Documente noi despre familia Rezzori

Născut la Cernăuţi, la 13 mai 1914 şi format ca artist între cele două conflagraţii mondiale în urbea cernăuţeană, marele prozator de limbă germană Gregor von Rezzori a creat, prin mistificări literare de cel mai bun gust, prin ironie şi metafore groteşti, miraculoasa ţară Magribinia. Ea nu poate fi găsită nici într-un atlas sau hartă a lumii, căci, după spusele prozatorului, ţara se află „la răsăritul de miază-zi”, iar „frontierele ei trec prin inimile şi sufletele locuitorilor ei”. Şi totuşi, Magribinia nu e alt ceva decât prototipul Bucovinei noastre, cu lumea ei eterogenă şi, totodată, atât de românească. Deşi aici, la Cernăuţi, mai ales graţie străduinţei excelentului germanist Petro Ryhlo, se vorbeşte şi se scrie destul de mult despre marele prozator german (o mărturie elocventă în acest sens este şi traducerea Istoriilor magribiniene în limba ucraineană în 1996), nu se face mai nimic pentru a sublinia apropierea dintre creaţia scriitorului şi realitatea românească interbelică. Chipurile, nu ne este convenabil. Dar câte lucruri nu nu ne sunt convenabile nouă, deşi sunt atât de folositoare pentru toţi?

Artist de mare valoare, Rezzori a reuşit să evoce în romanul său Istorii magribiniene subiecte elocvente şi a creat, cu mare măiestrie personaje inconfundabile, purtând nume atât de româneşti, dar, spre regret, şi cu trăsături de caracter foarte specifice nouă şi realităţilor cernăuţene de odinioară şi de acum, trăsături ce nu ne fac niciodată cinste. Desigur, Rezzori, ca artist, a hiperbolizat uneori aceste trăsături de caracter, poate a avut şi unele reminiscenţe subiective, dar nu putem să negăm că nu ne sunt cunoscute viciile şi metehnele personajelor sale cu nume atât de semnificative ca Mitocan, Caracriminalovici, Cleptomanovici-Cleptomanov, Pungaşiu ş.a.

În unul din ultimele sale romane, Murmur de moşneag („Greisengemurmel”), apărut şi în traducere românească (Catrinel Pleşu) la Editura Fundaţiei Culturale în anul 1994, Gregor von Rezzori revine la realitatea românească, dar de astă dată, spre surprinderea noastră, la cea postdecembristă. El s-a aflat în România la începutul anului 1990, imediat după revoluţie, când semnele îndelungatei dictaturi comuniste erau prezente peste tot, şi care, după mărturisirile scriitorului, nu prevăzuse că îi vor trezi „ura somnolentă de bătrân” [5, p. 81]. Trebuie să subliniem faptul, că în anii ‘30 ai sec. XX Gregor von Rezzori a trăit şi a practicat pictura aproape 4 ani în Bucureşti. Despre impresiile avute la revederea oraşului tinereţei sale Rezzori scria: „Nu mă aflam în căutarea urmelor mele ci pe urmele aşa-numitei revoluţii. Dar fireşte că la tot pasul dădeam peste mine însumi. Nu puteam scăpa de propriul meu trecut la Bucureşti (tot aşa cum nu pot scăpa de el nicăieri)... Mă aflam aici - după o jumătate de secol, cu doar două întreruperi fulgerător de rapide şi târzii – în ţara trecutului meu mai mult decât îndepărtat, din al cărui steag albastru-galben-roşu îmi făcusem un drapel al mitului meu. Păşeam pe un asfalt pe care-mi tocisem tălpile pantofilor ca tânăr flaneur cu garoafă la butonieră. Treceam pe lângă locurile viselor şi împlinirilor, bucuriilor şi durerilor, succeselor şi eşecurilor de odinioară... şi toate mi se întâmplau deodată, într-o dimensiune a timpului care nu era nici prezent nici trecut. Nimic nu trecuse: totul se petrecea în mine acum şi aici şi totuşi nu era prezent. Îmi ridicam ochii spre steagul albastru-galben-roşu din care fusese decupată emblema sistemului comunist şi mă gândeam: gaura din mijloc sunt eu”[6, p. 11].

