PROMOTORII UNIRII: SEXTIL PUȘCARIU ȘI ISIDOR BODEA

Dragoș Olaru

Voluminoasa lucrare 1918 la români. Documentele Unirii a reușit să apară până în anul 1989 la București în 10 volume, fiecare volum conținând peste 600 de pagini de documente. Spre surpriza noastră, în aceste volume, nu am depistat nici un document despre aportul marelui lingvist Sextil Pușcariu și al medicului Isidor Bodea la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. E încă o dovadă că pentru istoriografia românească  de pe vremea dictaturii comuniste de până la 1989, totul ce ținea de teritoriile ocupate de sovietici era un tabu. Deși în ultimele decenii s-a publicat mult despre evenimentele cruciale din 1918 pentru România, inclusiv legate și de unirea Bucovinei cu Patria-Mamă, există încă zeci și sute de documente inedite care se referă la această perioadă crucială pentru soarta și istoria țării noastre.

În rândurile ce urmează vom reliefa câteva aspecte mai puțin cunoscute din activitatea lui S. Pușcariu și I. Bodea – două personalități complexe, cu preocupări multiple și un aport incontestabil de valoros în înfăptuirea unirii Bucovinei cu România.

Sextil Pușcariu

Sextil Pușcariu a sosit la Cernăuți în 1906, după ce și-a luat docența  la Universitatea din Viena (1904) și devenise membru corespondent al Academiei Române (1905). Profesorul universitar s-a alăturat chiar de la început  tinerilor bucovineni de la Junimea Literară, revistă în fruntea căreia se aflau Ion Nistor și George Tofan. Din acest grup făceau parte în temei feciori de țărani, care prin muncă și învățătură asiduă au ocupat un loc însemnat în luptele pentru emanciparea națională a românilor din Imperiul austro-ungar. După cum avea să se exprime mai târziu într-o scrisoare către Ion Nistor, era vorba de o generație, „care pregăteam  unirea sufletească și culturală pentru clipa când mersul lumii ne-o va aduce pe cea politică”. Funcțiile pe care le-a deținut la Cernăuți l-au ajutat pe Pușcariu să fie în centrul evenimentelor științifice, politice și culturale de aici. Ca profesor la Catedra de limba și literatura română (1906 – 1919) și decan al Facultății de Filosofie și Litere (1918 – 1919), Pușcariu a descoperit și promovat  tinere talente ca Alecu Procopovici, Teodor Balan, Nicolae Tcaciuc-Albu, Romulus Cândea, Grigore Nandriș, Filaret Doboș, Vasile Grecu ș. a. Deținând și funcția de  vicepreședinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, el a inițiat și dirijat acțiunile de aducere în Bucovina a trupelor de teatru ale lui Petre Liciu și Cezar Belcot, a unui grup de scriitori români în frunte cu M. Sadoveanu. Aceste acțiuni au trezit un entuziasm nemaipomenit la publicul românesc.

În 1918 îl găsim în toiul evenimentelor politice din Cernăuți. Începea procesul de desăvârșire a unității de teritoriu și de neam, iar Pușcariu devenise unul din făuritorii ei cei mai activi. Despre aceste evenimente savantul semna la 4 ianuarie 1927 în jurnalul său următoarele: „Toamna lui 1918 a fost, desigur, punctul culminant în viața mea, căci ea aduse acea orgie de fericire pe care am așteptat-o o viață întreagă, pentru care erau acordate toate coardele sufletului meu strunit pentru acest ideal. Rolul pe care l-am avut eu însumi la această Unire a fost destul de mare pentru ca să am în suflet mulțumirea că am contribuit și eu, după puteri, la realizarea visului.” Ca secretar de externe în Consiliul Național al Bucovinei desfășoară o activitate fructuoasă având cinstea să plece la Iași să prezinte regelui Ferdinand mulțumirele pentru trimiterea armatei române în Bucovina „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice meam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”.

