La graniţa de nord a Bucovinei istorice

(reportaje întârziate) 

         Dragoş Olaru

         Regiunea istorică Bucovina (germ. Buchenland, Ţara Fagului), al cărei teritoriu se întinde în prezent în judeţul Suceava din România şi în partea de vest a regiunii Cernăuţi din Ucraina, este confundată, adesea, cu Ţara de Sus a Moldovei sau chiar cu actuala regiune Cernăuţi, care de fapt include în teritoriul său şi partea de nord a Moldovei, ocupată la 1812 de către imperiul ţarist, precum şi ţinutul Herţa.

         Teritoriu locuit de români din cele mai vechi timpuri, el a făcut parte din voievodatul Moldovei, apoi anexat de Austria în 1775, unit în România Mare la 15 / 28 noiembrie 1918, ca după cel de-al doilea război mondial partea de nord să fie ocupată de U.R.S.S., devenind, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi, partea vestică). Pînă în 1774 nu putem vorbi de o istorie propriu-zisă a Bucovinei, aceasta fiind integrată în cadrul Moldovei. Ca realitate istorică şi nume de provincie, Bucovina a existat în cuprinsul imperiului habsburgic pe parcursul a 144 ani (1774-1918). O dată cu debutul stăpânirii habsburgice a fost adoptată oficial denumirea de "Bucovina".

         Este adevărat că Bucovina sub dominaţia habsburgică s-a transformat într-o provincie prosperă. S-au construit drumuri, poduri, fabrici, şcoli, se tipăreau cărţi şi ziare, iar instituţiile statului funcţionau "nemţeşte". Imperiul habsburgic nu se amesteca în problemele bisericii române ortodoxe. Democraţia (de secol XIX) era la ea acasă nu numai în Dieta de la Viena ci şi pe întreg teritoriul imperiului.  Cu toate acestea, popularea programată a Bucovinei cu populaţie alogenă, în special în primele două perioade - cea a administraţiei militare (1774-1786) şi cea în care provincia a fost unitate administrativă a Galiţiei (1786-1849), a dus la o scădere alarmantă a elementului românesc. Dacă în 1774 românii constituiau cca. 65 - 85 %, în 1846 – 38%, iar în 1857, când Bucovina avea deja statutul de ducat autonom -  44,4%.

         Ideia acestui proiect de a străbate cu piciorul vechea frontieră de nord a Bucovinei istorice, când stâlpii cu pajura Habsburgilor marcau frontierele Bucovinei, mi-a venit în gând acum câţiva ani în urmă. Preocupările mele din ultima vreme, legate de trecerea documentelor Arhivei de Stat Cernăuţi din fosta biserică iezuită într-un nou sediu, au tărăgănat realizarea acestei idei.

         În sfârşit, când fondurile de arhivă au fost puse la adăpost în noua lor reşedinţă, am pornit  cu rucsacul în spate la drum.

         Trenul Cernăuţi-Ştefaneşti mă duce până aproape de Nistru. De la Ştefaneşti, cu interurbanul Kolomâia-Zaleşciki, ajung la Prelipce, la doar doi kilometri de malul Nistrului. În tren fac cunoştinţă cu un tânăr din Prelipce, care se oferă să-mi arate cel mai apropiat drum spre Nistru. Este student la Universitatea din Cernăuţi, anul 4  geografie. După ce află că intenţionez să fac o călătorie de mai multe zile pe jos prin satele riverane îmi mărturiseşte că specialitatea şi-a ales-o şi pentru dragostea ce o are faţă de râul Nistru. Uimit puţin de intenţia mea, devine total surprins la întrebarea dacă ştie ca Nistrul pe vremuri a fost frontieră de stat şi dacă ar putea preciza între care state anume. Recunoaşte fâstâcit că nu s-a gândit niciodată la acest lucru, că râul ar fi putut să fie cândva frontieră de stat, lucru ce i se pare cu totul neverosimil. Atent la discuţia noastră un vecin de vagon intervine cu precizarea că până la război Nistrul a fost frontieră de stat între Polonia şi România. Vecinul nostru are o vârstă între 50 şi 55 ani şi este tot din Prelipce. O experienţă de viaţă mai mare îi permit să descopere în ucraineana mea un accent străin, eu bănuiesc, chiar pe cel românesc, fiindcă imediat trece la caracterizarea perioadei româneşti pe care de fapt recunoaşte că o ştie din spusele celor bătrâni, dar mie mi se pare că totuşi mai mult din propaganda sovietică şi mai ales din cea postsovietică: "Românii ne băteau, ne impuneau să vorbim numai româneşte."

Şcoala din Prelipce

Biserica din Prelipce

     

    La Prelipce trec mai întâi prin centrul satului, fotografiez biserica din piatră ridicată la 1911 şi clădirea vechii şcoli, construită în perioada austriacă după un proiect model, comun pentru mai multe sate din Bucovina. De aici, peste câmpia din marginea satului, pornesc în sus spre Babin cu nădejdea să revin la întoarcere în sat pe malul Nistrului.

Lan de grâu la Babin

  Prelipcea (în paranteze vom da pronunţările actuale în ucraineană ale localităţilor -  Prâlâpce), sat pe Nistru care în documentele vechi se mai întâlneşte şi cu variantele Pilipcea, Prilipcea, Prilipce. Prima atestare documentară a  satului se pare este cea dintr-un hrisov domnesc al lui Ştefăniţă vodă din 4 ianuarie 1523 prin care se întăreşte că urmaşii lui Tabuci dau lui Ivanco pisar a treia parte din Boianul Mare primind în schimb jumătate de sat Pilipcea pe Nistru: "Şi iarăşi credinciosul nostru dumnealui Ivanco pisarul nostru a dat în schimb rudelor lui pentru acea a treia parte din Boian ce s-a venit în partea lor, a lui dreaptă ocină şi cumpărătura lui jumătate de sat Pilipcea pe Nistru, ce el a cumpărat acea jumătate de sat de Pilipcea dela ruda lui, de la Iliiaş, fiul lui Mitco, nepotul lui Buhuş..." În alt document, scris la Vilaucea în anul 1637, Coste Jadovanul vinde nepoţilor săi Miron şi Costin "patru jirebii din sat de Prelipce pentru 50 taleri ca să fie lor de acum înainte dreaptă ocină şi moşie pe veci, iar dacă cineva din rudele mele ar cuteza să răstoarne această cumpărătură, unul ca acela să fie afurisit de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea."

