BISERICILE ȘI OAMENII TOPORĂUȚILOR
„În
acest spaţiu românesc a locuit boierul Dumitru Barnovschi, mare paharnic şi
apoi mare postelnic. Într-o casă „cu boiereşti curţi, nu departe de Prut,
înconjurată de fâneţe, imaşuri, bogate heleşteie cu peşte, dumbrăvi şi locuri
bune de vânătoare”, s-a născut domnul Moldovei, Miron, „după anul 1590” - aşa
cum amintesc hrisoavele”. (După Nicolae Pintilie „Biserica unui domnitor
martir, în mijlocul unui popor martir. Documentar”). Locul acestor „boierești curți” a fost stabilit de neobositul
Petru Helici chiar vizavi de noua biserică Sf. Ilie (1914), unde azi e chiar
clădirea primăriei, construită în anii sovietici, alături de clădirea veche a
primăriei, construită în interbelic.
Despre
Miron Barnovschi, Miron Costin scria că în trei ani de domnie a construit și
reparat atâtea biserici și mănăstiri, cât alți domnitori au fãcut în „40 sau 20
de ani de domnie” („Letopisețul Moldovei” de M. Costin). Cât a condus destinele
Moldovei (prima domnie din 1611, cea de a doua din 1626-1629 și cea din 1633
care a durat o lună) Miron Barnovschi a ridicat șapte lăcașuri de cult din cele
14 zidite sau refăcute în această vreme.
În
acest cadru se înscrie și biserica Sf. Ilie de la Toporăuți, terminată probabil
la 1626, prima biserică fortificată din Moldova, dotată cu tainițe și ferestre
de tragere. La fel e și biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iași, ctitorită de
același domnitor, dar care a fost terminată de Vasile Lupu la 1635. Nu trebuie
să uităm ca actuala biserică a fost ridicată în locul celei vechi, din lemn
probabil, ctitorită de Dumitru Barnovschi, tatăl domnitorului martir în anul
1560, pe care turcii au dărâmat-o în drumul lor spre cetatea Hotinului.
Același
Nicolae Pintilie ne oferă și alte informații interesante despre satul Toporăuți
și biserică: „În 9 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă, care moştenea satul
de la părintele său, Dumitru Barnovschi („care sat a fost adevărat strămoşesc
al domniei mele”), dăruia Toporăuţii mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din
Iaşi (mănăstirea Barnovschi), închinată, la rândul ei, Patriarhiei de
Ierusalim. Scutit de unele dări către visteria statului, în 5 februarie 1700,
de către Antioh Cantemir, dar provocând mânia patriarhului Ierusalimului,
Dosoftei, care, în 7 ianuarie 1705, blăstăma slugile domneşti din Cernăuţi care
supărau cu dări moşia Toporăuţilor, satul Toporăuţi suporta greu asuprirea
călugărească, pustiindu-se adesea, cum s-a întâmplat şi în 6 martie 1727, când
Grigore Ghica Vodă le recomanda călugărilor: „Să căutaţi să mai chemaţi oameni
din ţara leşească şi di pe aiurea câţi mai mulţi să vie şi să se aşeze acolo”.
(Nicolae Pintilie, „Biserica unui domnitor martir, în mijlocul unui popor
martir. Documentar”). Astfel se poate lămuri numărul mare de ucraineni în acest
vechi sat românesc, care în 2001 alcătuiau 97,5% din populația Toporăuțiului.
În
perioada sovietică biserica a fost închisă. Am vizitat-o pentru prima dată în
1989 împreună cu regretatul eminescolog Victor Crăciun și marele fotograf
Vasile Blendea, care, porniți în căutarea drumurilor lui Eminescu, au ținut
foarte mult să vadă și această biserică ctitorită de Miron Barnovschi. Deși
biserica nu funcționa am reușit totuți să găsim atunci prin vecini persoana
care deținea cheia bisericii și care cu multă bunăvoință ne-a deschis-o ca
Vasile Blendea s-o poată filma și din interior. Nu știu dacă aceste poze și
filmulețe se mai păstrează undeva în arhiva Radioteleviziunii Române (V.
Blendea era fotocorespondentul ei) sau ale urmașilor regretatului fotograf, dar
azi, sigur, ar avea o mare valoare.