Isidor Bodea

Alături de medicul Isidor Bodea, în 1918, Pușcariu a avut un rol hotărâtor în pregătirea apariției ziarului Glasul Bucovinei, „întâiul crainic și cel dintâi vestitor al primăverii” din Bucovina.  În mod deosebit trebuie să evidențiem legăturile ce s-au înfiripat între bănățeanul (din Oradea) Isidor Bodea și ardeleanul (din Brașov) Sextil Pușcariu, cu care, după cum menționa academicianul Cornelia Bodea, nepoata savantului, „a devenit prieten de suflet și cauză românească”. Trăinicia acestei prietenii se lămurește și prin faptul că soțiile lor, brașovence, erau prietene de copilărie. S. Pușcariu întodeauna l-a avut aproape pe acest „om al faptelor” care era Isidor Bodea. În 1914, mobilizat pe front, ca ofițer al armatei austro-ungare, Pușcariu lasă în grija prietenului său o parte din bunurile sale, precum și tot ce avea mai scump – arhiva Dicționarului limbii române – pe care Bodea, rămas la Cernăuți cu spitalul, „cu toate nenorocirile ce i-au căzut pe cap”, a reușit s-o salveze de urgiile războiului. 
După terminarea studiilor la Facultatea de medicină a Universității din Viena I. Bodea are posibilitatea să-și continue cu succes îmbietoarea carieră științifică, însă dragostea pentru poporul său, pentru ținuturile românești este mai puternică. Astfel la începutul sec. XX tânărtul medic părăsește capitala imperiului și se stabilește la Cernăuți, mai întâi ca medic primar pediatru la Spitalul Central, ca din 1908 să se dedice cu toată dăruirea construcției și deschiderii primului Spital de Copii din localitate. De la deschiderea spitalului, care a avut loc 1 februarie 1909, și până la pensionare (1929) a stat în fruntea acestei instituții curative, dedicându-și toate capacitățile sale profesionale de medic pediatru și chirurg în otorinolaringologie în slujba ocrotirii sănătății copiilor. Colegul său de lucru M. Wiesenthal aprecia foarte mult capacitățile profesionale ale medicului Bodea, subliniind că „blândețea, corectitudinea și un simț adânc pentru dreptate, alături de un spirit genial de observație au făcut din el cel mai bun  medic de copii al Bucovinei și Basarabiei”.
După pensionare Bodea este nevoit să elibereze locuința de la spital și să se schimbe cu traiul în locuința sa de pe strada Mihai Viteazul (actualmente str. Sadova, nr. 12), unde a avut o grădină de o frumusețe rar întâlnită.

Casa lui Isidor Bodea din str. Sadova, nr. 12

  Revenind la evenimentele anului 1918 trebuie să menționăm că primele acțiuni în vederea pregătirii Unirii au avut loc în locuința doctorului de la Spitalul de copii, care se afla în pavilionul sudic al edificiului. 

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - vedere din stradă

„Am ales acest loc de întâlnire – mărturisea prietenul său Maximilian Hacman – pentru situația sa cam izolată și depărtată de ochii politici și ai jandarmilor”. Aici, seri și nopți la rând, un grup restrâns de prieteni au hotărât înființarea ziarului Glasul Bucovinei (nume dat de Vasile Bodnărescu) și pașii ce trebuiau făcuți în vederea unirii Bucovinei cu Patria-Mamă. Erau, de fapt, primele ședințe neoficiale ale viitorului Consiliu Național Român. Iată cum aprecia S. Pușcariu în memoriile sale meritele lui Bodea în acel memorabil an 1918: „Admirabil a fost doctorul Bodea și ținutei sale intransigente și energice se datorește înainte de toate că nu ne-am abătut de la planul original, ci am mers înainte”. Ceva mai târziu, în 1923, la intervenția lui S. Pușcariu, I. Bodea va obține o bursă pentru copii săi, Eugen și Cornel, ca o dovadă de prețuire pentru „credința cu care a fost de la începăut în rândurile glasiștilor”.  

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - 
vedere din curtea spitalului

Revenind la ședințele clandenstine din locuința medicului, menționăm că la ele, în afară de Pușcariu și Bodea, mai participau Alecu Procopovici, Max Hacman, Vasile Bodnărescu, Vasile Grecul, George Rotică, Aurel Morariu, Iorgu G. Toma ș. a. Toate evenimentele din toamna lui 1918 dovedesc riscul pe care și l-au asumat acești bărbați ai Bucovinei. Programul bucovinenilor „Ce vrem?”, scris de S. Pușcariu în căsuța lui de pe Dominic și publicat la 22 octombrie 1918 în primul număr al Glasului Bucovinei, poartă semnătura a 13 persoane. Max Hacman, unul din cei mai activi și fideli colaboratori, declara că articolul a fost scris „de pana magistrală a lui Sextil Pușcariu atât de limpede atât de convingător, cum numai Sextil Pușcariu știa să scrie”. Este cunoscut faptul că, la început, aproape în întregime, ziarul era scris numai de profesorul Pușcariu. Întors din tranșeele războiului, care adusese atâta tragedie, Pușcariu a simțit nevoia să se implice cu toată forța, în apărarea soartei românilor din Bucovina năpăstuiți de zeci de ani. Cuvântul lui, părerile expuse l-au impus de la început și ca atare va fi numit director al publicației. În luna august a lui 1919 este nevoit să plece la Cluj, unde va organiza deschiderea Universității din localitate al cărei prim rector avea să devină, dar legăturile cu prietenii cunoscuți aici vor continua mulți ani după aceea. La fel  și lui Isidor Bodea, prietenii ardeleni i-au propus postul de director al Clinicii de copii din Cluj. Despărțirea de Bucovina pentru Sextil Pușcariu n-a fost ușoară și totuși Pușcariu a plecat. Bodea n-a putut face acest pas. Îndrăgise prea mult, ca și Pușcariu, acest colț de țară, oamenii lui și nu mai putea să-i părăsească. Ce-i drept, Bodea, spre deosebire de prietenul său adelean, avea deja câțiva morți îngropați în pământul Cernăuțiului, care, „cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă”, l-au legat pentru totdeauna de pământul bucovinean.

