Mormântul lui Teofil Lupu redescoperit în 

                 Cimitirul din Cernăuți!

(Unul din mormintele care vor fi scoase la licitație va fi mormântul

lui Teofil Lupu)

Încep aceste însemnări cu câteva extrase din volumul lui Leca Morariu, Opere, vol. III, Jurnal vâlcean (1944-1948):

„ †Tițu† Luminițele ard pe colăceii lui Upșor...” (7 iulie 1944).

„Anul de când am părăsit Cernăuțiul, căsuța, animalele, florile, grădina, muncuța, truda, locul amintirilor, lăcașul Tătuchii, Mămuchii,Tițului, Mițului...” (21 martie 1945).

„Zece ani de la plecarea Tițului. Arde lumina și lămpușoara în fața blânduțului lui chip...”  (7 iulie 1945)

„Doi ani de Pribegie! Vai, vai – cum ne-am părăsit Căsuța, Mormințelele, Prietenii patrupezi, Grădinuța, Cărțile, Florile! Dumnezeu al Răsplătirii – unde ești??!!” (21 martie 1946).

„13 ani de la plecarea Tițului! Ard luminițele-n fața Chipului Lui! Om de omenie! Cavaler generos! Ce rău îmi pare că nu Ți-am putut face bucurie!” (7 iulie 1948).

„12 ani de la Plecarea Omului de Înaltă, Generoasă Omenie Dr. Teofil Lupu, Tițului nostru drag! Arde luminița în fața Chipului Lui.” (7 iulie 1947).

Aceste rânduri, pline de un tragism sfâșiitor, sunt scrise de mâna proeminentei personalități cernăuțene Leca Morariu la Râmnicu Vâlcea, unde va ajunge în urma refugiului din fața „scorpiei roșii” în luna martie 1944. Citatele extrase redau dorul,  nostalgia și chinul sufletesc de care suferă profesorul împreună cu scumpa lui soție Octavia Lupu-Morariu după locuri și lucruri dragi, dar mai ales după aceia care își dormeau somnul de veci  în criptele cimitirului cernăuțean din suburbia Horecii și la care nu le-a mai fost dat să ajungă vreodată.  Se au în vedere în primul rând „mormințelele” părinților și socrilor săi. În una din ultimele zile ale lunii martie 1944 va efectua cu căruța din str. Munteniei ultima vizită la cei dragi din cimitir. Iată însemnarile din Jurnal: „Sub seară cu Fulga [cal mult îndrăgit de Leca Morariu] și Nicolai[servitor în gospodărie] la Tătuca[Constantin Morariu (1854-1927)], Mămuca[Elena, născută Popescu], Vica[sora Victoria (1890-1923)], Tițu[socrul Teofil Lupu], Mițu[soacra Olimpia, născută Gheorghian (1879-1937)], C. Morariu[unchiul lui Constantin Morariu, teologul Constantin Morariu-Andrievici senior (1835-1875)], Ep. Bucevschi[ rudă cu pictorul bucovinean prin soția sa]  și Arnold[?]. Burnița de ninsoare îngăduie ca lumânările să ardă lin, lin, fără pic de pălălaie”.

Cripta familiei Constantin Morariu (vara anului 2020)