De atunci la Toporăuți am fost mai
mult în trecere în drumurile noastre spre cetatea Hotinului, însă o dorință mai
veche de a găsi locul nașterii sau posibile rude ale marei noastre interprete
de folclor Sofia Vicoveanca m-a făcut să ajung în ajun de Paști iarăși în această
străveche vatră românească. Cum era și firesc, după vizitarea celor două
biserici, prima ctitorită de domnitor, cealaltă, construită în 1914 în stilul
neoromânesc după proiectele cunoscutului arhitect și constructor Carol
Romstorfer, am pornit spre cătunul Colonia, cătun creat de coloniștii români în
anii 20 ai secolului trecut. Deși în această parte a satului aproape toți
locuitorii vorbesc de bine de rău românește, urmași direcți ai foștilor
coloniști e aproape imposibil de găsit. Se mai întâlnesc câțiva cu nume românești ca Garbuz, Balan, Ponici,
Mogiliuc (de la Movilă!), Zbira. Vasile Ilcu, localnic ucrainean după tată și
român după mamă (născută Balan), îmi mărturisește că în sat au fost peste 20 de
familii de coloniști cu numele Balan, dar acum aproape că au dispărut
complectamente. Numele Fusa nu-i spune nimic, în schimb, cu mare plăcere ne
povestește despre viața de azi a toporăuțenilor, care aproape toți se ocupă cu
pomicultura, înrădăcinită aici de foștii coloniști. La începuturi cu pomicultura
se ocupau numai români, care au primit aici parcele de pământ, unde și-au
construit case și au plantat livezi de mere, pere, pruni, cireși. Mai apoi
această ocupație, văzând că e destul de profitabilă, a fost îndrăgită și de
ucrainenii din sat. În perioada sovietică colhozul din localitate se ocupa de
asemenea cu pomicultura, dar nu în exclusivitate cum o fac toporăuțenii astăzi.
Pe
ulița principală a cătunului Colonia (str. Miciurin !) încerc să depistez case
construite de coloniști astfel ajungând în ograda familiei Rusnac. Capul
familiei, Ivan Rusnak, e din satul vecin Colincăuți, căsătorit aici cu o
localnică, trăiește în casa unei mătușe, casă construită în interbelic. La
întrebarea mea dacă cunoaște română îmi răspunde negativ și continuă:
- Eu îs moldovan și graiesc
oleacî pi moldovenești. Fimeia graiești mai bine, copii înțeleg da nu graiesc.
Cei doi copii, un băiat și o
fetiță, imediat îl contrazic pe părinte:
- Noi înțelegem șî graim,
oleacî...
Casele coloniștilor, puține câte
s-au mai păstrat, sunt asemănătoare cu cele din satele de unde au venit
coloniștii, majoritatea cu acoperișul în patru ape.
Tot pe această uliță s-a aflat și
casa părintească a Sofiei Vicoveanca, în care după refugiul din 1944, un timp,
ar fi trăit familia lui Magid Mortco cu soția Ita. Pe vremea sovieticilor casa
lui Gheorghe a lui Ilie Fusa și a soției Veronica, născută Ieșan, a fost
folosită de colhozul din localitate. Casa a dispărut după 1991, când un
gospodar al satului („mai crutoi” după cum ne spunea Vasile Ilcu) a dărâmat-o
ca să ridice în locul ei un depozit frigorific pentru păstrarea fructelor.
O plimbare prin livezile
sătenilor, toate în floare, cu multă liniște și numai în zumzet de albine mă
face să devin melancolic.
Revin în centrul satului ca să-i
fac o vizită domnului Petru Helici, cel mai bun istoric de prin părțile
locului. Mă primește soția lui, care trebeluia prin ograda spațioasă și care mă
invită chiar în „camera de cercetări” a soțului. E de fapt un fel de bucătărie
de vară în care domnul Helici chiar răsfoia câteva din registrele bisericești
despre nașterea, căsătoria și decesul toporăuțenilor. Cele mai vechi însemnări
sunt din 1812 (căsătorie), iar ultimele din 1944. Le-a găsit în podul bisericii
părăsite și ca să nu fie distruse le-a adus acasă și le-a păstrat până la
redeschiderea bisericii din 1989. O parte sunt la biserică, dar condițiile
acolo fiind nu tocmai potrivite (umezeala) le aduce din când în când acasă.
Între timp le-a cercetat cu
minuțiozitate, găsindu-și nu numai arborele genealogic al familiei sale de
câteva secole, dar a descoperit și o istorie mult mai fascinantă a localității
natale. A fost nevoit să cerceteze și multe cărți de istorie, să cunoască o
parte din publicațiile românești în acest domeniu, devenind astfel unul din cei
mai buni cunoscători a istoriei Toporăuțiului în special și a Bucovinei în
general. Deși a muncit toată viața șofer în colhoz și la câteva întreprinderi
din Cernăuți. Acum îl vizitează profesori universitari, jurnaliști pentru a
realiza cu el emisiuni telivizate, interviuri pentru ziare și reviste și chiar
pentru a primi o consultare sau un sfat.
Îmi arată mai multe însemnări din
registrele sale printre care și despre părinții Sofiei Vicoveanca, a rudelor
acestora, a mai multor oameni de seamă din localitate. Are o poftă și interes
de discuții despre trecut cum nu întâlnești azi nici la oamenii de
specialitate, adică la istorici profesioniști. Ne despărțim cu nădejdea că
neapărat ne vom mai revedea. Sunt încă atâtea lucruri de împărtășit despre
oamenii acestui ținut, despre aceste atât de pitorești locuri.
Părăsesc Toporăuții spre
amurgite. Vine mult așteptata ploaie care ne va spăla de toate relele căzute peste
noi. Se apropie Învierea.
P.S.: Să nu uităm că la Toporăuţi s-au născut publiciştii şi profesorii universitari
Victor Morariu (12 februarie 1881) şi Leca Morariu (25 iulie 1888), fiii lui
Constantin Morariu, paroh la acea vreme al Bisericii Sf. Ilie.
Aici albumul foto:
Aici albumul foto:
