidoma celor mai multe case preoțești din Bucovina. Spre miazăzi, un geamlâc de care se agăța vița de vie sălbatică. Prin el intrai într-o tindă unde se găsea în fața unui divan, la stânga o comodă, adică un fel de bufet bătrânesc, și o ușă care ducea în odaia în care petrecea de obicei familia și care servea și de sufragerie în zile obișnuite. Camera aceasta era legată printr-o ușă simplă, de bucătărie, care avea o feresatră mare spre miazănoapte. Prin ușa ce se afla în perete, la dreapta în hol, intrai în salon, unde se găsea o masă mare acoperită cu o pânză de culoare închisă, pe care se afla albumul cu fotografii ale rudelor și cunoscuților și un paner de argint cu cărți de vizită, anunțuri de nuntă etc. ... Pe un perete atârna o oglindă mare și două mai mici de o parte și alta a ei, la o oarecare depărtare de ele, două fotografii color mărite și încadrate în rame rotunde de culoare aurie, reprezentându-i pe stăpânii casei: el în stânga, și ea în dreapta. Pe alt perete vedeai un portret impozant al lui Franz Josef, altul al mitropolitului Silvestru Morariu, la fel de impozant, un Ștefan cel Mare mai mic și între ele două pesaje... O minunată pendulă bătea regulat orele și jumătate de oră. Spre deosebire de pereți, care suportau foarte multă încărcătură, plafonul era auster. De el atârna o singură lampă mare de bronz, înconjurată de 12 sfeșnice cu lumânări colorate de care erau agățați țurțuri de cristal, cum le spuneam noi copiii, și care ne făceau o plăcere deosebită, când atinși produceau sunete plăcute urechilor noastre. Într-un colț se găsea mobila cea mai scumpă a casei, un pian mare pe care se aflau notele pentru câteva hore și valsuri, cel mai iubit fiind cel al românului Ivanovici, romanțe vechi și ceva muzică clasică. Din salon dădeai , prin ușa dinspre peretele de nord, în dormitor, care era mobilat cu: două paturi cu noptiere și două dulapuri. Pe pereți atârnau numai icoane sfinte.” Ne-am permis un citat ceva mai mare pentru a pătrunde mai bine în atmosfera epocii prin casa unui preot, dar, de fapt, specifică pentru toate locuințelor intelectualilor români din Bucovina de la sfârșitul secolului al XIX-lea. E și un exemplu bun de urmat și pentru noi, cei de la începutul secolului XXI (cine azi oare mai ține în casele lor portretele lui Ștefan cel Mare și ale lui Silvestru Morariu-Andrievici?) sau, cel puțin, pentru muzeografi, cărora le-ar servi drept model această descriere interioară a unei case de intelectuali de cândva. Acum, printre cele aproape o mie de exponate ce reprezintă flora și fauna satului Zeleneu, dar și a localităților din împrejurimi, este aproape imposibil să pătrundem în atmosfera ce domnea pe vremuri în această casă. Se pare că interiorul ei a suferit și câteva schimbări pe timpul transformării lui în școală primară, dar și la instalarea în el a Muzeului naturii (vezi pozele 29-33).

29. Interior din fosta casă parohială

30. Interior din fosta casă parohială

31. Interior din fosta casă parohială

32. Interior din fosta casă parohială

33. Interior din fosta casă parohială
(vulturul e în locul „lampii mari de bronz, înconjurată de 12 sfeșnice cu
lumânări colorate de care erau agățați țurțuri de cristal”)

Urmează descrierea din afara casei: „ Lângă peretele nordic de-afară era construit un fel de gang mai lung care dădea în curte, de care erau lipite pe cele două laturi dependințele casei: grajdul, șura, cotețele etc. Din curte se trecea printr-o portiță în grădina de zarzavaturi, care se isprăvea cu o pantă ce ducea spre Ceremuș... În fața geamlâcului prin care pătrundeai în casă se afla grădina cu un pomăt bogat, care o lua, o bună bucată, înspre apus isprăvindu-se cu o popicărie, alături de care se afla o altană (o căsuță mică de grădină, cu o masă și câteva bănci) umbrită din toate părțile de vița-de-vie sălbatică, un loc ideal pentru perechile de îndrăgostiți”. Dependințele casei s-au păstrat la fel de bine, în grajd fiind pe vremuri cantina școlii, astăzi părăsit și fără folosință (vezi poza 34).

