REALITĂŢILE UNEI  RĂSCOALE

sau

„...vântul rău care a bătut peste Ţara Românească”

Anul acesta se împlineşte un centenar de la răscoala ţărănească din 1907, care, după cum se exprima in scrib al vremii, „a fost spre nenorocirea ţărei şi ruşinea noastră”, unde prin „a noastră” se avea în vedere a ţăranului român. După cele mai recente cercetări ale fenomenului de la 1907 reiese că nu ţăranul a fost pricina violenţelor, mai ales a violenţelor cu care a fost înăbuşită această nemulţumire ţărănească, ci conducerea mioapă de atunci, care l-a adus pe ţăranul român într-o stare mizerabilă.

Înfăptuirea unirii Moldovei cu Muntenia, reformele lui Al. I. Cuza, mai ales legea rurală din 1864 ca şi cucerirea independenţei nu au putut aduce îmbunătăţirea aşteptată de ţărani. Unii dintre ei erau lipsiţi de pământ, alţii aveau suprafeţe mici. Se mai adăguau şi relaţiile încordate dintre ţărani şi proprietari sau arendaşi, unele abuzuri ale acestora din urmă la întocmirea unor învoieli agricole apăsătoare. Pământul era lucrat în condiţii foarte grele, uneori datorită lipsei vitelor şi a uneltelor de muncă.

Răscoala din ţinutul Herţei din februarie-martie a îmbrăcat forme comune celorlalte judeţe ale ţării, caracterizate prin atacarea conacelor, încercări de răfuială cu autorităţile locale şi cu negustorii satelor, care erau mai toţi evrei. Cele mai încordate frământări ţărăneşti au avut loc la Hreaţca, Culiceni, Godineşti, Mihoreni, Movila şi Târnauca. Pe la mijlocul lunii martie autorităţile locale, speriate de amploarea crescândă a rebeliunii, cer insistent prin telegraf intervenţia imediată a trupelor.

În a doua jumătate a lunii martie guvernul ia măsuri energice şi concentrează unităţile militare aproape în fiecare sat al ţinutului. Prezenţa trupelor fac ca autorităţile să-şi revie după şocul avut la început şi să acţioneze mai îndrăzneţ, reprimând răscoala. De aceea din această perioadă s-au păstrat şi cele mai multe documente: rapoarte, procese-verbale, adresări, dări de seamă etc. Toate documentele pe care le vom folosi în continuare au fost depistate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi.

La Bucureşti guvernul scoate în grabă un ziar „Gazeta sătenilor”, „ziar pentru apărarea intereselor ţărănimei române”. Gazeta, scrisă de „un comitet”, publică documente oficiale şi articole semnate în majoritatea cazurilor  „un ţăran”, „un binevoitor”, „un bun român” etc. Pentru a ne da seama de scopul pe care-l urmărea gazeta (guvernul) dăm câteva citate dintr-un articol din Nr. 2 al gazetei (1 aprilie 1907):

„Lucrurile s-or schimba în bine. Lăsaţi bociturile de o parte, ele-s pentru muieri, puneţi mâna pe coarnele plugului, înfingeţi-l mai adânc în pământ şi daţi înainte cu brazda. Vedeţi-vă în linişte de munca câmpului, din care ese izvorul de bogăţie, căci aici în capitala ţărei aveţi o stăpânire cu inima românească care va veghea  ca să se dea dreptate celor însetaţi după dreptate, aşa că grija aceasta lăsaţi-o pe seama guvernului celui nou care îl aveţi azi, spre binele vostru şi fericirea ţării. Şi dacă mă veţi asculta, va fi bine de voi, fraţilor!

                                                                                       Un bun român.”

La tipografia judeţului Dorohoi se editează o mulţime de foi volante, adresări, ordonanţe care chiemau la liniştirea spiretelor.

Reproducem mai jos o adresare către ţăranii judeţului, semnată de către prefectul judeţului Dorohoi George A. Vesescu.

„Oameni buni! A trecut vântul rău care a bătut peste Ţara Românească, pe care strămoşii noştri ai tuturora au întemeiat-o şi sprijinit-o cu mintea şi braţele lor şi pe care cu toţii au apărat-o şi înălţat-o de sângele lor vitejesc.

Să uităm ceasul rău, să avem încredere unii în alţii, să înţeleagă tot românul că Ţara aceasta nu poate avea fiinţă fără unire şi dragoste între toţi fiii săi, şi că numai duşmanii neamului nostru pot să se bucure când vrajba şi ura prind rădăcini în sânul poporului nostru.

Şi de-acum la muncă, oameni buni! Să nu lăsăm în paragină frumoasele şi mănoasele pământuri pe care ni le-a lăsat Dumnezeu ca să ne hrănim cu toţii.

Dragostea şi frăţia între noi, respectul legilor şi munca liniştită, să nu uităm că sunt adevăratele şi singurile condiţiuni, de propăşire şi neatârnare a scumpei noastre ţări precum şi a fiecăruia din noi.”

Îndemnuri şi sfaturi bune, dar venite cam târziu, aproape în ceasul al doisprezecelea. La sate lumea era agitată. Inspectorii comunali erau obligaţi să raporteze zilnic (uneori chiar de două ori pe zi) prefectului de judeţ despre starea spiritelor. În raportul de la 17 martie de la orele 8 dimineaţa se menţionau următoarele:

„Domnule Prefect, ordinului nr. 71 supun: In cuprinsul plăsilor Herţa-Darabani, spiritele populaţiunii sunt liniştite. Devastări nu s-au făcut. Crâşmele sunt închise. Persoane suspecte nu s-au descoperit. Evrei au rămas în comune un număr de 62, despre care cu cursa de astăzi V-am înaintat un tablou nominal.

Aprovizionarea trupelor se face prin rechiziţii şi bani. Evenimente nu sunt. S-au făcut detaşări de trupe prin toate comunele.

Manifestele înaltului guvern s-au citit şi se citesc prin toate satele şi, după asigurarea primarilor, populaţiunea e forte liniştită.

După arătările primarilor comunelor Buda, Hreţca şi Darabani, dintre capii de revoltă cari nu s-au putut prinde, ni se spune că umblă ascunşi prin păduri.

Inspector comunal, căpitan Miloş.”

Starea de zbucium şi nelinişte a satelor herţene în acel început de primăvară sunt reflectate şi în rapoartele inspectoratului comunal Giurgiuvanu din care desprindem şi măsurile luate de autorităţi, ca să „fie în fine complectă linişte”. Deşi, pe alocuri, puterea locală s-a arătat incapabilă să rezolve cerinţele ţăranilor (probabil, „fiind prea emoţionaţi de starea spiretelor ţăranilor”), până la urmă, cu ajutorul armatei, jandarmilor, cu bătăi şi mult sânge, cei de sus au obţinut „complecta linişte”. Oare era liniştea la care visau ţăranii?

Dar să invocăm documentele vremii.

„Regatul României

inspectoratul plăsilor Herţa-Darabani jud. Dorohoi

Nr. 220, personal, 1907, luna martie în 19 zile

Domniei Sale Domnului Prefect al judeţului Dorohoi

Domnule Prefect! Am onoarea a supune cunoştinţei D-Voastră că am vizitat astăzi comunele Movila, Pilipăuţi, Mamorniţa şi Herţa, unde, convocând câte 2 oameni fruntaşi din fiecare cotună am constatat următoarele:

La Movila sătenii reclamă că proprietarul dl Verona cum şi ceilalţi arendaşi le dă pământul prea scump, luându-le câte 88 şi 100 lei pe falcea de arătură cu lucru, 20 prăjini prăşilă şi 40 secere de falce, iar măsurătoarea nu li se face dreaptă. În general aici atitudinea sătenilor este liniştită şi nu cer decât măsura dreaptă şi preţ mai redus. În cât priveşte primarii şi toţi ceilalţi funcţionari cum şi întregul serviciu este mai puţin ca mediocru. Am vorbit oamenilor în sensul ordinului D-Voastră atât aici cât şi în celelalte comuni, iar efectul au fost bun.

La Pilipăuţi sătenii în parte s-au învoit cu arendaşul Vurmbrand cari le-au acordat câte 10 lei de falce în minus ca până acum totuşi aici atitudinea oamenilor este reţinută, dându-mi bănuială că au o hotărâre ascunsă care mi-a fost pentru moment imposibil a o defini. În această comună, unde a fost o mişcare destul de vie, fiind şi aici broşuri distribuite şi delegaţie la Bucureşti chiar săptămâna treecută, între cari cei mai aprigi, citez pe locuitorii Neculae Sofroni Ilie a Lungulesei şi Ion Dulgheraşu, ceşti doi din urmă reîntorcându-se abea vineri din Bucureşti. Aici am dat delegaţie specială gendarmilor Juncu Vasile şi Ciunculescu ca în unire cu primarul să proceadă la o minuţioasă anchetă, dresând cuvenitele acte şi arestând pe cei ce vor fi vinovaţi, dându-le ca punct de orientare stabilirea locului şi a persoanei anume de la care au emanat broşurile şi îndemnul la revoltă. Dealtfel primarul şi funcţionarii comunali sunt bunişori, primarul însă e prea indulgent şi ocrotitor pentru săteni.