Ne-au surprins şi destăinuirile sale referitoare la sentimentele sale «albastru-galben-roşu» şi, mai ales, faptul că se consideră «român get-beget», deşi recunoaşte că biologic are numai «o picătură de sânge diluat românesc în potpourri-ul arborelui genealogic, din partea străbunicii»[5, с. 81]. În anul 1994, întrun interviu acordat revistei „Dilema” scriitorul afirma: „Iar român sunt, printre altele, prin atitudinea mea faţă de lume: nu cred în nimic – adică cred în tot” [6, p. 11].

Desigur nu numai acest fapt ne-a îndemnat să pornim în căutarea unor noi date din biografia cunoscutului scriitor cernăuţean. După părerea noastră, orice detaliu, legat de viaţa şi activitatea lui Gregor von Rezzori în Cernăuţi, de rudele şi cunoscuţii apropiaţi are importanţă şi ne familiarizează cu mediul în care a trăit şi s-a format spiritual scriitorul. Orice aspect al biografiei sale îi poate ajuta într-un fel pe toţi aceia care încearcă să pătrundă în lumea miraculoasă a eroilor cărţilor sale.

Moştenitorul dinastiei imperiale austriece Otto von Habsburg în cartea sa „Idee Europa” sublinia, că în Cernăuţi exista o sinteză dintre perceperea naţională şi cea europeană, adica o poziţie superioară: „Aici, în mediul naţional mixt, s-a putut demonstra, că popoarele pot să obţină în crearea unei culturi comune rezultate impresionante, iar comunităţile religioase şi lingvistice pot sluji cu succes unei mari idei comune”. [7, p. 140].

La slujirea unei astfel de „idei comune” a fost trimis la Cernăuţi la începutul toamnei anului 1901 tatăl viitorului scriitor, tânărul tehnic-constructor Hugo von Rezori ( litera dublă z din numele de famile o va adăuga mai târziu fiul Gregor), absolventul Şcolii tehnice superioare din or. Gratz şi Viena, unde a studiat din octombrie 1895 până în iulie 1901.

Hugo s-a născut la 3 decembrie 1876 în familia consilierului ministerial din Viena, arhitectorului evanghelist Wilhelm Rezori şi Mariei Schmidt.

La Cernăuţi a ocupat diferite posturi în Direcţia ţinutală şi în Mitropolia Bucovinei. La 18 octombrie 1901 devine ajutor de constructor cu o leafă de 2680 coroane. Jurământul de credinţă împăratului Franţ Iosif I la depus la 31 octombrie acelaş an.

În legătură cu lărgirea Ministerului comerţului tânărului funcţionar i s-a propus la 12 noiembrie 1906 postul de constructor în departamentul tehnico-industrial al ministerului, însă Hugo von Rezori refuză şi rămâne la Cernăuţi.

În anul 1908 lucrează un timp orecare ca şef de secţie pentru construcţii la administraţia judeţeană Chiţmani. După revenirea la Cernăuţi, conform ordinului din 11 ianuarie 1909 „ingenerul biroului de stat pentru construcţii Bucovina Hugo von Rezori” [1, fila 14], îşi va exercita vremelnic funcţiile de constructor în Ministerul lucrărilor publice din Viena. În acelaş an, la 13 iunie, va reveni pentru totdeauna în Bucovina, unde va lucra în departamentul pentru construcţii de pe lângă administraţia ţinutală a Bucovinei.

În acelaş an în viaţa injinerului Rezori are loc un eveniment important – căsătoria. În registrul de cununie a persoanelor de confesiune romano-catolică, ce se păstrează în fondurile arhivei de stat din Cernăuţi, am depistat actul de cununie al lui Hugo von Rezori. În el merge vorba despre aceea că cunoscutul prelat Iosef Schmidt a oficiat cununia dintre „Rezori Nobilis Hugo” de 32 de ani, de confesiune evanghelică şi Klara Frank de 19 ani, fiica consilierului imperial Georg Ullmann din Graslitz de confesiune catolică. Nuni la ceremonia căsătoriei au fost profesorul universitar D-r Iulius de Roschmann şi consilierul August Röhmer [2, fila 397]. La 12 iulie 1910 în familia tinerilor căsătoriţi se naşte fiica Elise Margit, iar la 13 mai 1914 vede lumina zilei fiul Gregor.