Revenind la subiectul acestei relatări trebuie să menționăm că mormintele părinților lui Leca Morariu (vezi poza 1), precum și cel al lui Constantin Morariu-Andrievici senior au supraviețuit intemperiilor vremurilor, ambele mult deteriorate, ultimul chiar fără cruce pe mormânt . Despre mormântul socrilor, Teofil și Olimpia Lupu, până mai dăunăzi, se credea pierdut pentru totdeauna, adică că ar fi avut soarta celor câteva sute de cripte și morminte care au fost devastate, distruse, vandalizate ca pe locul lor sau chiar în cavourile rămase fără inscripții să fie înmormântați străinii. Deși stăpâna „Casei Octaviei și Leca Morariu”, Maria Olar, pe bună dreptate „o ființă aleasă de providență pentru a veghea la neștergerea din memoria neamului a celor două ființe cu adevărat pereche: Leca și Octavia Lupu-Morariu” (Liviu Papuc), ne-a rugat de nenumărate ori sa mai încercăm în căutările noastre prin cimitir poate dăm totuși de ceva urme, străduințele noastre rămâneau zadarnice. În ultima vreme căutările noastre s-au amplificat, mai ales după ce edilii primăriei orașului Cernăuți au anunțat că intenționează să scoată la licitație circa 200 de morminte românești din cimitirul central Horecea de pe strada Zelena, iar rămășițele pământești ale celor răposați să fie reînhumate în alt loc. Vestea a ajuns, cum era și firesc, și la doamna Maria Olar, care ne-a trimis suplimentar, cu o ultimă nădejde, câteva poze (vezi poza 2,3 și 4), realizate în interbelic, cu mormântul familiei Teofil Lupu, poate ne ajută cu ceva.

Cripta familiei Teofil Lupu, interbelic. În prim plan  - fiica lui, Octaviua Lupu-Morariu

Cripta familiei Teofil Lupu, interbelic.

Cripta familiei Teofil Lupu, interbelic.

Și ne-au ajutat – am descoperit cripta, fără inscripții, fără detaliile din metal (instalațiile pentru lampade), mult deteriorată la partea din beton (vezi poza 6, realizată la 3 aprilie 2023 și poza 7, realizată în primăvara anului 2020). Deci există! Pregătit cu dibăcie de vandali să le vândă la licitații ca să se îmbuibiască pe sama criptelor strămoșilor noștri.

Cripta familiei Teofil Lupu, poză realizată la 03.04.2023

Cripta familiei Teofil Lupu, poză realizată lîn primăvara anului 2020

Să-l salvăm, fraților! Oare va mai „arde luminița în fața Chipului Lui? Să mai ardă ca pe timpuri „lin, lin, fără pic de pălălaie”. 

Să nu lăsăm și celelate câteva sute de cavouri fără urmași, rămase azi și fără inscripții, fără monumentele superioare ca să fie vândute mâine ca la mezat. Noi nu suntem datornici nimănui, e bunul nostru, e memoria noastră. De fapt acest oraș mort este un purtător al istoriei vii, pentru că este ca o oglindă care reflectă lunga istorie a acestui multpătimit ținut strămoșesc. Numele de savanți, artiști, profesori, muzicieni, medici, preoți, teologi, oameni politici și familii boierești ne conving că acest cimitir este un adevărat Panteon al Bucovinei.

Am întocmit zilele acestea o listă cu peste 50 de personalități ale vieții economice, politice și culturale a Cernăuțiului de odinioară, ale căror rămășițe pământeși sunt înhumate în pământul din cimitirul Horecea dar a căror morminte nu se mai pot identifica astăzi. Întocmirea listei continuă ca într-un final să o facem publică. Cercetările continuă.

                                                      ***

Să oglindim succint în încheiere personalitatea lui Teofil Lupu, figură proeminentă în viața economică, socială și politică a Bucovinei.

Teofil Lupu (06.06.1869, Tărășeni – 07.07.1935, Poiana Ițcani, Pojorâta, înmormântat în Cimitirul Horecea, Cernăuți), medic, om politic, om de cultură. Studiile secundare la face la Suceava, cele superioare – la Facultatea de Medicină a Universității din Viena. Lucrează un timp la Spitalul din Câmpulung Moldovenesc după care se stabilește la Spitalul din Suceava, unde va lucra până la pensionare (1929) ca chirurg. Este primul medic român din Bucovina care a practicat chirurgia generală.