Case părăsite la Vâmuşiv

         Centrul satului Babin este situat la câţiva kilometri de apa Nistrului deaceea vizitez numai cătunul Vâmuşiv din apropierea carierei de piatră. Este un loc izolat de restul satului, cu multe case părăsite, deşi încă în stare bună, construite din piatră şi acoperite cu olane vechi austriece. Fostele livezi de meri şi peri sunt năpădite de buruieni, tufe de măcieşi, chiar de copaci crescuţi peste tot în voia lor. La o poartă, pe o laviţă cioplită din piatră stau de vorbă cu Anastasia Kosteţka (născută Boiciuc) în vârstă de 83 ani. Îmi povesteşte că soţul este venit de peste Nistru din Galiţia, de unde veneau aici, în deosebi bărbaţi, în căutare de lucru sau a unui rost în viaţă. Până la război mulţi fugiau în România, fiind nemulţumiţi de legea şi rânduiala poloneză de acolo. Bătrânica Anastasia este analfabetă nu cunoaşte defel limba română şi se plânge că nu mai ţine minte nimic din vremurile de altă dată.

Nistrul văzut de pe dealul Cerlena

         La marginea satului Vâmuşiv se întinde până spre orizont un imens lan de grâu în care stau de-a gata să intre la secerat şi treierat vre-o 5 combine. Îmi continui drumul ocolind câmpul spre marginea satului, unde se află pădurea de pe malul Nistrului. Ajungând pe dealul Cerlena, ghicesc după rămăşiţele unor întărituri ale postului de grăniceri, locul frontierei de stat dintre Polonia şi România interbelică. În faţă, ca în palmă, se întinde satul Horodniţa (regiunea Ivano-Frankivsk) cu părâul Serafineţ, iar pe malul stâng – câmpiile satului Zelenyi Hai. În 2008 locuitorii din Horodniţa au ridicat aici o cruce în cinstea independenţei Ucrainei din anul 1991. Mai departe spre apus se văd câmpiile şi satele din fosta Pocuţie galiţiană, regiune istorică cu adânci conotaţii în istoria noastră.

Adăugaţi o legendă

         Începuturile în zonă le vor fi făcut dacii întinşi în nord până la Vistula. Rezultat al romanizării populaţiei dace (carpe) din aceste părţi, românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi români din Transilvania. În secolele XII-XIV un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul românesc (jus valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă românească a zeci şi zeci de sate între Carpaţi şi Nistru, apărute cu mult înainte de întemeierea Moldovei.

         Istoria cunoaşte Pocuţia şi ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele mameluce ca ,,ţară a vlahilor şi a ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării alanilor (iaşilor)” ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei. Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,volochi” înainte de năvălirea ungurilor. Istoriografia ucraineană cu insistenţă menţionează faptul, că în majoritatea localităţilor de pe malul drept al Nistrului din actuala regiune Cernăuţi s-au descoperit dovezi arheologice a apartenenţei lor la cnezatul Halici-Volyni. Tot în acest aspect istoricii (A.Boldur) vorbesc despre ţările româneşti ale bolohovenilor şi brodnicilor, care sunt menţionaţi încă la 1150. Din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul şi polonezii. Învăţatul ucrainean Emil Kalujniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomyea, până la Lwow.

         Mult timp Pocuţia a fost parte integrantă a Moldovei medievale. La 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin), primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. Era de fapt o vânzare sub forma unui împrumut, o practică feudală întâlnită adesea la acea vreme. De exemplu Podolia între 1331 şi 1463 este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia.  Cât priveşte Pocuţia polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei, deşi ea a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

         În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse. Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”

         Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia. După cum mărturisesc letopiseţele va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lvov unde a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate.

         În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.”

         Numeroase şi bine organizate coloniile de români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele româneşti din Galiţia. La 1568, de exemlu, erau crainici moldoveni cu zeci de sate în stărostiile Premysl şi Sambor.

         Iată cum se poate lămuri prezenţa la Lvov a unei suburbii moldoveneşti încă din secolul al  al XVI-lea, a bisericii moldoveneşti (volohska) cu ctitorul Constantin Corneac şi bourul zugrîvit pe zidul ei, soborul Sf. Iurie etc. Într-un Îndrumar editat de Arhiva Istorică din Lvov am descoperit un întreg capitol despre documentele moldoveneşti scrise atât în vechea slavonă cât şi în limba veche moldovenească (cu caractere chirilice), semnate de domnitorii Moldovei. În arhiva din Lvov s-a păstrat până spre sfârşitul sec. XIX şi Convenţia lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408 cu prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi şi de unde într-un mod misterios a dispărut ca să fie descoperită în muzeul Federaţiei Ruse din Moscova în ajunul sărbătoririi a 600 de ani ai capitalei Bucovinei.

         Revenind la tema frontierei dintre Moldova şi Polonia prezentăm un fragment din hotarnica satului Babin din 21 iulie 1742, care se păstrează într-o traducere germană la arhiva din Cernăuţi şi din care depistăm de fapt care era frontiera dintre Moldova şi Polonia. "Hotarnica satului Babin, cum am primit-o dela Nastasia, jupăneasa lui Drace, şi dela rudele lui. Hotarul începe la dealul Horodencei, lângă drumul sobarilor, şi merge până la marele drum care duce la Horodenca. Încă înainte de prima sosire a Moscoviţilor în ţară a stăpânit părintele meu împreună cu Pavel Rugină comis până la apa Serafineţului, care cade în Nistru."