După aproape 14 ani de zile, conform hotărârii tribunalului Cernăuţi din 31 mai 1923, căsătoria dintre Hugo von Rezori şi Klara a fost dizolvată [2, fila 397].

În timpul primului război mondial în urma ocupării oraşului Cernăţi Hugo se refugiază la Câmpulung şi Vatra Dornei, dar revine imediat de fiecare dată la Cernăuţi după retragerea armatei ruseşti.

Dosarul personal al lui Hugo Rezori, care se păstrează în fondul de arhivă al Mitropoliei bucovinene, ne informează despre aceea că în vremea instaurării administraţiei româneşti în ţinut „arhitectul-director clasa I Hugo de Rezori” îşi continuă activitatea profesională la Direcţia şosele şi poduri Bucovina. La 16 august 1920 Rezori depune jurământul de credinţă faţă de Regele Ferdinand I, dinastia regală şi Constituţia ţării [1, fila 63]. Statul român, prin intermediul Direcţiei de Culte, a recunoscut că el întradevăr s-a aflat „în slujba statului austriac de la 31 octombrie 1901 până la 30 noiembrie 1918, iar din 1 decembrie 1918 până la 31 decembrie 1925 în slijba statului român, adică 24 de ani şi 2 luni” [1, fila 68].

Fiind în serviciu la Fondul religionar ortodox al Bucovinei în problemele de arhitectură precum în paralel şi la Mitropolia Bucovinei până la pensionarea din 3 decembrie 1931 Rezori se simţea confortabil, deşi era reprezentantul confesiei evanghelice, o dovadă în plus a coexzistenţei paşnice şi tolerante a diferitor confesiuni religioase din Bucovina în perioada interbelică.

În anul 1934 în familia Rezori se întâmplă o mare nenorocire – moare fiica Else Margit. La 14 august 1934 ajuns în pragul disperării Hugo se adresează Consiliului eparhial cu rugămintea de ai acorda un ajutor bănesc de 1800 lei „pentru acoperirea datoriilor pe care le-a făcut în legătură cu boala şi moartea fiicei mele” [1, fila 67].

Dintre mulţimea de adrese, pe care le-a avut Hugo von Rezori la Cernăuţi, am reuşit să stabilim una din cele mai de vreme (1905) – Neuweltgasse, 20, astăzi str. Şevcenko, 32, unde la avut ca vecin pe cunoscutul pictor Vladimir Zagorodnikov (Neuweltgasse, 18). În anul 1914, anul naşterii fiului Gregor, părinţii trăiau pe aceiaş stradă, în casa de vizavi la Nr. 23a [8, p. 182], astăzi Şevcenko, 31.

În 1924, anul divorţului, cartea adreselor pentru Cernăuţi indică adresa din str. Grădinii (Gartengasse), 19. Aici un timp mai îndelungat a trăit şi Gregor, despre ce scrie în unul din cărţile sale („Flori pe zăpadă”; 1989), casă care spre regret se pare că a fost distrusă în perioada ocupaţiei sovietice.

E posibil ca Rezori să fi trăit un timp oarecare şi la Siret. Într-o scrisoare, adresată Consiliului eparhial al Bucovinei în anul 1936, Hugo Rezori indică adresa or. Siret, judeţul Rădăuţi, cei drept ulterior tăiată şi corectată cu „ str. Aviator Gagea, 38, Cernăuţi” [1, fila 88], astăzi str. Frunze. Proprietarul acestei case, după cărţile cadastrale, era arhitectul Paul Hitzigrat, adică colegul de meserie. Este posibil că în cazul dat, ca şi la alte adrese cernăuţene, Rezori se prezenta numai în calitatea de arendaş.

Din mulţimea de documente pe care le-am depistat în arhiva cernăuţeană se poate constata faptul, că Hugo Rezori era un specialist calificat în arhitectură şi construcţii. Într-o anchetă personală mărturiseşte şi despre pasiunea sa pentru arta fotografică. După mărturisirile fiului său aflăm şi despre aceia, că tatăl său era şi un pasionat vânător, căci nici după anul 1918 nu a dorit să se despartă de codrii fermecători ai Bucovinei.