Senator în Parlamentul României (1919) din partea Bucovinei (or. Suceava, Partidului Democrat al Unirii) și deputat în mai multe legislaturi din partea Partidului Național Liberal. S-a implicat foarte activ în viața socială și culturală a Sucevei și Cernăuțiului. A înființat o cooperativă în județul Suceava, o Casă de credit a agricultorilor,Creditul industrial în legătură cu Banca Suceveană. Prin această instituție a subvenționat Societatea „Ciprian Porumbescu”, Dispensarul „Principele Mircea”, Ateneul Român, Liga Culturală, Căminul Studențesc (Cernăuți), Arpa, Școala de Meserie (Suceava), Fondul cultural istroromân, revista „Făt-Frumos”, cartea lui Leca Morariu „Lu frații noștri” etc. A colaborat cu articole la revista editată de ginerele său Leca Morariu „Făt- Frumos”. În 1910 a reeditat la Suceava „Revista politică”, publicație întemieiată de unchiul său, dr. Matei Lupu. În anul morții publică la Cernăuți broșura „Soluții la câteva probleme bucovinene”.

P. S.1: Răspund la întrebarea unor prieteni de ce mi-am întitulat o rubrică pe pagina de Facebook „Morminte vii”. Iată de ce:

                                                       Arcadie SUCEVEANU

   MORMINTE VII

Acești irozi azi nu mai taie prunci,

Ei taie tot ce poate ține minte.

Acești irozi au și primit porunci

Să taie toți strămoșii din morminte.

Ci-acești irozi nu au de unde ști

(Acești irozi au intuiția proastă)

 

Cum noi îi îngroparăm, zi de zi,

În osul nostru și în carnea noastră.

Acești irozi se fac a nu vedea,

Acești irozi nu vor să ia aminte

Că Burebista doarme-n tâmpla mea,

Că Eminescu-mi curge prin cuvinte.

Ei râmă sat cu sat și deal cu deal,

Hăcuie cruci și răscolesc altare,

Dar nu e de găsit nici Decebal,

Nici Dragoș Voda, nici Ștefan cel Mare.

Noi suntem, iată, cimitire vii,

Noi suntem piramide umblătoare,

Tot neamul de Ioni și de Marii

Zidit e-n noi, în toți și-n fiecare.

Ei in zadar cotrobăiesc prin gropi

Și taie tigve, înecați în fiere

Nouă ne ard făclii de Paști în ochi,

Noi mirosim a stea și-a Înviere.

Noi învățăm din nou, aici, să fim,

De viața noastră ține cont Vecia.

Sus în Carpați ning flori de vicleim,

În ieslea lor se naște-acum Mesia.

 

                             În traducerea lui Serghei Voronțov și în limba ucraineană:

ЖИВІ МОГИЛИ

Ці іроди більше не ріжуть дітей,

Вони вирізають все, що можна пам’ятати.

Ці іроди вже отримали накази

Усіх предків з могил вирізати.

Ці іроди не здогадуються

(У цих іродів погана інтуїція)

 

Як ми їх ховаємо день у день,

У наших кістках, в нашій плоті.

Ці іроди вдають, що не помічають,

Ці іроди не хочуть розуміти

Що Буребіста спить між скронь моїх,

Що Емінеску струмиться між слів моїх.

Вони нишпорять селом за селом, гора за горою,

Рубають хрести, трощать вівтарі,

Але не можуть знайти Децебала

ані Драгоша Воде, ані Стефана Великого.

Ми є, ось ми, цвинтарями живими,

Ми –  ходячі піраміди,

Весь рід Іонів та Марій

Закладений в нас, у всіх та в кожного.

Марно вони, сповнені жовчі,

 нишпорять у ямах, у пошуках черепів.

В наших очах горять пасхальні смолоскипи,

Нам віє зорями і Воскресінням.

Ми знову вчимося тут бути,

Про наше життя піклується вічність.

Вгорі в Карпатах сніжить квітами Віфлеєма,

Там, у яслах тепер народжується Месія.