Brașov, Cisnădie, Viena, Paris, Leipzig, Marter, Ronsegno, București, Cluj, Sibiu, Caransebeș, Geneva, Haga... Acestea sunt o parte din orașele în care Sextil Pușcariu, purtat de soartă, a trăit zile și ani ai zbuciumate-i sale vieți. Îndrăznim, totuși, să susținem că nu este loc, poate cu excepția Brașovului, de care el să fie mai puternic legat sufletește decât de căsuța de pe Dominic din Cernăuți. Dragostea lui față de orașul nostru este mărturisită de nenumărate ori în jurnalul său la care revenea de câte ori vremea îi îngăduia. În septembrie 1914, aflând din gazete știrea că Cernăuțiul căzuse îm mâna rușilor, Pușcariu scria: „Acolo mi-era căsuța mea, acolo tot ce adunasem în curs de ani, bucată cu bucată, ca să-mi înjgheb un interior, acolo manuscrisele Dicționarului și toate manuscrisele mele, cu lucrări începute și neterminate, cu atâta material strâns cu dragoste și muncă...” Iar la 24 aprilie 1915 semna cu teamă următoarele: „În gazeta de aseară am citit că rușii au aruncat bombe asupra Cernăuțiului. Una destinată „Reședinței” a explodat într-o stradă lângă Mitropolie, rănind un copil. N-o fi la noi?...” Când în 17 septembrie 1919 se despărțește pentru totdeauna de căsuța cernăuțeană este copleșit de amintiri și sentimente duioase care-i smulg următoarele destăinuiri: „E probabil ultima oară că scriu în acest carnet din Cernăuți, din casa în care am petrecut atâția ani frumoși din viața mea. Aici, în aceste odăi, am simțit fericirea vieții casnice și zidurile groase ale casei de pe strada Dominic încheiau ermetic cuibul nostru de fericire familială față de lumea din afară, care se zbătea cu toate pasiunile, vanitățile, pretențiile și ademinirile care nu erau pe placul meu.  Aici am consumat anii tinereții mele, cu preocupările lor frumoase, cu planuri dulci de lucruri și cu energii bine întrebuințate, anii scurți cu zilele lungi de muncă; aici în fiecare seară, culcându-mă, aveam simțul atât de fericit că n-am pierdut o zi.

Și iată că acum plec, lăsând în urma mea câțiva prieteni dragi. Și cum fiecare prietenie e o parte din viața noastră, despărțirea nu mi-e ușoară. Deși n-am aici morți îngropați, care să mă lege, cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă, de acest colț de țară, am totuși îngropată aici tinerețea mea, nu în pământ, ci, precum cred, în sufletele foștilor mei elevi și prieteni.”

Casa lui S.Pușcariu de pe Dominic, vedere din stradă

Revenind mai târziu (iunie 1922) la aceste locuri notează din nou în jurnal: „Am revăzut căsuța de pe Dominic unde am stat atâția ani. Ea, pentru noi, are farmecul nespus al casei în care am petrecut cei mai frumoși ani, fiind anii tinereții, cu toate bucuriile și grijile, cu toate planurile și visurile, cu toate dorurile și sentimentele de dragoste, pe care le-au cuprins cei patru păreți și atîtea colțișoare din grădină.”

Semnificativă în acest context este și scrisoarea din 10 septembrie 1925, expediată soției Leonora, din Geneva, unde se afla ca trimis special al României la lucrările Ligii Națiunilor, și în care cu o caldă duioșie scria: „Ți-aduci aminte de Cernăuți și de toată fericirea celor opt ani petrecuți acolo? Când ți-era frică de Dominic și totuși am găsit locuința bună a lui Bochner, unde primăvara semănam ridichi și culegeam viorele. Acolo mi-ai dat-o pe Lia noastră scumpă, grăsuță ca un purceluș și blondă ca o păpădie.”

După aceaste atât de semnificative citate – adevărate mărturisiri de dragoste ale lui Sextil Pușcariu pentru Cernăuți și Bucovina – trebuie să constatăm, cu multă amărăciune în suflet, că până astăzi încă nu avem o placă comemorativă pe această casă și nici o stradă în oraș care să-i poarte numele. Numele unuia, care „prin activitatea sa a devenit unul dintre cei mai aleși fii ai Bucovinei” cum se exprima despre marele savant încă în 1920 A. Procopovici.

Casa lui S. Pușcariu de pe Dominic, intrarea în curte văzută din stradă

Să revenim cel puțin cât mai des la această casă, să privim în liniște aceste locuri, ziduri, arbori, bucăți de cer la care cu ani în urmă s-au uitat atâția prieteni, care i-au fost oaspeți: I. Bodea, I. Nistor, G. Tofan, M. Friedwagner, V. Grecu, D. Marmeliuc, V. Bodnărescu,  P. Liciu, C. Belcot, M. Sadoveanu, A. Vlaicu, V. Pârvan și atâțea alții. Aici, suntem siguri, vom simți farmecul nespus al acestor locuri, și, întrun moment de reverie, se prea poate să se nască în sufletele noastre sentimentul de admirație sinceră față de generația care a făcut Unirea Bucovinei și a susținut-o. Ea o merită pe deplin.