Un document inedit, pe care l-am depistat în arhiva cernăuţeană, reflectă succesele pe care le-a obţinut Rezori în domeniul picturi. În fondul documentar al istoricului bucovinean Ion Iancu Nistor se păstrează o scrisoare semnată de funcţionarul Draghileanu în care merge vorba despre Hugo Rezori. În anul 1926 Mitropolia Bucovinei a organizat o exppoziţie la Paris şi Geneva la care s-au expus obiecte de artă din mănăstirile bucovinene. În scrisoarea din 28 mai 1926 organizatorul expoziţiei îl informează pe Ion Nistor, că la 5 aprilie acelaş an l-a rugat pe Hugo Rezori să-i ofere câteva acuarele pentru expoziţia de la Paris. Rezori a transmis aceste acuarele din Cernăuţi prin trenul ministerial cu care chiar atunci Nistor pleca la Bucureşti, dar, spre surprinderea lui Rezori, după întoarcerea tuturor exponatelor de la exppoziţia internaţională acuarelele sale nu au putut fi găsite. Astfel Draghileanu se vede silit să se adreseze lui Nistor cu rugămintea să organizeze „o cercetare pentru ca ele să fie găsite”, fiindcă Hugo Rezori „pretinde o despăgubire pentru pierderea ce au suferit-o” [3, fila 1].

Nu ştim cu ce s-a terminat acest incident neplăcut pentru pictor, dar el ne confirmă faptul, că la acea vreme în proprietatea lui Rezori se aflau tablouri de o reală valoare artistică, dacă domnul Draghileanu a socotit de cuviinţă să le expună la expoziţia din Paris. Astăzi în depozitele muzeelor cernăuţene se mai păstrează 26 de lucrări (acuarele) ale pictorului Rezori şi anume 15 în Muzeul etnografic regional, iar 15 în Muzeul dfe artă Cernăuţi. Majoritatea lucrărilor reprezintă bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina de sud cu excepţia bisericiilor din Horecea şi Toporăuţi precum şi a mănăstirii Hreşceatic.

Analizând procesul literar din Bucovina în prima jumătate a secolului XX criticul literar, traducătorul P. Ryhlo afirmă, că întrun spaţiu mic de câteva mii de kilometri pătraţi într-o periodă mică de timp s-au format cel puţin 4 litaraturi autonome – germană, ucraineană, română şi evreiască (idiş) – care funcţionau la un nivel de valoare reală, împotriva unor condiţii nefavorabile de dezvoltare – constrângeri naţionale şi lingvistice, provincialismul, mediul cultural, izolarea faţă de „marele” proces literar, strâmtoarea geografică şi psihologică” [7, p. 135]. Şi întradevăr, chiar în aceste condiţii, reprezentanţii acestor culturi au atins culmile literaturilor lor naţionale. Alături de O. Kobylianska, P. Celan, M. Streinul unul din cele mai onorabile locuri în această listă îl deţine neobositorul mistificator, „magribinianul” Gregor von Rezzori.



Note

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi (A.S.R.C), F-320, Mitroploia Bucovinei, inventar 3, dosar 3585. 2. A.S.R.C., F.- 1245; Registrele actelor stării civile (cărţile mitrice) ale actualei regiuni Cernăuţi, inventar 14, dosar 24. 3. A.S.R.C, F.- 988, Nistor Ion Iancu – om politic, istoric român, inventar 1, dosar 139. 4. A.S.R.C., F. – 147 Judecătoria mixtă Cernăuţi, inventar 27, dosar 3. 5. von Rezzori Gregor, Greisengemurmel// Arc, № 3-4 (11-12). -1994. р. 81. 6. von Rezzori Gregor, O armă împotriva demonilor – râsul// Dilema, № 104б, 6-12 ianuarie 1994, p. 11. 7. Ryhlo P.; Relaţii interetnice şi interculturale în Bucovina 1918 – 1940 .//Bucovina 1918 – 1940.: influenţe exterioare şi dezvoltarea internă. – Cernăuţi. – 2005. p.326. 8. Adressbuch von Czernowitz samt Vorstädten. Kalender 1914. –Czernowitz. -381 S.