La Mamorniţa în general e linişte, învoindu-se cu proprietarii şi arendaşii în parte. În cotuna Horbova sătenii cer ca arendaşii şi proprietarul M. Degeratu să nu dea pământul la locuitorii din Bucovina  ca până acum, iar ei să fie nevoiţi din această cauză a rămânea fără pământ sau îl caută în localităţi depărtate. Mai cer şi ieftenirea pământului cari aici se plătea până acum cu 100 lei falcea şi 160 lei falcea fânaţ; cer să li se dea pământ pentru arătură cu 60-70 lei falcea. Mai reclamă că dl Prilogeanu, proprietar tot aici, a arat toată moşia nevrînd a da deloc pământ sătenilor ci numai în parte pe a treia parte din produsul unei falce. În această comună primarul cu totul moale şi subalternii lui tot astfeli.

În aceste trei comune am luat dispoziţiune ca toţi consilierii comunali, vătăjeii, meliţienii de încredere să spioneze necurmat mişcarea în fiecare comună, raportân zilnic primarilor orice ar afla. Am dat ordine severe primarilor şi tuturor funcţionarilor să fie vigilenţi şi neadormiţi cum şi a nu a mai da rapoarte neecsacte, cum făcea până acum. Sătenilor le-am pus în vedere răspunderea ce o au cum şi urmările ce vor rezulta dacă nu se vor linişti şi nu vor începe la timp lucrul câmpului, limitându-se în ceia ce au, dându-le sfaturi în sensul ordinului D-Voastră. Din informaţiunile ce am putut culege până acum rezultă, că sătenii meditează o nouă izbucnire violentă în timpul arăturei, iar întreaga mişcare din această plasă ar porni de la Hudeşti. Pentru a putea avea informaţiuni precise şi a putea lucra cu eficacitate am onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune trimiterea a încă 4 gendarmi cu care să pot lucra în plasă şi a fi prevenit la timp de orice eventualitate. Din cei 4 gendarmi, am deplasat astăzi doi după cum am arătat iar cei doi rămaşi îi voi deplasa mâine. În ceea ce priveşte târgul Herţa am făcut osebit raport.

Mâine plec în comunele Târnauca, Hreţca şi Buda, iar de rezultat voi raporta.

Inspector comunal Giurgiuvan.”

A doua zi acelaş inspector raporta următoarele:

„În fiecare comună am convocat ca şi eri locuitorii.

La Târnauca spiritele sunt cu totul liniştite. Au obştea sătească cu un capital de 48000 lei. Am făcut cerere la bancă (fiind moşia băncii) ca după expirarea contractului arendaşului Costiner-Bril să le dea lor în arendă.Arată că sunt 1500 locuitori, iar moşia are 1300 fălci, nici câte o falce de om, cer însă ca autorităţile să facă astfeli ca arendaşul care mai are de ţinut afară de vara aceasta doi ani moşia, să le cedeze de la toamnă contractul oferindu-i sătenii ca filotim chiar 10% şi ca să facă actul cu ei acuma.

Cu toată atitudinea foarte respectuoasă a sătenilor, am observat că sunt neîncrezători şi e de crezut că dacă Costiner nu se va grăbi a le ceda contractul vor izbucni tulburări la toamnă. Primarul ca şi ceilalţi funcţionari îşi îndeplinesc destul de bine serviciul.

La Buda s-au operat eri arestările despre care am avut onoarea a raporta telefonic. Dealtfeli atitudinea sătenilor cu totul liniştită. Cer să vie proprietarul V. Miclescu ca să se împace cu el, rugând ca autorităţile să intervie pe lângă D-Sa ca să depărteze din serviciu pe evreul Iancu Bercovici (vechilul moşiei), care îi înşală la măsurătoare, să le scadă ceva preţul pământului şi să sporească puţin lucrul plătindu-li-se numai 32 fr. falcea praşilă şi 14 secere şi coadă. Cer urcare cât de mică.

Reclamă că imaşul pe lângă că este slab le ia pe vară câte 30 lei de perechea de boi. Mai roagă să se elibereze din arest pe consătenii lor Niţă Onofrei şi Ion Gronic de vor fi nevinovaţi ca unii ce sunt cu totul săraci şi soseşte timpul lucrului. De altfel promit a fi liniştiţi şi în linişte se vor împăca cu proprietarul. Autoritatea comunală lasă mult de dorit. Am luat cuvenitele măsuri.În această privinţă la timp voi face osebit raport.

La Hreаţca spiritele tot agitate cu pretenţiuni absurde. Cer pământ cu 30 cel mult 40 lei falcea fără lucru. Reclamă contra arendaşului dl. Adelki Verona că le ia 120 lei falcea de pământ şi că vechilul acestuia anume Lanfer îi înşală la măsurătoare. Cer ca arendaşul să vie în sat să se împace şi ca să nu ţie evrei servitori cum şi în celelalte moşioare să nu fie evrei arendaşi. Din investigaţiile făcute aci, la Beceşti şi Godineşti, cătune pendinte de această comună, am convingerea că adevăraţii răsvrătitori (afară de ajutorul de primar deja depus) încă nu au fost descoperiţi, deci am detaşat acolo 4 gendarmi cu instrucţiuni şi indicaţiuni precise pentru urmăriri şi mai departe cercetări, a căror rezultat voi comunica la timp. Aici autoritatea comunală este cu totul incapabilă şi trândavă. Primarul Năstase Brăiescu cu moşioară în comuna Buda, cătunul Mihoreni, nu se ocupă de loc de serviciu. Am luat cuvenitele măsuri, dar soluţiunea cea mai practică de a instala o comisiune interimară este pentru moment esclusă neputând găsi pe nimeni să primească această demnitate şi toate persoanele la cari m-am adresat, au refuzat (probabil fiind pre emoţionaţi de starea spiretelor sătenilor). Aici am pus în vedere în chip foarte categoric sătenilor soarta cei aşteaptă de nu se vor linişti complect şi cred că aceasta, cum şi gendarmii vor putea executa întocmai instrucţiunile ce le-am dat. Va fi în fine complectă linişte.

Aceasta fiind situaţia în comunele vizitate de mine eri şi astăzi, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a ordona în consecinţă.

În acest moment chiar primesc vestea că în comuna Pilipăuţi în urma dispoziţiunilor ce am luat acolo eri, au fost arestaţi 6 locuitori asupra cărora s-au găsit acte şi documente importante. Mâine la primirea lucrărilor voi raporta telefonic. Inspector comunal Giurgiuvanu”.

E interesant să urmărim cum s-a desfăşzrat premizele acestor tulburări ţărăneşti.

La Ateneul Român din Bucureşti în seara de 2 februarie 1907, fostul deputat al colegiului ţărănesc din judeţul Roman Vasile M. Cogălniceanu a ţinut o conferinţă despre problemele ţărăneşti. Textul acestei conferinţe a apărut imediat într-o broşură cu titlul ”Un cuvânt asupra învoielilor agricole”. Broşura fulgerător răspândită în întrega ţară a fost ca o scânteie pentru butoiul cu pulbere. În câteva zile broşura ajunge şi în satele herţene. Oamenii întruniţi în adunări populare întocmesc adresări către ministrul de interne şi împuternicesc delegaţi care să le ducă la Bucureşti. Laitmotivul acestor adresări era: „Să ni se de-a pământ”. Cei din Slobozia scriau: „Adevărat a venit timpul să strigăm: „Ieşiţi voi morţilor din morminte să intrăm noi de cu vii numai şi numai din cauza ovreilor care s-au înmulţit ca stelile cerului şi năsipul mării şi mişună prin sate ca viermii în rană, căutând a ne lua şi bucăţica de la gură, mamaliga câştigată cu sudoare şi pe care o mâncăm cu lacrimi în două, când privim copiii şi soţiile noastre desculţi, dezbrăcaţi, lehniţi de foame, fără foc şi uscaţi de muncă”.

Prezentăm şi două mărturii date de reprezentanţii satelor Buda Mare şi Mogoşeşti în vremea interogatorului din 30 martie 1907 despre vizita făcută la Bucureşti.