34. Dependințele casei

În șură și cotețe, până la desființarea colhozului din localitate, se aflau atelierele de reparare a utilajului agricol (vezi poza 35).

35. Atelierele pentru repararea utilajului agricol

Pe panta ce ducea spre Ceremuș acum se întind ogoarele câtorva săteni, care și-au construit și casele pe fosta proprietate parohială. Din pomătul bogat cândva cu greu mai poți găsi câțiva pomi fructiferi, restul sunt copaci, în parte decorativi, ce imprimă locului o frumusețe aparte (vezi pozele 36-38).

36. Vedere din fosta grădină parohială

37. Vedere din fosta grădină parohială

38. Vedere din fosta grădină parohială

Altana nu mai este, dar Ivan Zaharia și-o amintește ca prin vis, încercând acum să-i găsească temelia, posibil reconstruită de mai multe ori. S-a păstrat fântâna veche, zidită din piatră de râu și directorul muzeului este sigur că e „fântâna popii”, deși autorul memoriilor nu amintește de ea (vezi poza 39).

39. Fântâna din curtea casei parohiale

În saloanele atât de minuțios oglindite de autor, a avut loc întâlnirea numeroșilor musafiri, veniți pentru a sărbători ziua numelui mătușii Ilaria prin participarea la cina festivă, în salon pentru cei vârstnici și în sufragerie pentru copii. Cine erau musafirii? În primul rând apropiații casei, cei care au ajuns aici în ziua de 25 iunie, înainte de prânz: părinții lui Ovid și sora Silvia; ginerele lui Meliton Antonovici, diaconul cernăuțean Mihai Boca cu soția sa Aspazia și cu cei trei copii Aurel, Ermiona și Ambrozie; al doilea ginere, preotul din Sucevița Ambrozie Gribovici cu soția sa, Artemizia; învățătorul Macovievici din Ispas, soțul unei surori a bunicii autorului. Dintre oaspeții mai îndepărtați au sosit spre seară: părintele Gorețchi din Bărbești cu soția și fiica Marenița („o domnișoară de vreo 17 ani, vioaie și drăguță”); boiernașul din Bărbești, Samson („singurul român originar din această regiune înstrăinată care a știut să-și păstreze limba strămoșească”); teologul Petru Tăutul cu patru studenți din Cernăuți; studentul în drept Flocea; teologul Eufen Neșciuc, actuar al Consistoriului Arhiepiscopal din Cernăuți; contele Jerome Della Scala, proprietarul moșiei Călinești pe Ceremuș. Dacă mai adăugăm aici pe bucătarul Zagorodnicov, „venit din Rusia, poate cel mai bun bucătar al Bucovinei de atunci și un meșter adevărat în arta decorării tortului și în general a prezentării estetice a bucatelor”, unchiul renumitului pictor al Cernăuțiului interbelic, Vladimir Zagorodnicov, și pe nu mai puțin renumitul Alecu cu muzicanții „bandei” lui de la Hlinița („scripcarul Simion, un bărbat înalt, voinic, cu barbă mare puțin încărunțită, apoi bătrănul ce cânta din nai, un mărunt, slab, cărunt, care în pauze obișnuia să dormiteze, rezemându-și capul de mașina de cusut, țiganul gras care manevra basul, precum și țambalistul”) închegăm o frumoasă societate! Pentru majoritatea persoanelor, enumerate aici, comentatorii ediției, Ștefan Hostiuc și Mircea Irimescu, au lăsat informații prețioase la sfârșitul capitolului respectiv, informații ce dovedesc că e vorba de reprezentanții unei valoroase elite bucovinene.

În continuare ne vom referi mai amănunțit asupra unei singure persoane, a contelui Jerome Della Scala, conform afirmației autorului, „un prieten adevărat al unchiului Meliton”. Conții Della Scala din Bucovina sunt descendenții unei vechi familii nobile italiane, apoi austriece, care s-a integrat în Ducatul Bucovinei, după aceea în România. Cei ajunși în Bucovina fac parte din ramura din Lodi și Piacenza. Nobilimea lor veche a fost confirmată de împăratul Francisc I al Austriei la 1816. Unul din membrii acestei familii, Hanibal, s-a căsătorit cu Paraschiva de Goian, devenind astfel în lungul timpului proprietarul moșiilor Jadova, Bărbești și Călinești din Bucovina. Jerome Della Scala (1840-1914), nepotul lui Hanibal, s-a căsătorit cu Eugenie (1864-1928), fiica lui Leon cavaler de Vassilco și au avut împreună doi fii: Guido și Mastino. Ultimul, contele Mastino Della Scala (n. 18 octombrie 1885, Zeleneu - d. 8 decembrie 1963, Mainz) a rămas în Bucovina după 1918 și, ca fost ofițer de cavalerie în armata austro-ungară, își va continua slujba în armata română, fiind ultimul proprietar al moșiei Călinești până la refugiul în România din 1944. Din România, unde a fost persecutat de regimul comunist, a reușit în anul 1962 să emigreze în Germania.

Ovid Țopa, fiind cam de aceiași vârstă cu Mastino Della Scala, l-a cunoscut foarte bine, mai ales în vremea profesoratului său la Vașcăuți, dar și cu diferite alte ocazii, prilejuite de unele manifestări publice, desfășurate fie în localitățile de pe văile Ceremușului și Siretului (Vașcăuți, Zeleneu, Călinești, Storojineți), fie în capitala Bucovinei, la Cernăuți. Marele proprietar de la Călinești a desfășurat o largă activitate economică, politică și culturală în perioada interbelică pentru care a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de Comandor (1923) și cu Meritul Cultural cl. II (1936). Am depistat din presa vremii câteva funcții publice pe care le-a deținut contele Mastino Della Scala după anul 1918: membru în Consiliul Sindicatului Agricol al judeţului Văşcăuţi (1924), membru în Consiliul Sindicatului Regional Agricol din Cernăuți (1924), preşedintele Camerei de Agricultură din Storojineți (1924), membru în comitetul județean Storojineți al Partidului Național Liberal (din 1926), membru în Consiliul de administrație al Asociaţiunii proprietarilor de moşii din Moldova de Sus (1926), președinte al Consiliului județean Storojineți (1929), preşedintele Consiliului de Administraţie al Băncii Comerciale S. A. Vaşcăuţi pe Ceremuş (1929), membru al Societăţii „Dionisie Bejan“ din Vășcăuți (1936), președinte al Comitetului desvelirii bustului din Văşcăuţi al Regelui Ferdinand I (1936).

Dar să revenim la casa parohială din Zeleneu unde copilul Ovid l-a cunoscut pe tatăl lui Mastino, Jerome Della Scala, „bărbat de statură mijlocie, cărunt, cu păr scurt, îmbrăcat modest, era un om vesel, jovial, căruia îi plăcea viața și care se simțea foarte bine în mijlocul familiilor românești”. Deși nu dispunem de o poză a lui Jerome, totuși, descrierea memorialistului ne îndeamnă să credem că nu se deosebea cu mult de fiul său Mastino (vezi poza 40).

40. Contele Mastino Della Scala la moșia sa de la Călinești

Această poză ne amintește de alta, unde apare și moșierul de la Călinești și despre care am scris cu altă ocazie, spre regret, scăpându-mi atunci câteva erori în acele însemnări (vezi Pe urmele unei fotografii din cartea „Mesaje din trecut”, Cernăuți, 2020). Fotografia, publicată mai întâi în albumul „Bucovina istorică. Locuri, oameni, înfăptuiri” și prezentată ca „Regina Maria și principesa Ileana la Cernăuți, în noiembrie 1924, cu ocazia serbărilor Unirii”, o bănuiam că ar putea fi realizată la Vicov în 18 septembrie 1924. Acum, după mai multe cercetări, putem afirma cu încredere că poza a fost realizată la 17 septembrie 1924 la Călinești pe Ceremuș, în curtea conacului contelui Mastino Della Scala (vezi poza 41).