         Drumul Sobarilor, amintit în acest document, este drumul comercial medieval pe care se transporta sarea de la salină la locul de vânzare care pe atunci era un produs deosebit de valoros. În Moldova aceste drumuri erau numite „ a sobarilor” fiindcă cei care pregăteau sarea pentru comercializare o ardeau in sobe sau cuptoare cu două nivele. Traseul acestor drumuri poate fi reconstruit parţial prin descoperiri arhelogice sau din documente istorice ca cel de mai sus.  Multe localităţi din Moldova au cunoscut o prioadă de înflorire prin faptul că erau aşezate pe traseul unui astfel de drum comercial. Nicolae Iorga referindu-se la spaţiul carpato-dunărean afirma că el este "o regiune de influenţe necontenite, ba uneori chiar un ţinut de drumuri pe care se vântură neamurile", afirmaţie ce poate fi raportată şi la ţinutul dintre Prut şi Nistru.

         Într-un suret care se păstrează în copie germană la Arhiva din Cernăuţi şi care a fost făcută la 9 octombrie 1784 de tălmaciul austriac Predetiş după hotarnica din 20 iulie 1642 din cancelaria imperială vieneză se menţionează: "Mai departe începe hotarul între Polonia şi Moldova dela un izvor din care curge părâul Colacinul, care se varsă în apa Prutului şi dela acest părâu cale de o oră depărtare începe alt părâu zis Serafineţul, care se varsă în apa Nistrului; acest părâu după care este numită şi localitatea, formează hotarul între Moldova şi Polonia."

         Un alt document în care regele polon Vladislav stabileşte hotarul Poloniei către Moldova este cel din 13 decembrie 1433: "Iar între aceste oraşe (Ţeţin şi Hmelov) şi între Ţara noastră a Rusiei va fi această graniţă veşnică: mai întâi între oraşul nostru Sniatin şi între Şepinţi care Şepinţi aparţine Moldoei, pe aceste le desparte râul Colacin, iar dela râul Colacin drept peste câmpia Bolohovului până la râul cel mare Dnistrul, mai sus de satul Potoc care sat Potoc aparţine Moldovei şi de la acest sat în jos până la mare aparţine cătră Ţara Moldovei."

         Referitor la satul Potoc suntem nevoiţi să facem unele precizări. La 1906 istoricul ucrainean Miron Korduba susţinea că satul Potoc este satul Ciornâi Potoc din Bucovina (despre care vom vorbi ceva mai departe), astfel că un număr mare de sate din Bucovina urmau să fie socotite ca incluse în teritoriul Poloniei. Această afirmaţie a lui Korduba a fost combătută de către istoricul Ion Nistor, care în lucrarea sa de doctorat "Pretenţiile moldoveneşti asupra Pocuţiei" a dovedit că este vorba despre localitatea situată la Nistru la nord de Horodenko în Galiţia. Greşeala lui Korduba consta în aceea că denumirea satului Ciornâi Potoc apare abia în sec. XIX, până atunci fiind întâlnit în documente numai satul Onut. Atunci la 1433 mergea vorba despre satul Potoc de pe Nistru, actualmente cu denumirea Potocişce situat la doi kilometri mai sus de Horodniţa (nu trebuie confundat cu orăşelul Horodenka, situat la 10-12 kilometri la sud-vest de Nistru). Deci la acea vreme frontiera între Moldova şi Polonia era cu 2-3 kilometri ceva mai sus pe Nistru. Acest lucru reiese şi din precizările  Divanului Moldovei din 19 februarie 1782, când răspunzând generalului austriac Enzenberg, face următoarea declaraţie: "Hotarăle Moldovei, mai înainte după ştiinţă au fost până la Sarafiniţ de către Horodinca şi părâul Sarafiniţului până în Nistru şi din întâmplările turburărilor s-au lăţit leşii cu stăpânirea."

         Prima atestare documentară a satului Babin este din 4 martie 1652 când domnitorul Vasile Lupu împărţeşte între cei 3 copii (Ileana comisoaie, Alexandra visterniceasa şi fratele Ieremie) moşia  răposatului logofăt Gavrilaş Mateiaş. Partea jupânesei Ileana comisoaia includea câteva zeci de sate printre care şi "trei părţi de Babina". La 1767 domnitorul Grigore Calimah întăreşte lui "Vasile, feciorul Sămacăi, mazil, să fie volnic cu cartea Domnii Mele a-ş ţine şi a-ş stăpâni a lui dreaptă ocină şi moşie ce are depe strămoaşa sa Solomiea, anume o a patra parte de Babin şi o a patra parte din Stăpăniuca ce sânt la ţinutul Cernăuţului şi să aibă a lua şi de a zăcea din ţarini cu pâine, din câmp cu fânaţ, din bălţi cu peşte şi din prisăci cu stupi...". La 22 octombrie 1781 Ion Mitescul căpitan cu soţia sa Casandra, fata răposatului Vasilie Drăghinici şi a Mariei, fata lui Ştefan ce a fost frate bun cu Anton mitropolitul, înzestrează pe fiica lor Ilinca, căsătorită cu Ion Calmuţchi căpitan, dându-i a patra parte din Babin cu vaduri de moară şi cu păduri la stânca Nistrului.

Podul feroviar de la Zaleşciki

         Se ştie că la Babin a existat pe vremuri şi un schit. La 15 februarie 1782 Laurentie ieromonah, egumenul schitului Babin a declarat în faţa comisiei austriece, că pe locul unde se află schitul, "stătuse pe vremuri o biserică şi o sihăstrie. Amândouă au fost distruse pe timpul războaielor cu turcii. Acuma 30 ani călugărul Onufrie a clădit din nou biserica şi schitul. Schitul posedă numai ½ falce grădină în jurul schitului; călugării trăiesc din daniile răzeşilor. Schitul mai are o moară clădită pe pământul răzeşilor, câteva vite şi 50 stupi." În faţa aceleiaş comisii austriece s-au prezentat şi răzeşii de Babin care au declarat următoarele: "Ion Mitescul stăpâneşte ¼ Babin şi ¼ săliştea Ştefaniuca, primite de la soţia sa. Constantin Drăghinici: ¼ Babin, ¼ săliştea Ştefaniuca, moştenite de la tatăl său, care cumpărase 3 părţi de Babin şi Ştefaniuca dela mănăstirea Putna, din care o parte este stăpânită astăzi de Dumitraş Gafenco. Vasile Sămaca: ¼ Babin şi ¼ Ştefaniuca. Strămoaşa sa fusese soră cu Constantin Turcul. Pe vremuri tot satul a fost al familiei Turcul. Dumitraş Gafenco are ¼ Babin şi ¼ Ştefaniuca. Tatăl său Miron Gafenco stăpânise ½ Babin şi o parte de Ştefaniuca. Un sfert de Babin fusese vândut mitropolitului Antonie, din cauza datoriilor lui Pavel Rugină, care fusese frate cu strămoaşa lui Dumitraş Gafenco."