„Ion Crisu, instigator, în etate de 26 ani, plugar din comuna Buda Mare. Asupra celor ce mă întrebaţi arăt: M-a îndemnat Toader a Rusandei din Buda să merg la Bucureşti pentru a aduce broşuri şi am fost împreună cu Gheorghe Ştefan a Costăchioaie la Bucureşti şi am adus câte şapte broşuri. Am fost la primărie să facem petiţia pentru a merge la Bucureşti şi spunea Gheorghe Ştefan a Costăchioaie Domnului primar să ne legalizeze numaidecât hârtie din ordinul lui. Mi-au dat broşuri în număr de 7 Vasile Cogălniceanu pentru a le da oamenilor să le citească în sat; şi eu le-am ţinut la mine pentru a nu se face revoluţie pentru care astăzi vi le prezint dumneavoastră. Pentru că m-am dus la Bucureşti am luat 47 lei pentru cheltuială şi drum, când am fost la primărie în ziua de întâi nu am auzit să strige a Costăchioaie să deie primarul demisia în mâinile lui, deoarece noi am mers cu toţii acasă şi i-am lăsat pe dânşii acolo, apoi noi am mers a doua zi la primărie pentru a ne legaliza procura. Domnul primar ne-au spus că nu trebuie legalizată această procură că are să fie rău de noi. Reclamaţia ne-a făcut-o Toader Răutu pentru care i-am dat 3 lei.

Acestea sunt cele ce arăt, carte ştiu, iscălesc Crisu Ion.”

”Gheorghe a Costăchioaie, cap de revoltă, de ani 48, delegat al sfatului sătesc din Mogoşeşti. Întrebat fiind arăt: A venit în una din zile la noi în sat Ilie Rotaru din Buda Mică şi a spus să venim la primărie (Buda) că a venit o carte din Hudeşti-Mari, şi apoi cu tot satul am venit la primărie, apoi a scos cartea locuitorul Petrovici Chirilă şi a citit-o el în faţa lumii. Şi lumea au strigat că n-au înţeles cu toţii ce a cetit el, şi cu toţii au spus să o citească domnul primar şi mi-a dat broşura mie în mână Petrovici Chirilă şi eu i-am dat-o în mână domnului primar, ca s-o citească, atunci domnul primar a citit-o toată până la sfârşit şi au întrebat de au înţeles-o oamenii şi noi am zis că da, şi dacă aţi înţeles atunci ce voiţi să faceţi cu cartea aceasta, care vă este scopul ce-l urmăriţi, atunci oamenii au spus să facem o reclamă întocmai cum spune cartea asta a lui Cogălniceanu, şi domnul primar mi-a spus: „Faceţi dacă aveţi bani a cheltui în zadar”, atunci oamenii au zis: „Ce te doare pe dumneata inima de punga noastră, noi chieltuim şi facem orice pentru a ieşi la scop” la care m-am asociat şi eu. Apoi ne-am împrăştiat cu toţii pe la casele noastre, apoi am pus pe Ion Şodrângă de a adunat bani de la locuitori după voinţa lor şi după aceia s-au adunat toţi a doua zi să mergem la primărie, dar eu am venit să vedem ce lucrează. Când am venit, am găsit reclamaţia făcută de Dumitru Bejan şi i-am plătit 7 lei, apoi ne-am dus cu procura la domnul primar ca s-o legalizeze şi ni s-a legalizat deşi spunea că „Tocmai acum mă las eu şi nu le dau concursul, când a venit legea de la Bucureşti a ni se da pământ? Că de aceea m-au ales delegat al satului?”. Am plecat la Bucureşti pentru broşuri şi m-am prezentat la Vasile Cogălniceanu, care m-a primit cu mare bucurie, iat Chirilă Petrovici a spus că-i din Hudeşrii-Mari şi Cogălniceanu a râs, părându-i bine, zicând că are a ne da pământ. Întorcându-ne în sat am şi făcut propaganda şi am dat broşurile două lui Sava Vasiliu din Mogoşeşti pentru a le citi. Acasă am ţinut broşurile ascunse în şură. În tren a dat lui Onu din Pasat un agent o scrisoare făcută cu creionul pe care îi îndemna la revoltă pe ţărani, adică un fel de copie de proces verbal şi care agent era îmbrăcat ţivil, suit în tren ţi-i spunea, că vine şi el de la o nuntă. Altă ştiinţă nu am, persist în depunerea mea, carte ştiu, semnez Gh. Costăchioaie”.

În acelaş proces-verbal al interogatorului se menţionează că „indivizii Ilie Rotaru, Petrovici Chirilă, Onu Gheorghe şi Ion Chiriac nu s-au interogat deoarece umblă fugari prin păduri şi e imposibil de ai prinde cu toate pândele făcute chiar noaptea”.

Încheiem prezentarea documentelor despre răscoala ţărănească din 1907 cu un raport al procurorului general de pe lângă Curtea de Apel din Iaşi din 11 mai 1907 despre devastările din comunele Mamorniţa şi Buda.

„În ziua de 9 martie 1907 un număr de 400-500 locuitori din comuna Mamorniţa şi Buda, constituiţi în ceată încep a se agita din ce în ce mai mult din discuţiile ce se făceau între dânşii şi cu toţii pornesc spre casa arendaşului Bernard Goldemberg spre a se înţelege cu el asupra tocmelilor agricole şi a putea căpăta pământ în arendă cu un preţ mai avantajos. Ajunşi la casa arendaşului pe care găsindu-l prezent încep tratativele şi din vorbă în vorbă i-au luat la bătaie pe Goldemberg şi soţia acestuia şi încep a devasta casa spărgând uşile şi ferestrele de din dos, aruncă afară mai multe lucruri şi mobile care s-au stricat. Toate aceste stricăciuni au fost pricinuite de marea ceată de oameni care venise şi care aveau în fruntea lor pe Ion a Costinesei, Gr. I. Ciornei, V. Martin, Sandu Alexa, M. Belic, Gh. Scripă, Sandu Serinca, Dumitru Ciobanu,  Th. I. Iacob, Ion Gh. A Grigoroaie, Ion Creţu, Ion Gh. Mihai şi Vasile Şodrângă, care au îndemnat şi au devastat casa arendaşului Bernard Goldenberg.

În ziua de 10 martie 1907 un număr mare de locuitori din comuna Buda, constituiţi în ceată, au mers la casa comerciantului Buium Beriş din satul Mogoşeşti acea comună. Ajunşi aici şi văzând că Beriş nu este acasă au început a devasta, stricând uşile şi ferestrele şi a arunca afară obiectele ce aveau prin casă. Comerciantul Buium Beriş fiind înştiinţat de mai înainte de către locuitorul  C. Chitic că are să vie să-i devasteze casa, a fugit din comună, lăsând în păstrarea lui Gheorghe Bândiu două butoiaşe mici, unul cu vin şi altul cu rachiu şi peste care dând devastatorii le-au luat cu ei. Această devastare a fost comisă de Ion T. Miron, Dumitru Buznea, Gheorghe Posteucă şi Minu Ciobotaru, care au fost încurajaţi prin adunarea mulţimii, care venise cu ei şi priveau la cele ce se petreceau.”

Dragostea de pământ a omului de la sat vine la ţăranul român din subconştient, din fiinţa lui lăuntrică. În tradiţiile vieţii româneşti cei mai în vârstă imprimau conştiinţei copilului, că lucrurile au în ele ceva sacru, o sfinţenie a lor, prin aceea că ele sunt zămâslite de Dumnezeu. În faţa holdei răsărite bătrânii satului îşi scot căciulile şi se închină, având ferma convingere, că pământul care rodeşte în fiecare an, hrănind şi pe cei buni şi pe cei răi, este o fiinţă care-i ascultă şi cu care se înţeleg. În mentalitatea populară tot ce dă pământul devine o sacralitate. Cum să nu amintim aici de eroul din „Răscoala” lui Rebreanu, care la atacul conacului boieresc le striga celorlalţi să nu calce iarba, că-i păcat. Iată de ce l-au dorit atât de mult ţăranii noştri la 1907, când această sacralitate se părea că va dispare. Şi nu e vina lor, a ţăranilor, că nedreptatea, care domnea în jur, i-a făcut ca dorinţa lor de pământ să capete astfel de forme.

Lăsaţi în voia întâmplării de către dregătorii statului, trăind într-o ţară aparent liberă, ţăranii români ajunsese şă fie nişte străini pe glia strămoşească, apărată şi înălţată de sângele vitejesc al străbunilor. Numai pentru îndreptăţita dorinţă – „de a ne da pământuri de hrană şi a ne ameliora soarta noastră” – ţăranii au fost nevoiţi să verse iarăşi sânge, să rabde bătăi şi să putrezească în temniţele ţării.

Pentru veşnicul şi frumosul vis al ţăranului de a avea o viaţă mai bună şi mai îmbelşugată pentru sine, pentru copiii săi şi pentru ţară.

                                                                                                              2007.

LOCURI DE LUMINĂ ȘI SPRIJIN

(Comunicare prezentată la Conferința de omagiere a lui Mihai Eminescu

din 15 ianuarie 1997)

Dezvelirea bustului în curtea casei
 lui Aron Pumnul

          Într-un articol ce apărea acum cu ani în urmă în revista „Literatura și arta” scriam despre istoricul înveșnicirii numelui lui Mihai Eminescu la Cernăuți în perioada postbelică și schițam, totodată, câteva acțiuni în această direcție care, după umila noastră părere, se cereau rezolvate cât mai urgent.

          Articolul era, de fapt, o urmare a unui alt material, apărut în 1982, în care, cu ajutorul unor documente de arhivă, încercam pentru prima dată după război să stabilim și să descriem cele mai însemnate locuri eminesciene din oraș, nădăjduind astfel să îndreptăm o rază de lumină în noaptea uitării ce se lăsa tot mai amenințător asupra acestor locuri sfinte. Între timp, în anii care au urmat și în care nu am mai avut posibilitatea să publicăm nimic în această direcție, am descoperit un șir de documente inedite despre încercările extraordinare ale câtorva studenți de la Universitatea din Cernăuți de a schimba, încă în 1958, denumirea pieței Teatrale în piața M. Eminescu și de a conferi unei străzi numele marelui poet. Prin anii 1987-1989 oficialitățile locale declanșaseră o adevărată campanie în presă împotriva deschiderii muzeului „M. Eminescu” și așezării de plăci comemorative pe clădirile unde a învățat sau a trăit poetul.

          Articolul, în care adunasem toate aceste materiale și în care subliniam că oficialitățile cernăuțene sunt împotriva înveșnicirii numelui poetului la Cernăuți și că dezinformează opinia publică în această privință, l-am prezentat la redacția „Zorilor Bucovinei”. După un timp oarecare, ne-am interesat despre soarta acestui articol. Ni s-a răspuns că manuscrisul s-ar fi pierdut undeva prin sertare. Bănuiam deja care putea fi soarta lui, de aceea nu a fost chiar un șoc pentru noi când el a apărut peste câteva zile, dar sub semnătura unui coleg, care, având capacități deosebite, a omis toate pasajele „vulnerabile”, ba chiar a reușit să proslăvească politica „înțeleaptă” ș. a. m. d. Astfel am fost nevoiți să prezentăm articolul la „Literatura și arta”, unde a și apărut integral la 11 ianuarie 1990. Formal am putea fi învinuiți de plagiat, căci bucăți întregi din articolul colegului nostru sunt „reluate” de noi, dar care, de fapt, sunt tot ale noastre. Curios, dar n-am fost învinuit de plagiat nici până azi.

          Terminam acel articol cu următoarele propuneri: „Aceștia au fost numai primii pași (doi!) făcuți în această direcție într-un trecut nu prea îmbucurător. Dacă el, trecutul, este ireparabil, atunci prezentul ne stă la dispoziție. Să acționăm, acesta este imperativul timpului nostru. El ne cheamă să facem și următorii pași: luarea sub ocrotirea statului a casei nr 19 de pe str. Sedov, ca monument de cultură și arhitectură populară autohtonă, deschiderea aici a casei-muzeu; reașezarea bustului lângă teiul din scuarul pieței Sovietice (uneori mi se pare, că teiul tânjește și azi, îi simte lipsa și-L așteaptă să se reîntoarcă); restabilirea plăcii comemorative pe fosta școală primară din str. Bojenko, 4; instalarea plăcilor comemorative pe casa nr 34 din str. Universității, în care a trăit sora poetului Aglaia, la care venia adesea poetul; pe casa nr. 53 din str. Ucraineană, în care atrăit poetul în anii 1862-1863; pe casa nr 22 din str. 28 iunie, în care a locuit Aspazia Kaplonska, la care se retrăgea adesea poetul și cu care, după unele informații, a fost logodit”.

          Și iată azi, la o nouă aniversare, ne punem întrebarea: ce s-a realizat din cele propuse? Oare am făcut noi tot ce ne stă în putință pentru a-i eterniza numele aici la Cernăuți?

La dezvelirea basoreliefului pe fosta clădire a gimnaziului

          Iată care au fost următorii pași făcuți în această direcție. Am instalat o nouă placă comemorativă cu basorelieful poetului pe clădirea fostului gimnaziu, deși aici se găsea o placă, după cum am menționat, încă din 1959, prețioasă și prin istoria instalării ei. Am dezvelit bustul Lui în ograda lui A. Pumnul. Dacă calitățile artistice ale bustului mai pot fi discutate (oare mai știe cineva din Cernăuți numele autorului?), atunci cedarea noastră atât de ușoară în fața refuzului autorităților de a-l reinstala la locul vechi din scuarul „Arboroasa” este cel puțin regretabilă. Românii bucovineni de la începutul secolului al XIX-lea au luptat mai bine de 20 de ani cu autoritățile austriece în vederea obținerii unui anumit loc pentru Catedrala moldovenească din Cernăuți. Și aceasta numai pentru că doreau să fie înălțată în centrul orașului, pe un loc înalt și potrivit pentru o biserică. De aceleași criterii s-a călăuzit și Liga Culturală când în 1930 a ales pentru bustul poetului locul din fața Catedralei, lângă artera principală a orașului. După părerea noastră, bustul lui M. Eminescu în orașul Cernăuți își avea efectul său numai restabilit la locul vechi din scuarul „Arboroasa”.

La mormântul lui Aron Pumnul

          Am obținut de atunci și un muzeu cu post de director, dar câtă amărăciune ne cuprinde când vine vorba despre el! Și asta e pentru că, de fapt, există numai pe hârtie, că nu avem un local pentru el. Poate, nici noi nu suntem destul de insistenți, deși fiecare nou președinte al Societății „Mihai Eminescu” punea problema pe ordinea de zi, făcea demersuri, deplasări și întâlniri la Casa lui A. Pumnul cu memrii administrației regionale și orășenești. Și toate fără nici un rezultat: chipurile, e prea costisitor acest lucru. Poate, totuși, căutăm o altă soluție, găsim un compromis și, până se mai îmbogățește țara, acceptăm 3-4 camere undeva în centrul orașului (bine-ar fi în Casa Românilor), ca să putem deschide,  în sfârșit, muzeul și să ne punem pe treabă. După câte știm, autoritățile ar fi de acord. Altfel, s-ar putea crea impresia că statul plătește un post de director numai ca el să acepte condiția de a nu face nimic.

          Nu putem înțelege nici abandonarea ideii de a instala plăci comemorative pe clădirile unde a învățat sau a trăit cel mau mare poet pe care l-am avut vreodată. Suntem de acord că aceasta nu este poate chiar așa de important, sunt lucruri mult mai valoroase, care se cer înfăptuite și care ar contribui mai efectiv la menținerea românismului aici, în orașul de pe Prut. Și totuși... Credeți că mai există în Cernăuți vreo casă în care să fi trăit O. Kobîleanska și pe care să nu fie instalată o placă comemorativă? Vă asigur că nu există. Oare rișii mai au vreo școală în care să fi studiat A. Pușkin și unde să nu fie instalată o placă comemorativă? Nu cred.

Un  grup de membri ai Societății la Ipotești

          Cunoaștem, probabil, cu toții un caz relatat de Ion Druță de la muzeul scriitorilor-frați Klaudzit din Letonia. Druță a rămas uimit văzând un mal de marmură, ridicat pe locul unde a căzut unul din frați. La întrebarea sa că poate aici a fost omorât sau împușcat de cineva, ghidul muzeului i-a răspuns că el se întorcea din cămară, pământul era cam ud după ploaie și a căzut. A murit peste un an și mai bine și a fost înmormântat la câțiva kilometri, dar a căzut pe locul însemnat de marmură. Druță continuă: „Ce fericire să fii scriitor leton, să slujești un popor care cunoaște atât de bine sufletul barzilor săi, încât le ridică monumente nu numai la căpătâiul mormintelor, nu numai în piața orașelor, ci și pe acele lunecușuri pârdalnice, une le-a fost dat să cadă și să nu se mai ridice”!..Frații Klaudzit au scris în viața lor un singur roman.

          Un alt pas, foarte semnificativ, în direcția eternizării numelui poetului a fost constituirea Societății pentru Cultura Românească ce-i poartă  numele. Cât de frumos ne-a unit pe toți numele Lui în acel minunat și vertiginos, pentru toți românii, an 1989! Cât de frumoși eram toți împreună lângă gimnaziu, în ograda lui A. Pumnul, lângă mormântul iubitului învățător, lângă chipul Luceafărului și lângă tricolor? Cât de frumoși și cât de puternici eram! Cu părere de rău, azi am rămas așa numai în imagini.