41. Regina Maria în curtea contelui Mastino Della Scala de la Călinești pe Ceremuș.
17 septembrie 1924

Pentru a fi credibili suntem obligați să lămurim întrucâtva această stare de lucruri, adică să înțelegem motivarea vizitei efectuată de către regina Maria și principesa Ileana în Călinești la familia Della Scala. Pentru aceasta trebuie să amintim că într-un alt material din aceiași carte identificam în unul din membrii familiei marelui scriitor rus Vladimir Nabokov pe principesa Elisaveta de Sayn Wittgenstein (vezi poza 42),

42. Elisabeta Wittgenstein

rudă cu regina Maria, și, care, conform documentelor din arhivă cernăuțeană, se oprise în octombrie 1920 cu întreaga sa familie la Cernăuți ca ceva mai târziu să ajungă la Călinești la „D-l Dela Scala” și la Vașcăuți la „D-l M. Freitag, rude cu dânsa”. Erau rude, însă nu chiar atât de apropiate, fiindcă în anii 20 ai secolului trecut contele Mastino Della Scala se va căsători cu fiica cea mare a principesei Elisabeta Wittgenstein, Dorothea, născută la Drujnoselie lângă Sanct Petressburg în 27 noiembrie 1904 și decedată la Darmstadt în 9 aprilie 1970, cu care va avea o fiică, Maria, născută la 27 noiembrie 1923 și decedată tot la Dramstadt în 22 decembrie 1991. După cum consemna ziarul „Glasul Bucovinei” din 20 septembrie 1924, regina Maria, „în dragostea Sa nemărginită pentru țărănime și în evlavie față de bisericile și mănăstirile noastre”, a vizitat mănăstirile Bucovinei și un șir de sate printre care și Călineștii de pe Ceremuș. Credem că regina s-a folosit special de această ocazie ca să-și viziteze rudele de la Călinești și deși la 10 luni de la naștere va onora prin prezență numirea de nașa a micuței fiici de conte, Maria Della Scala. Astfel, la persoanele identificate din această fotografie de grup (regina Maria, principesa Ileana, Simona Lahovari, Harry Brittain, Nicolae Rădescu, Ion Nistor) se mai adaugă câteva: Elisabeta Wittgenstein (1), Mastino Della Scala (2), Dorothea Della Scala (3) și Guido Della Scala (4). Dispunând numai de o singură poza, chipul Elisabetei Wittgenstein l-am identificat cu unele rezerve. În oarecare măsură ne ajută și descrierea principesei realizată de O. Țopa în subcapitolul Principesa Wittgenstein & doamna Costin: „Despuiată de toate moșiile ei, care aveau o suprafață mai mare decât cea a multor țări mijlocii din Europa, pe fața rumenă a acestei femei plinuțe, încă destul de bine păstrată pentru vârsta ei (cursiv – D.O.), nu puteai citi necazurile îndurate” (vezi poza 43). Bănuim că în această fotografie de grup să fie și alte rude apropiate, mai ales cei din familia Vasilco sau chiar Maximilian Freitag, marele proprietar din Vașcăuți, rudă cu cei ai casei, remarcat și el în memoriile lui Ovid Țopa. Dealtfel, de ce n-o fi venit la întâlnirea cu regina și tânărul profesor din Vașcăuți, Ovid Țopa?

43. Elisabeta Wittgenstein în fotografia cu regina României Maria

Reîntoarcerea acasa la Rarancea oaspeții o vor face pe alt drum, „nu prin Hlinița, ci pe un drum mai drept, dar mai prost, trecând Prutul cu un pod plutitor la Zeleneu, atinfând satele Nepolocăuți, Piedecăuți, sate de răzeși rutenizați și sărăciți, așezate la granița Galiției, apoi Berhomet pe Prut, Revăcăuți, ca să dăm în sfârșit de, la Lujeni, pe aceeași șosea națională pe care am străbătut-o la plecare”. Din lipsa podului plutitor și altor considerente, noi ne-am întors pe același drum, prin Hlinița, ca să ne folosim încă o dată de posibilitatea de a savura, în liniștea serii, ce se lăsa magică peste valea Prutului (vezi poza 44), frumusețea acestor locuri și de a medita în tăcere asupra celor văzute și trăite în călătoria noastră. Sperăm să mai revenim, să admirăm și alte priveliști, să cunoaștem alte locuri, să ne bucurăm de prietenia unor oameni de azi și de ce nu, de odinoară. Cartea lui Ovid Țopa ne oferă atâtea ocazii! Ori, moștenirea memorată creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identităţii proprii, a comuniunii între generaţii, cât şi a continuităţii în istorie a spiritului unui neam.

44. Râul Prut la apus de soare

sâmbătă, 23 septembrie 2023