Podul rutier de la Zaleşciki

         După un popas de o oră pe dealul Cerlena, la fosta frontiera pe uscat între România şi Polonia, mă cobor pe stânci abrupte la apa Nistrului. Drumul îl continui spre răsărit în direcţia mănăstirii de la Hrişceatec. La vărsarea în Nistru a unui mic părâu ce curge din satul Babin, descopăr în stânca Nistrului dărâmăturile câtorva case din piatră, ascunse de ochii lumii de către arborii crescuţi aici în ultimii 50-60 de ani.  Ar putea să fie chiar rămăşiţele fostului schit de la Babin.

         La mănăstirea de la Hrişceatec ajung spre amurgite. Biserica nouă a mănăstirii, construită după anul 1991 pe malul dezgolit al Nistrului, se vede de la mare distanţă din toate părţile. Biserica veche şi însăşi mănăstirea se află ceva mai jos pe costişa împădurită a râului şi se poat vedea dintre copaci numai dinspre asfinţit şi miază-noapte.

Mănăstirea Hrişceatec

         De la apa Nistrului urc spre mănăstire pe o cărăruşă apropae neobservată la început de ochii trecătorului şi cu trepte scobite în piatră pe unde povârnişul este mai abrupt. La un moment dat cărăruşa se transformă într-o scară modernă din metal, care îl aduce pe drumeţ în faţa unor chilii scobite în stâncă. Am avut senzaţia că este unicul loc de la mănăstire care mai păstrează un aer arhaic, specific vechilor sihăstrii monahale. În rest o mulţime de case şi locuinţe moderne cu terase şi bazine cu apă curgătoare. Vechea capliţă este tencuită şi vopsită după modelul clădirilor mai noi ce o înconjoară, iar turlele sunt în galben-albastru şi încearcă să imite culorile steagului naţional al Ucrainei. Câţiva călugări discută cu însufleţire pe o terasă de unde se deschide o privelişte fermecătoare asupra râului din vale şi a orăşelului Zaleşciki. Sunt primele persoane de la începutul călătoriei mele care vorbesc în limba rusă. Toţi cei pe care i-am întâlnit până aici au vorbit numai în limba ucraineană. Am observat că odată cu înaintarea mea spre ţinuturile basarabene, în josul Nistrului, vorbirea localnicilor va fi tot mai îmbibată de cuvinte ruseşti şi româneşti.

Vechea capliţă a mănăstirii Hrişceatec

         Schitul Hrişceatec a fost zidit şi înzestrat de Hagiu Toader pe hotarul satului Repujniţa până la anul 1768 şi închinat mănăstirii Zograful de la Sfântul Munte. Documentele vremii mărturisesc: "zidind mai sus amintitul Hagiu negustor la Repujiniţa la malul Nistrului o mânăstire şi dorind s-o înzestreze, a căutat o moşie pe care s-o dăruiască mânăstirii şi aflând că mai sus amintiţii gineri ai lui Toader Nacul au răscumpărat de la Nemţi jumătatea de sat [Zvineace] a lui Ţintă, i-a rugat adeseori şi i-a rugat să se facă binefăcătorii mânăstirii şi să vândă acea jumătate de sat cu un preţ mai mic şi le-a făgăduit să scrie numele lor în pomelnicul ctitorilor şi văzând că mânăstirea are nevoie de acea jumătate de sat şi de două mori şi dorind şi ei a o înzestra, atunci din bună voia lor au vândut acea jumătate de sat răscumpărată lui Toader Hagiu negustor pentru 1000 lei, iar restul banilor l-au dăruit mânăstirii pentru pomenirea lor."  La 12 aprilie 1768 domnitorul Moldovei Grigorie Ioan Calimah întăreşte acea jumătate de sat Zvineace prin hrisov  mănăstirii Hrişceatec "ca să-i fie dreaptă ocină şi moşie cu tot hotarul şi cu toate veniturile nesmintit în veci".

Orăşelul Zaleşciki văzut din mănăstirea Hrişceatec

         La REPUJNIŢA (Repujânţi) mai întâi trec prin păduricea de pe malul râului unde sunt situate câteva tabere de odihnă de care mă leagă multe amintiri frumoase din anii tinereţii. Locurile s-au schimbat foarte mult. Fosta tabără de odihnă a Universităţii din Cernăuţi e într-o stare deplorabilă, iar în cele câteva căsuţe renovate cu multă modestie se odihnesc doar câteva zeci de copii invalizi. Într-o stare mai bună este fosta tabără de odihnă a Institutului de Medicină din Cernăuţi, care având posibilităţi financiare mai bune, în deosebi datorită taxelor ridicate pentru studii la studenţii arabi, a continuat să fie întreţinută la un nivel mulţumitor. Criza economică şi financiară şi-a spus şi aici cuvântul, conducerea Institutului fiind silită să cedeze temporar tabăra diferitor sindicate, care au organizat aici o tabără de odihnă pentru adolescenţi. Aceste două tabere sunt aproape unica posibilitate pentru câţiva zeci de oameni din sat de a se angaja sezonieri la lucru.

Nistrul la Repujniţa

         Între păduricea de la Repujniţa şi malul Nistrului, unde pe vremuri se întindeau lanurile mănoase ale colhozului local, cresc acum din abundenţă buruieni sălbatice ca într-o pădure în care nici vitele sătenilor, aici fiind intr-un număr destul de mare, spre deosebire de calelalte sate, nu încearcă să intre. Revenim la malul Nistrului, la frumoasa insulă, unde întotdeauna se adună o mulţime de pescari, atât cei de dincolo, mai ales din Kasperivţi, cât şi ai noştri, veniţi din întreaga regiune. O baie răcoritoare în Nistru mă înviorează şi după o oră de odihnă pornesc mai departe spre sud, unde mă aşteaptă întâlnirea cu vechiul şi renumitul Vasilău.

La pescuit

Biserica din Culeuţi la 1936

Biserica din Culeuţi în 2009

         În drum, pe malul drept al râului, peste pădurea de la Culeuţi, se ridică cupolele noii biserici de la mănăstirea de călugări, deschisă aici cu aproape 10 ani în urmă. Cu părere de rău vechea biserică сu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită la 1779, a fost atât de mult schimbată printr-o modernizare inadecvată din materiale noi cu adăugiri inutile, încât aproape nu mai poate fi identificată cu imaginea originală de pe fotografiile de epocă.    Fiind cândva o biserică de lemn, specifică construcţiilor bisericeşti din Moldova, fără turle, cu planimetria dreptunghiulară, alungită între răsărit şi apus, cu nava boltită şi acoperişul din şindrilă în patru ape, ea păstra aici, pe malul Nistrului, cel mai bine specificul şi frumuseţea spirituală a celora ce au făurit-o. Anume în astfel de biserici de lemn conservate din sec. XVIII şi XIX s-a păstrat cea mai interesantă şi cea mai autentică pictură de icoane, pictură de tradiţie bizantină sau naiv populară, neafectată de spiritul nivelator al academismului şi realismului naturalist din sec. XIX-XX. Ştiind ce s-a întâmplat cu biserica de lemn Sf. Nicolai din Cernăuţi, cu alte zeci de biserici de lemn de aici şi de aiurea, mă gândesc cu întristare la ceea ce va rămâne din acest valoros tezaur generaţiilor viitoare. 

Cu caprele la păscut(Ivan Porubnyi)

         În timpul unui popas la Vasileu l-am cunoscut pe Ivan Porubanyi, născut în anul 1930, care ieşise cu caprele la păscut pe malul Nistrului. Înţelege româneşte dar vorbeşte greu, lămurindu-mă că nu are cu cine vorbi.

             Bătrânul Porubanyi cunoaşte destul de bine situaţia existentă aici până la război. Grănicerii români patrulau malul râului de la Vasileu până la Culeuţi unde se afla alt pichet de grăniceri, care făcea acelaş lucru mai departe până la Repujniţa. Şi tot aşa pe întreaga frontieră. Grănicerii trăiau în centrul satului, într-o casă, închiriată de la un locuitor mai înstărit. Casa s-a păstrat până astăzi, cei drept numai o jumătate, căci unul din cei doi fraţi Moscali, moştenitorii casei, şi-a luat partea sa ca material de construcţie. Celălat frate a rămas cu dărâmăturile casei şi cu un petec de vatră strămoşească. Pe celălalt mal acelaş lucru îl făceau şi grănicerii polonezi. La mijlocul râului erau fixate semne plutitoare şi straşnică bătaie mai primeau de la grăniceri cei care vara, la scăldat sau cu alte ocazii treaceau din neatenţie aceste semne. Nu se permitea să duci discuţii cu cei de partea poloneză. Ca să treci în Polonia trebuia să depui o cerere la primărie sau la pichetul de grăniceri şi după ce primeai permisia putea-i trece pentru o zi-două de partea cealaltă. Se mai întâmpla că mulţi treceau râul în mod clandestin, dar dacă erau descoperiţi aici îi aştepta, de cele mai multe ori, aceeaşi bătaie din partea grănicerilor sau jandarmilor. Dacă cei trecuţi în mod clandestin erau prinşi de grănicerii polonezi se întorceau de către autorităţi înapoi. Acelaş lucru, în mod reciproc, îl făceau şi grănicerii români, excepţie făcând numai cazurile, când frontiera o treceau militarii.

Cu chiematul la nuntă (Vasileu)

                Necesitatea de a mă aproviziona cu alimente mă face să mă îndrept spre centrul satului unde sper să dau de o alimentară. E amiază. Lume puţină. Spre uimirea mea la un colţ de uliţă întâlnesc două fete îmbrăcate în fermecătoarele costume naţionale. Primul gând care mi-a venit în minte a fost că se întorc în calitate de interpreţi de la un concert sau festival de muzică populară. La întrebarea mea unde s-au pornit în zi de lucru îmbrăcate aşa de frumos, îmi răspund că sunt druşte, pornite cu chematul la nuntă pentru duminică, iar aici la Vasileu chiematul la nuntă se face neapărat în costumul naţional. Bine, dar ce fac atunci vătăjăii, m-am întrebat eu în glas. Am aflat că ei deasemenea cheamă la nuntă, dar din partea mirelui, pe când druştele chiamă nuntaşii numai din partea miresei. 

Cu ciematul la nuntă (Vasileu) 

                 După ce s-au lăsat să le fotografiez şi dăruindu-mi câte un zâmbet de rămas bun fetele au pornit mai departe cu chematul la nuntă. La cimitirul din centrul satului observ câteva monumente de mormânt foarte bogate, cum se obişnuia de obicei a se ridica oamenilor bogaţi la oraşe. Unul aparţine unui reprezentant din cunoscuta famile de boieri Capri, altul este cripta familiei Balasinovici. Inscripţiile pe aceste morminte sunt executate în germană şi în română, iar la cele mai noi - numai în rusă şi ucraineană.

 

"Aici zace Demeter F. Costin" (Vasileu)

         La biserică cu hramul Naşterea Maicii Domnului fotografiez crucea cea veche de lângă biserică cu următoarea inscripţie cu litere chirilice: „Aici zace Demeter F. Costin au repusat la august 1833”. Biserica a fost sfinţită  în 1835, iar Costin, ca proprietar al satului, a fost probabil şi unul din ctitorii ei, dar a decedat  cu doi ani înainte fără s-o vadă terminată. Referitor la familia Costin, pe care Dimitrie Cantemir o socoate a fi, alături de alte 73 de nume, „ale neamurilor boiereşti cele mai de frunte”, s-a păstrat un document de la voievodul Eustratie Dabija din 18 martie 1663 prin care întăreşte hatmanului Iancu Costin satele dăruite lui de spătarul Iordachi Cantacuzino printre care, alături de Bobeşti, Ciurcău (probabil Cincău), Doroşăuţi, Boianciuc întâlnim şi „ giumătate de sat de Vasileu cu vecini, iară la Cernăuţi”

         Vasileu (Vasâliv), în documente îl întâlnim şi cu numele de  Laslău, a fost pe vremuri o localitate de tip urban şi se aminteşte  deja la anul 1230, când cneazul de Halici-Volânia Danil Romanovici trece Nistrul la Vasileu. Oraşul a avut o dezvoltare accentuată în sec. XII începutul sec. XIII, când, după părerile unor specialişti ucraineni, ar fi avut între 20 şi 30 mii locuitori (acum populaţia satului abia întrece o mie de oameni), o catedrală de peste 35 m înălţime şi de la 12 la 70 de biserici.  În perioada Moldovei este amintit pentru prima dată într-o danie a domnitorului Roman I din 1448, scrisă la Colomâia, unde fugise de mânia lui Petru, fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun, ce spera să vină la domnie în locul lui.