Lângă tricolor

          Peste un timp oarecare ni s-a părut că Societatea ce-i poartă numele nu ne mai satisface și am început să fugim în alte societăți, care, mă ietați, nu erau decât niște fantome. Oare să nu fi avut într-o societate pentru cultură loc pentru învățământ, religie, ecologie, condamnarea deportărilor etc., etc.? Ne îndreptățim cu aceea că avem scopuri nobile și că astfel vom aduce mai mult folos cauzei noastre de dezvoltare națională.

          Poate că așa și este, dar atunci de ce s-a ajuns azi într-o situație, care vorbește cu totul despre altceva? Desigur, s-au comis unele greșeli, am avut și răuvoitori printre noi, dar aceasta nu ne îndreptățește ca azi să învinuim și să atacăm direct Societatea, s-o defaimăm pe ocolite, conștient sau inconștient. Aceasta ar putea fi greșala noastră fatală. Ar fi de neiertat, dacă acest simbol sacru al redeșteptării noastre naționale ar deveni numai istorie.

          Ne bucură faptul că, în sfârșit, se militează tot mai insistent pentru unirea forțelor noastre într-o Comunitate a românilor din Ucraina. Deși are puțin o altă orientare, mai mult politică, constituirea Comunității este un fapt nobil și suntem siguri că problemele culturale își pot găsi o bună rezolvare în cadrul ei. Un singur lucru ne cam îngrijorează: că aceleași persoane, care ieri fugeau primele în societăți-fantome, azi tot ele fug din nou... în fruntea Comunității. Oare să se adeverească  și acum vorba poetului:„...Alte măști, aceeași piesă”?

          În anii de dictatură comunistă românii din Cernăuți aveau un obicei. În zilele aniversare, legate de numele Poetului nepereche, mulți buni români, pe furiș, singuratici, cu câte-o floare în mână, treceau pe la gimnaziu, pe lângă casa lui A. Pumnul, prin cimitir, ca să atingă cu mâna o ușă, o poartă, un grilaj ruginit de vreme. Cu inima și sufletul se atingeau lucruri mult mai semnificative. Dacă se întâmpla să vadă pe aici un alt român, dispăreau imediat după un colț de stradă, după o criptă, după o cruce... De ce o făceam oare? Ne ascundeam de frica celor trei litere în abreviatură – K. G. B.

Dezvelirea bustului în curtea casei lui A. Pumnul

          Au urmat anii când veneam spre aceste locuri sfinte, de sprijin și lumină, în coloane de nu ne încăpea strada. Și ce se întâmplă în ultima vreme? Nu dă Doamne ca azi-mâine să ne ascundem din nou câte unul după un colț de stradă, după o criptă, după o cruce... Ce ne ascunde acum? Ar fi bine să fie simțul rușinii de a ne întâlni de a ne privi în ochi unul altuia. Dar dacă e ura pe care o intuim unul față de altul?

Bustul poetului în curtea casei lui A. Pumnul.

          Sperăm să nu fie așa. Sperăm ca la fiecare aniversare să fim toți împreună, pășind pe urmele Poetului, să privim împreună aceste locuri, ziduri, arbori, la care cu ani în urmă privea și El. Numai aici și împreună vom simți farmecul nespus al acestor locuri și se prea poate că, într-un moment de înălțare, să picure și în inimile noastre ceva divin din împărăția de cuvinte și idei a marelui geniu Eminescu.

         

PARCUL DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  

(PROBLEMELE UNUI MONUMENT DE ARTĂ PEISAGISTICĂ)  

 ing. Gheorghe Haficiuc

(Publicat în "Libertatea cuvântului" (Cernăuţi) la 13 şi 27 februarie şi 5 şi 19 martie 2004. Aici este redat cu mici corectări şi adăugiri.)

Despre starea de ruină în care se află parcul dendrologic din Carapciu şi indiferenţa iresponsabilă a forurilor în sarcina cărora cade îngrijirea şi conservarea acestuia, s-ar putea scrie lungi şi dureroase rînduri. Acestea însă n-ar avea alt rezultat decît să-i enerveze pe unii, sau să-i plictisească, lăsîndu-i impasibili, pe cei cu "nervii mai tari", aşa cum se întîmplă cu multe alte articole ale noastre referitoare la problemele actuale. De aceea, în cele ce urmează, voi încerca să redau imaginea de altă dată al acestui parc, mai precis din perioada interbelică, cînd "civilizaţia" căpătuirii cu orice preţ încă nu dusese la negarea laşă a naturii şi a Creatorului ei, cînd criteriile frumosului - armonia şi perfecţiunea, alimentau confortul spiritual al omului, iar conştiinţa nu putea exista fără darul contemplării.  

În acest scop mă voi folosi de propriile amintiri din copilărie şi de cercetările pe care le-am intreprins în anii 1953 şi 1954. Pe atunci, acest parc se mai afla în starea sa iniţială. Mai întîi, însă,  pentru a fi înţeleasă problema în toată amploarea sa, va trebui să facem o scurtă excursie în istorie, spre rădăcinile sufleteşti, în climatul spiritual al neamului valah de pe aceste meleaguri.  

                                                             I

Pe întinsul teritoriu din Haemus pînă dincolo de Carpaţii Păduroşi şi din pădurea Hercinică pînă dincolo de Borysthenes-ul Mijlociu, teritoriul locuit de neamul cel mai numeros după inzi - tracii (Herodot, Istorii, V, 3), s-au cristalizat multiple comunităţi tribale, însă cu o gîndire mitică, unitară şi un cult comun al pădurii sacre - sentiment religios stîrnit în sufletul omului de adîncimea, tăcerea şi grandoarea pădurilor, de valoarea acestora în viaţa materială şi spirituală a obştei. Sacralitatea pădurii, percepută prin puterea mirifică a vegetaţiei, ca simbol al comuniunii omului cu lumea vegetală, a devenit instrument magico-mitologic de apărare, de consacrare şi de respect sacro-sanct pentru triburile trace (valahii de mai tîrziu prin celtizare).  

In aceste păduri se desfăşura întreaga viaţă spirituală a obştii; în zonele de silvostepă - în cele de stejar s-au fag, la munte - în cele de brad sau molid. Bradul, cel mai semnificativ simbol religios din epoca neolitică, a bronzului şi chiar a fierului, îl vedem redat în picturi pe pereţii peşterilor şi a caselor, pe figurine, pe amulete şi talismane şi, mai ales, în ştampilarea vaselor de cult, al ulcioarelor-calendare etc., cu "crenguţa de brad".  

În incintele sacre de sub coroanele acestor arbori se aduceau jertfe animale sau vegetale, se înălţau rugăciuni şi prosternări. Preotesele şi preoţii întocmeau oracule, ascultînd şi imitînd foşnetul frunzelor şi ramurilor care exprimau voinţa zeilor şi strămoşilor, ca şi Eminescu: "O,mamă, dulce mamă, din negură de vremi,/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi" (O, mamă, 1880). Aici se desfăşurau toate manifestările rituale şi ceremoniale legate de ciclurile calendaristice şi ale vieţii - naşterea, nunta, moartea; se stabileau sărbătorile solstiţiale şi echinocţiale (atît de grosolan încălcate astăzi de stiliştii întîrziaţi, prin nesocotirea crugului Soarelui hotărît de Dumnezeu).  

În veacurile de după Hristos, odată cu răspîndirea creştinismului "locaşele de închinare ale primilor creştini pe aceste meleaguri, s-au mutat din păduri în biserica de lemn. Astfel, templele strămoşilor noştri - pădurile de stejari, brazi şi fagi şi-au păstrat originea lor sfîntă. Mai mult chiar, multă vreme acestea n-au fost numai simple locaşuri de închinare. Biserica valahă dintru început deveni o casă de sfat a oamenilor înţelepţi - "bătrîni şi buni" - o moştenire celtă, păstrată în Dreptul valah. 

"Bisericile încă nu deveniseră obişnuite peste tot, dar acolo unde apăreau, acestea erau marcate de un adînc respect şi religiozitate, dar şi de clocotul vieţii din jur. Oamenii, după oficierea serviciului divin, se aşezau pe laiţele de scînduri de sub streşinile largi, să pună la cale treburile obştii, chemau slujitorii altarelor să le fie martori la înţelegerile dintre ei. Sub streşinile bisericilor, înconjurate de coloanele brazilor, se instala ca o lege atmosfera bunei înţelegeri şi a dreptăţii" (Gh. Haficiuc, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii bisericeşti tradiţionale în Bucovina. Întroducere, rev. "Candela", Cernăuţi, nr. 2, 1999, pag. 46, 48).  