Morminte vechi în cimitirul din Vasilău

         Aproape toate satele prin care am trecăt în vremea călătoriei mele pe Nistru sunt sate răzăşeşti, deaceea ma vad obligat să deschid o paranteză pentru a lămuri acest fenomen. Răzeşii erau ţărani liberi, care stăpâneau în comun moşia satului, dar lucrau independenţi lotul agricol repartizat, lăsându-l după moarte ca moştenire urmaşilor lor. Această formă de proprietate funciară precum şi metoda de prelucrare a pământului în comun era foarte veche şi exista deja pe vremea întemeierii statului moldovenesc. Înainte de organizarea statului moldovenesc la jumătatea secolului al XIV-lea teritoriul Moldovei cunoştea o organizare prestatală şi avea aşezări săteşti, nefiind deci „o ţară pustie”. Se poate deci afirma că satele răzăşeşti sunt cele mai vechi sate din Bucovina. De regulă, ele erau aşezate de-a lungul râurilor şi a principalelor căi comerciale.

         După ce răzeşii au obţinut privelegii de la domnii Ţării Moldovei, pentru care erau datori să participe în timpul războaielor la campanii militare, satele lor se constituiau şi la hotarele ţării. Răzeşii de la marginile de nord a Moldovei la frontieră cu  Polonia aveau şi onorabila sarcină de a păzi hotarele ţării. Ei au constituit baza din care s-au dezvoltat şi alte tipuri de proprietate, în primul rând cea boierească şi a mazililor.

         În cursul vremurilor s-a produs în sânul răzeşimii o diferenţiere unii din ei fiind consideraţi „mazili”, adică, din punct de vedre social, ca o clasă intermediară între boieri şi răzeşi. Mazilii, după sensul cuvântului, care ne-a venit din limba turcă, sunt boierii scoşi din slujbele statului, precum se spunea şi despre domnii Moldovei, când erau scoşi de către sultan din domnie, că au fost „maziliţi”.

         Mazilii, ruptaşii şi şleahtele proveneau din rândurile ţăranilor răzeşi, care cu timpul s-au înstărit, au obţinut titluri şi, ce este foarte important, unele privilegii de la domnii ţării. Ei plăteau un impozit mai mic în comparaţie cu birnicii, aveau unele scutiri la impozitul pe avere şi dispuneau de dreptul de a avea argaţi şi slujitori la curte. Principala deosebire dintre mazili şi ruptaşi consta în faptul că primii se subordonau direct divanului sau domnului, în timp ce ultimii trebuiau să se supună reprezentanţilor puterii centrale în ţinut şi anume pârcălabului sau starostelui. Ruptaşii puteau să achite impozitele în rate (în rupte) de unde şi provine denumirea lor. Şleahticii, cu un statut apropiat de mazili, nu făceau parte din nobilimea moldovenească fiindcă au fost înobilaţi de ruşi înainte de 1768 pentru serviciile aduse armatei ţariste şi pentru că marea majoritate a şleahticilor erau oroginari din teritoriile poloneze.

         Pe parcursul secolelor mulţi răzeşi au devenit boieri cu mari proprietăţi de sate şi moşii ce erau ereditare, deşi condiţionate de participarea obligatorie la campaniile militare şi susţinerea tuturor acţiunilor domneşti în politica internă şi externă a ţării.

         Anume aici pe malul Nistrului, îndeosebi la Vasileu, Culeuţi, Repujniţa şi Doroşăuţi, unde am avut ocazia să discut cu mai mulţi ţărani în vârstă, mi-am amintit de mai multe ori de un articolul  din „Deşteptarea” (1894) „Ceva despre răzeşii noştri”, în care se face o caracterizare a răzeşilor din satele Vasilău şi Culeuţi. Am ţinut neapărat, acum când revăd aceste însemnări, să prezint câteva fragmente din acest articol: „Rezeşii sunt de regulă oameni voioşi, ei în de ei se înttrec în şăgi şi păcălituri de tot felul, li place a se da mai învăţaţi şi pricepători decât alţi oameni, deci li place a vorbi limbi străine, bunăoară câte ceva nemţeşte, policeşte, puţin şi româneşte, voind aşa să se arete mai pe sus decât ţăranii.

Răsărit de soare la Bridoc

         Rezeşul ţine mult la cinstea sa. Rezeşul dacă-ţi făgăduieşte ceva, te poţi lăsa cu tot adinsul pe vorba lui, el ţi-o împlineşte şi nu-ţi face sminteală nici cât e negru sub unghie. Dacă ai împrumutat rezeşului bunăoară parale, apoi ţi le întoarce cu bună seamă la timp, ba şi cu câteva zile înainte de vădea, chiar ca să dovedească că-şi ţine cuvântul...

         Rezeşii din Culeuţi sânt mai dearândul negustori de vite, de cai, boi, vaci, oi, mascuri şi altele, şi în Culeuţi cu bună seamă se vând şi se cumpără pe an mai multe vite decât în alte sate, de ar fi ele şi de două ori mai mari.

         Rezeşul se îmbracă în surduc, poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciobote sau papuci (ghete) în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de coloare deschisă, eară pe cap – pălării frumoase cumpărate din târg. Earna poartă cojoc şi manta, dar nici odată suman.

         Cuşmele rezeşilor sânt mici şi ascuţite, ei sânt cu toţii tunşi, raşi şi cu mustăţile răsucite, ici colea poartă şi barbă peptănată cu multă grijă.

         Rezeşiţele, cărora le zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu pei de vulpe, de mel sau căptuşite cu bumbac; rociile li-s de feliurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale, mai totdeauna de coloare neagră.”

         Altele sunt desigur preocupările foştilor răzeşi de pe plaiurile nistrene, altul este portul de zi cu zi al lor, dar totuşi aş vrea să cred că sufleteşte ei au moştenit multe din frumoasele capacităţi ale strămoşilor şi ţin mult la onoarea şi cinstea lor.

         Ceva mai sus de Vasilău, unde Seretul (din regiunea Ternopol) se varsă în Nistru, cursul râului face o curbură adâncă în malul bucovinean, revinind la direcţia obişnuită în aprppiere de Doroşăuţi. Aici la Doroşăuţi l-am cunoscut pe bătrânul Ivan Fostei, care ieşise cu vaca ţinută de funie la păscut. 

Zori de zi

         Vreau să accentuiez faptul, că malul Nistrului pentru localnici, cel puţin vara,  este de fapt un loc de întâlnire. Pe parcursul călătoriei am întâlnit bătrâni şi tineri, femei şi copii ieşiţi cu vitele la păscut, la pescuit, la spălatul covoarelor, la strângerea pietrelor pentru construcţie, la scăldat. Aproape toţi gospodarii, care au eşire la malul râului, îşi fac sub copaci, lângă gardul ogorului laviţe, unii chiar şi mese, unde ies ca să mai schimbe o vorbă cu vecinii, cu trecătorii sau pur şi simplu să privească în linişte curgerea apei.

         Ivan Fostei, născut în anul 1931, vorbeşte binişor româneşte. „Primele lucruri pe care le-am învăţat la şcoală au fost „Tatăl nostru” şi imnul regal. Deaceea şi azi „Tatăl nostru” îl spun  în limba română.” Se plânge deasemenea că nu are cu cine vorbi româneşte. La întrebarea mea de ce nu vorbeşte cu soţia sa îmi răspunde că ea nu ştie româneşte, fiind cu 10 ani mai tânără ca el („N-a apucat scumpa mea şcoala românească.”). Este bucuros ca un copil că are cu cine schimba o vorbă românească,  chiar cade de acord să-mi cânte un cântec în limba română.

                   „De la Nistru pân-la Prut

                   Trei mândruţe am avut

                  O româncă şi-o ţigancă,

                   Si-o frumoasă bucoveancă.

        

         Românca-mi făcea mâncare,

         Ţiganca îmi da parale,

         Bucovinca cea frumoasă

         Mă păstra pentru acasă...”

         Bătrânul Fostei continuă să-şi depene amintirile: „Era destul de strict pe vremea românilor, dar era o rânduială în toate. Principalul că puterea avea respect faţă de averea omului, de moştenirea lui. Părinţii mei aveau câteva hectare de pământ şi toată viaţa au muncit ca să mai cumpere, să agonisească pentru copii. Pământul pe atunci însemna totul pentru om. Şi statul nu s-a amestecat nici odată în proprietatea omului, indiferent de ce neam era. Când au venit ruşii toate s-au întors pe dos. Ne-au luat tot ce aveam. Nu se mai înţelegea ce e bine şi cei rău. După ei era rău să îmbli la biserică, să crezi în Dumnezeu. Acum, slavă Domnului, lucrurile s-au schimbat, dar e o mare dezordine pretutindeni.” La despărţire, după câţiva paşi făcuţi în urma cornutei sale, bătrânul se opri brusc de parcă-şi amintise ceva foarte important, se întoarse din nou spre mine puţin aplecat şi aproape în şoaptă îmi spuse: „ Să ştii, nu ne-ar strica nouă acum oleacă de rânduială românească. Eu cred că ne-ar prinde bine.”

Nistrul în zori (Bridoc)

          La Bridoc am hotărât să las malul Nistrului  şi, traversând satul Ocna, am venit direct la Părâul Negru (Ciornâi Potic). Doream mai întâi să văd locul unde se unesc cele două pâraie, ştiind că Părâul Alb a fost cândva frontieră intre imperiul habsburgic şi cel ţarist.

Dealul nemţesc (părâul Negru)

Dealul căzăcesc (Părâul Negru)

         E încă dimineaţă, oamenii scot vitele la păşunea din marginea satului,  trebăluiesc prin ogrăzi şi grădini. La o poartă intru în vorbă cu un domn în ochelari, în care speram să descopăr un intelectual al satului. Domnul, la inceput reţinut la vorbă, este captivat de întrebările mele şi treptat se lasă dus de valul amintirilor. Îl cheamă Panciuc, a lucrat toată viaţa în Cernăuţi, iar acum la pensionare s-a întors la baştină. Suntem chiar la 20 metri de apa Părâului Negru, care, ca şi pe vremuri este murdară, fiindcă curge din iazurile de la Pohorilovca, Iurcăuţi şi Verbăuţi. Cel Alb îşi are izvorul în pădurea de la Horoşăuţi deaceea este curat şi mult mai preferat de către locuitori pentru întrebuinţări cotidiene. Aici, la Părâul Negru ele se întâlnesc,  ca mai departe cei 2 kilometri, până la vărsarea în Nistru, să-i fac împreună în aceeaş matcă, deşi unul e Alb şi altul Negru. Cei din satul Părâul Negru spun că mai departe părâul e fără nume, pe când cei din Onut susţin cu încăpăţânare că el poartă, desigur, denumirea satului lor. La unirea celor două pâraie natura a creat două dealuri splendide. Cel de partea rusească localnicii îl numesc Dealul căzăcesc, fiindcă pe vremuri acolo puteau fi văzuţi cazacii grăniceri, care patrulau călare costişa dealului. Şi azi se poate observa drumul făcut de copitele cailor căzăceşti în cei 106 ani (1812-1918) cât au fost stăpâni pe aceste locuri. Dealului din partea bucovineană, ceva mai domol ca relief, i se spune Dealul nemţesc, poate şi în memoria soldaţilor nemţi (români ?), căzuţi în luptele sângeroase din ultima conflagraţie mondială. Grănicerii austrieci patrulau deobicei pe jos sau mai adesea vegheau frontiera din intăriturile din vârful dealului, a căror urme se mai pot vedea şi astăzi.

Biserica din Onut

         Domnul Panciuc spune că femeile bucovinence preferau apa Părâului Alb pentru spălatul rufelor sau pentru ghilit pânza, căci era mult mai curată decât cea din Părâul Negru. Cazacii grăniceri erau foarte aşpri cu cei care îndrăzneau să se folosească de apa părâului, dar mult mai îngăduitori cu fetele bucovinence. Cei din Părâul Negru glumesc că în aceste cazuri era o adevărată întrecere între femei cu ridicatul rochiei sau cămăşii cât mai sus posibil. Astfel îşi puteau dovedi loialitatea faţă de cazaci şi îşi puteau garanta curăţenia hainelor pe viitor. Cazacii de partea cealaltă glumeau, comentau cu plăcere ca la spectacol. Cei mai aprinşi, mai nerăbdători dintre ei,  de dragul fetelor bucovinene, ajungeau adesea într-o stare de erau gata să violeze şi frontiera habsburgică. Îi mai domoleau grănicerii austrieci cu căte o împuşcătură de armă trasă în văzduh din vârful dealului nemţesc. Se ajungea până la aceea că unele femei mai oacheşe îşi întindeau pânza la uscat pe iarba de dincolo, adică pe cea muscăcească. Aşa era pe vremuri la ghilitul pânzei la Părâul Negru.

Ruinele morii de la Onut

         Îmi continui călătoria spre Onut admirând frumuseţea dealurilor din împrejurimi. Pe partea „rusească” se înalţă o biserică nouă cu turlele  strălucitoare, mari în formă de cepe. În centrul satului se desfăşoară un mic bazar cu marfă adusă de la oraş, probabil pentru bătrânii care nu pot face drumul la Cernăuţi. Tot aici, de partea „austriacă” văd biserica cea veche din piatră, construită în anul 1929 în perioada administraţiei româneşti. De la o bătrânică aflu că cei de partea cealaltă nu au avut biserică până acum vre-o 10 ani în urmă şi umblau la biserica cea veche. O întreb dacă este vre-o deosebire între cei de dincolo, de partea „rusească” şi cei de partea aceasta. Bătrânica mă lasă fără răspuns, căutându-şi de treburile ei. La podul cel nou din beton şi metal de peste Onut,  construit în locul celui de lemn, vorbesc cu un dărbat despre locul vechii vămi, care ar fi existat aici pe vremuri. Îmi arată la numai 10 metri de pod  o casă veche ţărănească, părăsită de locatari, în care se presupune ca ar fi fost vama rusească. La aceeaş întrebare privind deosebirea dintre oamenii de pe cele două maluri ale Onutului Nicolai Bojco (aşa îl cheamă pe interlocuitorul meu), după o scurtă ezitare  începe să-mi lămurească cum stau lucrurile: „Deşi sunt şi ei ucraineni, deşi trăim atâţia ani împreună, în acelaş sat, ne deosebim mult. Uite, numai îmblă la biserica noastră, au rămas de partea Patriarhiei moscovite, cu ajutorul ei şi-au construit biserică aparte. Noi, desigur, am trecut la Patriarhia de Chiev, la alegeri suntem cu Iuşcenko pe când ei sunt întotdeauna cu Ianukovici. Iată care e deosebirea.”  Cei tineri observă mai puţine diferenţe între cei de partea „rusească” şi cei de cea „austriacă”, fiindcă în ultima vreme „toţi s-au amestecat”. Recunosc însă cu toţii, că mai ales pe vremuri cei din Onutul „austriac” erau mai gospodăroşi, mai harnici, cu case mai arătoase. Întradevăr acest lucru   l-am  observat şi noi la o cercetare mai atentă a gospodăriilor de pe ambele maluri ale Onutului.

Fosta vamă rusească de la Onut

         În sfârşit ajung la finalul călătoriei mele, adică la locul unde, după spusele unui şugubăţ, cucoşii în decursul anilor, fără să ştie, au căntat pentru cetăţenii a trei imperii: cel austriac, cel rusesc şi cel otoman. Exact la contopirea apelor Onutului cu cele ale Nistrului, întâlnesc un pescar, postat pe un scăunel din scânduri şi care habar nu are că pescuieşte pe fosta frontieră imperială, iar bătrânul Nistru, sub razele fierbinţi de început de august,  îşi duce liniştit mai departe apele spre răsărit,  unde încep meleagurile basarabene. Dar spre ele, sper, îmi voi îndrepta    paşii altădată.       

Părâul ce despărţea două imperii

        

          În călătortia efectuată la graniţa de nord a Bucovinei am avut plăcerea în primul rând să admir frumuseţea acestor locuri. Pe de altă parte am intenţionat să descopăr locuri şi oameni cu repere comune pentru neamul din care fac parte. Ceva mai târziu, la întoarcere, am simţit necesitatea să arunc o privire în istoria acestor locuri cu documentele vremii în mână. Numele toponimice şi de familie, mărturiile interlocuitorilor mei, documentele domnitorilor moldoveni vorbesc despre oameni cu caractere specifice pe aceste meleaguri, despre o istorie unitară a neamului românesc, în afară sau pe deasupra istoriei statului naţional propriu zis, care prin cuceriri sau pierderi teritoriale, a mărit sau a redus pe parcursul anilor întinderea spaţiului său. Aceasta a fost totodată o modalitate de cunoaştere şi de apropiere între oameni, care astăzi sunt de diferite naţionalităţi, dar care la începutul preistoriei, în spaţiul tracic de la Nipru şi până în Balcani, au alcătuit o singură civilizaţie după formele limbii şi natura zeilor, după obiceiuri, după manifestările artistice, sociale, politice, economice. Redescoperirea acestei unităţi sau a unor apropieri fireşti în mai multe domenii sunt în măsură să reducă conflictele şi tensiunile dintre oameni, favorizând pacea şi buna înţelegere. 

Spre plaiurile basarabene

August, 2009.