Brazii amintiţi mai sus, nu erau altceva decît arborii consacraţi, aduşi în centrele săteşti din pădurile sacre geto-celte. Sub coroanele lor, conform vechilor tradiţii, se adunau bătrînii înţelepţi la sfat, se săvîrşea judecata obştească şi se adoptau hotărîri de interes comun. Aceşti arbori, continuau astfel să fie în viaţa satului simbolul puterii divine şi garantul desfăşurării ceremoniilor tradiţionale. Aceşti arbori îi putem considera deci prototipul parcurilor noastre de astăzi, păstrătoarele valenţelor spirituale ancestrale.  

Parcul dendrologic din Carapciu a fost creat de familia răzăşească a Grigorcenilor, pe locul unei pădurici rămasă din vechea pădure sacră, cu arbori-totem (atestată ştiinţific de Romulus Vulcănescu în "Coloana Cerului", Bucureşti, 1972, harta de la pag. 137. Vezi facsimilul alăturat:  

img 001: Harta fostelor păduri sacre şi arborilor-totem de pe teritoriul geto-ilir. Pădurea sacră din zona Bucovinei actuale, este încercuită cu o linie punctată. Facsimil.

Sacralitatea acestei păduri poate fi dovedită şi de existenţa unei aşezări din perioada hallstatt-ului getic (prima vîrstă a fierului) descoperită în apropiere de B.A.Timoşciuc, în urma cercetărilor arheologice efectuate prin anii 1960-1965. În plus, păduricea era situată lîngă marele şi străvechiul drum comercial (şi al invaziilor din nord), cunoscut la 1339 de Via Walachiensis (Atlasul RSR, Inst. de Geografie, harta VII-3 verso, tip. în 1976), care lega Marea Baltică de porturile dunărene, pe valea din stînga Siretului (ocolind lanţul Carpaţilor). Aici s-ar fi aflat un han pentru călători şi o staţie de poştă pentru schimbarea cailor, precum şi un punct de pază, control şi ajutor.  

Austriecii, după ocuparea Bucovinei, au construit o altă şosea modernă în locul vechiului drum, care şi-a pierdut rostul, dispărînd cu timpul. Pe locul hanului, Grigorcenii care intraseră în stăpînirea unei jumătăţi a satului Carapciu (cealaltă jumătate aparţinea mănăstirii Putna), şi-au ridicat pe locul vechiului han din centrul păduricii, curtea, mai întîi din lemn (probabil amenajînd clădirile vechiului han), apoi din cărămidă.  

Păduricea, cu suprafaţa de cca 10 hectare, a fost în parte defrişată pentru a face loc unei livezi de pomi şi grădini de zarzavat, iar restul de peste 1,5 ha a fost amenajat ca parc, păstrîndu-se aici în totalitate, iar în rest - cei mai viguroşi şi semnificativi arbori seculari din vechea pădure sacră (molizi, stejari, fagi şi tei). Lîngă conac s-a organizat o întinsă grădină cu flori, iar în partea sud-estică - un heleşteu şi un mare lac cu o insuliţă la mijloc.  

Aceste date, reflectate pe planul cadastral din 1855 (vezi facsimilul anexat aici), se regăsesc, cu unele schimbări intervenite în planimetria parcului din următoarele două decenii, pe planurile cadastrale ridicate în vremea respectivă, precum şi în icoanele fragmentului de roman Boierimea de altă data şi nuvela Cezara a lui Eminescu (1879), sugerate acestuia în timpul probabilei vizite făcute în Carapciu în august 1871, cu ocazia organizării sărbătorii de la Putna. Este semnificativă folosirea de către Eminescu în scurtul text al fragmentului de roman arătat, mai multe regionalisme, caracteristice graiului din zona Carapciului: "Siretiul", "fereastă-fereştile", "ogradă", "pomăt", "pomătul", "sara", "patrat" etc. Acestea, ca şi multe alte exemple luate din opera lui Eminescu, la care ne-am referit în alte articole, ne îndeamnă să credem că poetul a trecut totuşi prin Carapciu.  

 

img. 002: Parcul Grigorcenilor din Carapciu, conacul acestora şi împrejurimile pe harta cadastrală din 1855. Facsimil. (Din arhiva autorului). 

Există în acest sens şi alte indicii, printre care şi marea prietenie care-l leagă pe poet de înfocatul patriot, om de bine şi luptător bucovinean Modest Grigorcea şi de familia sa, moment complet neglijat de mulţimea biografilor lui Eminescu. Toate acestea fac obiectul unui capitol în lucrarea noastră Repere eminesciene pe harta Bucovinei. Şi, deoarece această lucrare n-a văzut lumina tiparului, intenţionăm să publicăm capitolul respectiv în Anuarul Muzeului istorico-etnografic Carapciu.  

                                                     II 

Modest cavaler de Grigorcea (1847-1911) şi-a  făcut studiile secundare la Gimnaziul din Cernăuţi (1866) şi cele juridice la Universitatea din Gratz (1871). A intrat în serviciul administrativ-politic la guvernul Bucovinei, apoi, din 1873, s-a retras la moşia sa părintească din Carapciu pe care a administrat-o cu multă înţelepciune, folosindu-se de mijloacele cele mai noi, germane, în agricultură, la creşterea vitelor şi comercializarea produselor. În scurt timp a descărcat proprietatea de datorii, a modernizat velniţa (fabrica de spirt), cu deşeurile velniţei îngrăşa vitele, pe care le transporta apoi direct la Viena pe calea ferată de curînd construită (1886). Aceasta se ramifica în Carapciu spre trei direcţii - Hliboca, Storojineţ şi Ciudei chiar pe moşia lui Grigorcea, unde fusese construită şi gara la mai puţin de 1 km depărtare de grajduri şi fabrică. Grajdurile, spaţioase, fuseseră dotate cu instalaţii moderne (pentru acea vreme), cu hale noi, magazii şi depozite, riguros plasate pe arie. Într-un cuvînt, gospodăria a devenit de nerecunoscut, aducînd proprietarului venituri considerabile, vorba lui Eminescu: "Iar el ştia plugăria -/ Gospodăria e, precum vezi./ Moşioara lui altdată/ Era tot părăduită./ Vezi acuma ce-i aduce,/ Cît de bine-i rînduită". (Minte şi inimă, 1879).  

Apoi, cu multă grijă şi gust acesta şi-a refăcut conacul, lărgindu-i suprafaţa locuibilă dar, în acelaşi timp, fiind preocupat de păstrarea intactă a vechii construcţii, lăsîndu-i înfăţişarea sa exterioară neschimbată. Era acea grijă sentimentală, plină de dragoste pentru casa părintească în care a văzut lumina zilei şi unde şi-a petrecut fericita copilărie (aviz dărîmătorilor caselor părinteşti din vremea noastră, îndemnaţi numai de capriciile modei). Era influenţat şi de tradiţia germană a respectului şi preţuirii monumentelor istorice şi construcţiilor valoroase, moştenite de la înaintaşi. Astfel, vechea vilă cu 2 etaje a rămas în centru intactă, cu puţine schimbări interioare, adăugînd-i-se doar cîte o aripă cu un etaj (pentru a nu acoperi partea centrală) cu terase în faţă privind spre frumoasa grădină din parc, iar spre nord lungind planul cu o secţie spaţioasă, de asemenea cu un etaj, făcînd joncţiunea cu o altă clădire veche, pînă atunci separată. S-a obţinut în felul acesta un complex unitar în stil tradiţional bucovinean, cu acopăerişul în patru ape atît de plăcute ochiului, cu fereşti şi elemente arhitectonice sobre şi proporţionate, fără stridenţe sau forme greoaie. Vedem şi aici vechea înţelepciune a ţăranului bucovinean care reuşeşte să innobileze lucrurile şi faptele sale cu o simplitate savantă. 

Clădirea astfel concepută - cu pereţii văruiţi în alb imaculat, fără alte nuanţe pentru a lăsa liber jocul natural al umbrelor şi luminilor să evidenţieze formele suple şi armonioase ale arhitecturii -, ascunse printre arborii parcului, părea un palat din basme, plutind uşor şi strălucitor. (Vezi fotografia alăturată). 
 
 

img. 003: Conacul familiei Grigorcea situat în centrul parcului dendrologic din Carapciu, fotografiat de autor în februarie 1954.  

În cadru, din păcate, apare şi o baracă inestetică, plasată anapoda în perioada sovietică, care strică tot farmecul arhitecturii şi priveliştei.  

Fără prezenţa grădinii estetic organizate, cu vegetaţia ei vie alături de arhitectură, construcţia ar fi rămas o simplă zidărie, dură şi masivă, lipsită de viaţă. Acestea le ştia cu siguranţă şi Modest Grigorcea din experienţa sa germană. De aceea şi-a încadrat conacul într-un peisaj natural original şi cu gust gîndit, a cărei descriere o vom reda în continuare.  

Suprafaţa parcului a fost cu mult mărită (la cca 6 ha) în contul livezii cu pomi din jurul conacului, prin umplerea şi nivelarea unei coaste rîpoase, mutarea mai spre nord a vechii arii şi spre est a drumului cîmpenesc ce ducea peste lanuri spre pădure şi Odaie. Construcţia acestui drum nou trasat, a fost condusă de un inginer vienez, coleg de universitate cu Modest Grigorcea, care a folosit aici tehnica de vîrf austriacă, suprastructura drumului rezistînd pînă astăzi. Este numit de săteni "drum particular".  

În toamna anului 1934, pe ambele laturi ale drumului au fost plantaţi cîte un rînd de tei ornamentali, deosebit de valoroşi ca specie decorativă şi interes ştiinţific (Tilia euchlora K. Koch. (?) - un hibrid natural prin încrucişarea  între Tilia cordata şi Tilia dasystyla), produşi într-o pepinieră din Austria de unde au fost importaţi. O parte din aceşti tei frumoşi, cu coroana maiestoasă, rezistă încă ticăloşiei "omului nou". (Vezi planul general anexat): 

img 004-a, 004-b - PLANUL PARCULUI DENDROLOGIC DIN CARAPCIU  (Între 1900 şi 1941)  
  
L e g e n d a. 
o - T e i i  existenţi,                                                                                                       
+ - T e i i  dispăruţi după 1955. In locul acestora ar urma să fie plantaţi alţi pueţi de tei cu ajutorul elevilor Liceului "M.Eminescu" din Carapciu. În sarcina onorifică a elevilor a rămas de asemeni îngrijirea şi paza acestor 36 de pueţi  nou-plantaţi, cît şi a celor 64 de tei bătrîni.  
1 ...61 - Tei ornamentali, plantaţi în toamna anului 1934, păstraţi pînă astăzi.  
I - Drumul particular,construit în jurul anului 1900. 
II - Parcul dendrologic. Este declarat monument al artei prin Hotărîrea comitetului executiv al soietului regional din 30 mai 1979. 
III - Conacul unde se presupune a fi poposit poetul M.Eminescu în anul 1871. 
III-a - Lărgirea ulterioară a conacului.  
IV - Aria moşiei desfiinţată iar  halele, silozul şi magaziile distruse în 1959-1960, su pretext că ar fi o rămăşiţă a trecutului burghez.  
V - Heleşteul.  
VI - Lacul, insuliţa cu foişor şi podeţul de lemn executat artistic, azi dispărut.  
VII - Biserica de lemn, monument al arhitecturii săteşti, ridicată în 1816, şi clopotniţa, ridicată în 1823, demolate în iulie 1983 din ordinul comitetului raional Hliboca al P.C. 
VIII - Cripta familiei Grigorcea, răvăşită şi prădată între 1950 şi 1960.  
IX - Vila "baronului", clădită în stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model.
X- Vilă clădită în acelaşi stil tradiţional bucovinean - monument de arhitectură-model. 
XI - Mormîntul celor doi ostaşi sovietici, originari din Galiţia, judecaţi şi executaţi în februarie 1941, pentru vina de a fi trimis părinţilor scrisori cu conţinut antisovietic. 
XII - Fabrica de spirt. 

Planul parcului are două zone: 

1. Cea veche (creată pînă la 1855), situată în partea dinspre biserică, cu alei rectilinii trasate geometric, rigid, sub uinghi drept.  

2. Partea nouă, amenajată ulterior, cu alei sinuoase, trasate liber, iar plantaţiile sunt dispuse neregulat (în aparenţă). În partea sudică se află un lac (cu suprafaţa de cca 0,5 ha) cu o insuliţă la mijloc, pe care fusese construit un frumos chioşc sub un stejar multisecular. Insuliţa era legată de malul lacului cu un podeţ de lemn arcuit, lucrat cu elegenţă. Apa în lac era adusă de un pîrîiaş care izvora ceva mai sus, ascuns în tufele parcului.

Subliniem că rar putem întîlni în zonă un ansamblu mai bine alcătuit şi mai original. Cu o suprafaţă plană, aici peisajul este perfect redat, mai ales în zona nouă, unde au fost întroduse specii cu efect decorativ deosebit, cu perioada de vegetaţie îndelungată, cu caracteristici arhitectural-decorative vizibile (forma coroanei, coloritul frunzelor în funcţie de sezon, culoarea şi forma florilor, a coajei etc.). Prin anii 1953-1954 se mai întîlneau în parc arbori rămaşi din vechea pădure sacră pe ici-colo, cu coloanele trunchiurilor de un metru şi jumătate în diametru. Aceşti fagi şi stejari maiestuoşi ofereau parcului un aspect deosebit de impresionant. 

Se poate observa aici, ca şi în majoritatea parcurilor din zonă, importanţa atribuită speciilor răşinoase cu coroanele piramidale, împrăştiate cîte una sau în grupuri compacte, pentru a se obţine un efect frumos în timpul verii, dar cu deosebire în perioada iernii, pe fundalul alb al zăpezii şi al arborilor desfrunziţi. 

În partea centrală a parcului, mai ales în faţa clădirii, au fost întroduse diferite specii aclimatizate, care se distingeau prin coronamentul lor strălucitor: arţarul argintiu (Acer saccharinum) care creşte în 10 ani pînă la 7-8 metri înălţime, deşi trăiesc numai pînă la 80 de ani. Provine din America de Nord. Aripioarele acestei speciise se desprind în iunie, pe cînd la celelalte specii abia în toamnă; pinul alb (Pinus strobus); 

arborele ornamental (Gymnocladus canadensis Lam.); tuia cultivată "arborele vieţii" (Thuja occidentalis); stejarul roşu ""cultivat" (Quercus borealis Michz) şi a. Aceştia au fost răspîndiţi preponderent solitari (cîte unul) sau în mici grupuri cu scopul evidenţierii lor decorative.  

În imediata apropiere a conacului, în prim-plan s-a păstrat varietatea de fag european cu frunze de culoare purpurie (Fagus atropurpurea Reg.) care, cu coroana sa fastuoasă subliniază liniile arhitctonice ale conacului. Formele frasinilor plîngători (Fraxinus pendula Ait.) sunt plantaţi alături de coloanele zvelte ale pinilor albi (Pinus strobus L.). 

Un deosebit efect pitoresc îl au mulţimea boschetelor de arbuşti şi tufişuri, răspîndite asimetric, ce completează unitatea biologică a parcului, începînd cu alunul (Corylus avelana) care ne aduce bucuria primelor zile de primăvară cu măţişorii săi ce-şi scutură polenul, ca un nouraş de aur, peste florile roşii feminine de pe altă crenguţă, fără să aştepte topirea omătului. Şi aşa, una după alta, sau împreună, înfloresc bucurîndu-ne, şi celelalte plante şi arbuşti pînă-n pragul verii. Apoi vine timpul fructificării ce se încheie toamna tîrziu cu boabele roşii ale cornului (Cornus mas), plantă interesantă, deoarece înfloreşte printre primele, îndată după alun, însă fructele acestuia se coc în urma tuturor.  

Privind la rădăcina alunului, observăm cea dintîi floricică a primăverii - ghiocelul (Galanthus nivalis), în Carapciu i se spune "clopoţelul alb", care anunţă mult aşteptatul timp al muncii ţăranului pe ogoare şi a gospodinelor pentru a rîndui casa şi gospodăria în vederea apropioerii Paştelor. Şi toporaşul (Viola odorata) se află printre primii vestitori ai primăverii. Creşte tufe-tufe pe sub arborii mai rari din parcuri, la margine de păduri şi tufişuri, cu flori violacee sau albastre-sinilii şi miros delicat, ademenitor, o adevărată minunăţie a naturii. Vremea trezirii naturii este precedată însă de brusca şi impetuoasa izbucnire pe pajiştile din parc, pe margini de gîrle şi sub poală de dumbravă, a brînduşei de primăvară (Crocus heuffelianus Herbert) - o floare firavă în formă de pîlnie, care străbate cu îndrăzneală la suprafaţa omătului, emoţionînd şi încîntînd  privirea cu liniştitoarea sa culoare liliachiu-violetă. Copil fiind, le culegeam cu mult drag, iar mama mea, Casandra - bună cunoscătoare a proprietăţilor curative şi coloristice ale plantelor şi o fidelă păstrătoare a tradiţiilor strămoşeşti -, le usca pe marginea sobei pentru a le folosi apoi la vopsitul ouălor în Joia Paştelor într-o frumoasă nuanţă de "verde-ca-iarba", foarte rezistentă în timp. Splendoarea florilor de primăvară se încheie cu lăcrimioara (Convallaria majalis L.) cu florile ei albe-sidefate ca boabele de mărgăritar şi cu miros gingaş de neuitat. Se simte bine în parcul din Carapciu, pe locurile umede şi mai umbrite, ca şi peste tot sub stejărişele şi rariştile dumbrăvii.  

Peste toată această frumuseţe dumnezeiască domină (doar sunt la ei acasă! ) fagul (Fagus silvatica L.), răspîndit masiv pe dealurile dintre Prut şi Siret, aşa-zisele făgete sau bucovinele mici, şi stejarul (Quercus pedunculata Ehrh.), puternic şi solemn - "arborele-totem", coborît din apropiata Dumbravă istorică. Pe lîngă aceştia, se regăsesc aici şi alte specii "localnice" care-şi revendică dreptul la existenţă, deoarece au străbătut pînă la noi veacurile şi mileniile, venind din sacra pădure a strămoşilor noştri.  

În cele expuse pînă aici, putem constata că creatorii acestui ansamblu pitoresc, urmînd pilda înaintaşilor, au tins spre o existenţă în armonie cu natura, arhitectul a înălţat construcţia în aşa fel încît aceasta să se contopească cu mediul înconjurător, iar grădinarul a urmărit să reconstituie natura în miniatură. Păstrat şi îngrijit, acest monument valoros putea sluji ca bază ştiinţifică de cercetare, istoricilor şi etnografilor, specialiştilor din domeniul arhitecturii şi peisajelor, botaniştilor şi ecologilor şi punct de atracţie turistică. Dar şi ca îndreptar bunilor gospodari, doritori să readucă natura, sănătatea şi frumuseţea în viaţa localităţilor săteşti şi urbane. Însă...  

EPILOG

Soarta acestui parc, ca şi a naturii în general,  s-a schimbat împreună cu cea a omului din momentul în care acestuia i-a venit ideea năstruşnică de a "cuceri" natura, de a o supune şi schimba. Închipuindu-se mai înţelept şi mai puternic decît Creatorul Lumii s-a ajuns la ceea ce avem astăzi: distrugerea raportului afectiv dintre om şi natură, pierderea confortului spiritual şi a criteriilor de recunoaştere a binelui şi frumosului, înstrăinarea de idealurile societăţii celte şi a creştinismului, estetice şi morale. În locul izvoarelor cristaline şi a rîurilor limpezi, a grădinilor cu zîmbitoarea lor înverzire de muguri ce înveselesc vederea, acesta a preferat "modernitatea" localităţilor afumate, ornate cu grămezi de gunoaie şi praf, cu aerul îmbîcsit de miresme otrăvite. Astfel, omul însuşi a devenit victima propriei acţiuni prin asfixia trupului, a minţii şi a sufletului... 

Acestea-şi au începutul la data fatidică din 28 iunie 1940. Curînd după această dată, aici s-a aciuiat o unitate militară cu familiile ofiţerilor acesteia. Conacul a devenit cazarmă, iar parcul - poligon de instrucţie. Peste un an, la întoarcerea proprietarului Nicu Grigorcea cu familia din bejenie, unde plecase numai cu cîteva geamantane luate la repezeală, au găsit peste tot mormane de gunoaie cu resturi menajere în descompunere răumirositoare. Restul fusese prădat sau distrus, inclusiv marea bibliotecă. Această bibliotecă ne uluise pe noi, copiii, prin mulţimea volumelor legate în piele, cu titlurile aurite, rînduite în dulapuri elegante de-a lungul pereţilor marelui salon. Aici eram primiţi cu dragoste de bătrîna doamnă Maria, soţia lui Modest Grigorcea, cînd veneam cu Steaua, cu Clopoţelul şi cu Semănatul în zilele Crăciunului şi ale Anului Nou. Şi astăzi mă frămîntă nedumerirea: ce s-a făcut cu aceste valori culturale inestimabile ale noastre? La îndepărtarea gunoaielor s-au găsit file din aceste cărţi folosite ca hîrtie  igienică, iar copertele acestora slujind ca ţinte la tragerile cu pistolul, prinse cu piroane de trunchiurile arborior din parc. Pînă şi pervazurile ferestrelor fuseseră folosite ca suport la tocatul cărnii şi oaselor cu toporul, iat parchetul din faţa sobelor de teracotă (toate plesnite de supraîncălzire) - transformat în butuc de despicat lemnele, lemne obţinute direct dintre arborii ornamentali ai parcului. Din acest moment începe, de fapt, treptat şi sistematic, îndepărtarea ţăranului bucovinean de valorile culturale moştenite, de credinţa în Dumnezeu şi de natura lăsată de Acesta care-i cultivase pînă atunci înclinarea nativă spre bine şi frumos. Aşa i-a fost alterat spiritul selectiv şi gustul estetic şi profund de odinioară, valori pe care le descoperim uimiţi şi cu încîntare în ornamentele şi stilul portului său popular străbun, în coloristica covoarelor, în formele locuinţelor perfect adaptate climatului local şi stilului său de viaţă cumpătată (din ce în ce mai rare) şi a vechilor balade şi doine, pierdute pentru vecie spre paguba culturii europene către care, cică tindem.

Acestea sunt temele asupra cărora vom mai reveni, cu scopul de a facilita o altă viziune şi înţelegere a marilor noastre valori, ameninţate cu dispariţia. iar în privinţa parcului, pentru a stabili responsabilităţi precise şi readucerea acestuia la starea sa iniţială: împrejmuirea cu gard, completarea cu arbori şi arbuşti a speciilor dispărute, inventarierea arborilor valoroşi existenţi şi, poate chiar, aducerea cîtorva familii de căprioare, pentru a mări valoarea parcului şi a reface fauna pădurilor din jur cu aceste minunate vietăţi, răpuse în ultima jumătate de secol de nebunia ateisto-materialistă. 

Odinioară, pădurile noastre erau renumite în Europa prin pitorescul lor şi prin frumuseţea, bogăţia şi varietatea vînatului, ce era ocrotit şi ajutat de oameni. Pe atunci, legile vînătoreşti din ţările civilizate permiteau numai vînarea animalelor bătrîne, bolnave sau degenerate biologic, şi numai în sezonul stabilit de lege. De aceea puteau fi văzute aici cirezi de ciute şi cerbi, turme de căprioare care ieşeau în plină zi, fără teamă din desişuri la păşune în poieni şi margini de pădure. Datorită marelui număr de animale şi a valorii trofeelor recoltate, vînătorile în aceste păduri   deveniseră celebre, deşi vînătoarea, în înţelesul de astăzi, nu avea un scop în sine. Căsuţa de vînătoare de sub pădure, numită "Odaie" (de aici şi "Dealul Odăii" sau "Pe Odaie") la care ducea drumul cîmpenesc ("particular"), adesea a adăpostit mari personalităţi  care, pe lîngă plăcerea de a petrece o zi-două în sînul naturii, organizau vînători ca pretext pentru întîlniri de afaceri şi mai ales politice. Nu este exclus că şi Eminescu, mare iubitor al naturii, să fi petrecut aici în tovărăşia lui Modest Grigorcea şi, fermecat de pitorescul văii Siretuluiu şi a minunatei privelişti ce se deschidea de aici, peste cîţiva ani să fi scris: "Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrave, dosind printre ele sate întinse..., prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbrăvilor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pămîntesc". (Boierii de altă dată). Cercetîndu-i opera nemuritoare, am putea sesiza şi alte adieri ale acestor meleaguri încîntătoare.  

Sigur e însă că, cu ocazia vînătorii regale organizate în perioada 13 - 21 ianuarie 1943 în ocoalele silvice Frătăuţi şi Cuciurmare ale Fondului Bisericesc şi în pădurile unor proprietari - Radu Grigorcea din Prisăcăreni, Nicu Grigorcea din Carapciu s.a., a fost doborît  pe Valea Saliciului din cantonul Lopatna a ocolului Cuciurmare, un cerb, rănit în vara lui 1941 "La ceas oprit de lege şi de datini" (N.Labiş) de un "vînător" militar sovietic care l-a lovit în coapsă fără să-l răpuie. Şi hălăduise aşa bietul cerb, schilodit şi singuratic un an şi jumătate, pînă i-a curmat suferinţa un vînător din suita regelui Mihai...  

img 005: Cerb (Cervus elaphus), odinioară era faima şi mîndria codrilor din nordul Bucovinei...

Opera de nimicire a vietăţilor pădurilor noastre, începută în 1940-1941, a continuat cu înverşunare după 1944, pentru a se ajunge în anii 70 ca toţi cerbii şi căprioarele să fie exterminaţi în totalitate. Rămăsese doar un singur cerb, şi acela din beton, pus la vedere în pădurea Cosminului ca o glumă sinistră, ca o luare în derîdere a naturii noastre batjocorite...

                                ing. Gheorghe Haficiuc