( Аркадіє Сучевяну)

 P. S.2: Aceste morminte așteaptă deasemenea să fie redescoperite. Poze de Vladimir Acatrini

 

DIRECȚIA: CERNĂUȚI 

Cernăuțiul are mai multe nume, iar unul dintre ele - Cernăuți - este românesc. 

 Lumea românească mi-a fost deschisă în copilărie de un radiou, pentru că la Cernăuți eram liberi să ascultăm radioul românesc. 

 Mi-au plăcut cuvintele misterioase care se rosteau la începutul fiecărei ore: Ora exactă. În tinerețe, chiar m-am gândit serios să iau un pseudonim poetic: numele feminin Ora Exactă. Poezia este tot o exactitate, este perceperea exactă a cuvântului și a timpului. 

Cunoștiam bine muzica românească de extradă. Îmi amintesc și acum vocea Doinei Badea, îmi amintesc chiar și câteva șlagăre: Fanfara militară, Tangoul. 

Locuiam pe strada Lermontov (azi Kohanovsky) și îmi amintesc ce eveniment însemnat din copilărie a fost atunci când rudele din România ai vecinilor noștri au venit să-i viziteze. Printre ei era și o fetiță fermecătoare Marina din București. Purta o rochie de nailon roz pe care niciunul dintre noi nu o mai văzuse până atunci. 

Numai un singur meridian spre vest, dar acest meridian se făcea simțit în orice, chiar și în rochiile copiilor. 

Un alt eveniment mare a fost sosirea la sfârșitul anilor cincizeci a orchestrei de jazz a lui Sergiu Malagamba. Asta la Moscova se asculta Van Cliburn sau Yves Montand, noi însă la Cernăuți îl ascultam pe Malagamba. A fost considerat cel mai bun toboșar din Romania, iar pentru noi – cel mai bun toboșar din lume. A fost un mesager al jazz-ului, iar jazz-ul este improvizație, jazz-ul este libertate! Aveam zece ani și îmi amintesc cum, în parcul orașenesc Kalinin, noi, băieții, ne adunam lângă Teatrul de Vară, ne agățam unul pe umerii celuilalt pentru a adulmeca cu vârful nasului, sau pentru a vedea cu coada ochiului, pentru a auzi cu un colț al urechii miracolul jazz-ului care se numea Malagamba. 

Când aveam cincisprezece ani, în oraș a apărut televiziunea românească. Era semilegală: nimeni nu a fost arestat pentru asta, așa că a fost posibil să se instaleze o antenă. 

Uite atunci mi s-a deschis o altă lume, cea românească, și era foarte diferită de cea sovietică. 

Era perioada de conflict între partidele comuniste din URSS și România, o perioadă de înclinație a României către Occident. Am impresia nu că aș fi depășit atunci URSS-ul, dar am trăit o viață secretă datorită televiziunii românești. Am ascultat melodii franceze pe care nimeni în Uniunea Sovietică nu le știa: Sacha Distel, o cântăreață pe nume Barbara, a cărei mamă era din Tiraspol. Datorită televiziunii românești, am văzut pentru prima dată filmele lui Hitchcock, seria sa uriașă „Hitchcock Represents”, și îmi amintesc bine de acest domn burduhos, de ochii lui bulbucați. 

  Era o inoculare a unei culturi, care, în mod obișnuit, se numește occidentală. 

 Și încă un mare eveniment. Eram aproape adult, în 69, aveam 21 de ani. Atunci, spre deosebire de mulți oameni sovietici, eu și colegii mei am urmărit o transmisie în direct cu astronauții americani care aselenizau pe Lună. Noi nu am putut să ne desprindem de lângă ecran. 

  Am asistat la pasul mic al unui astronaut și la pasul uriaș al umanității. Nu a fost doar descoperirea unei alte lumi, ci descoperirea cosmosului și a unui alt corp ceresc. Și totul datorită televiziunii românești. 

 În oraș erau și două ziare în limba română, ziare moldovenești, unul era „Zorile Bucovinei” și celălalt era „Bucovina Sovetică”. Eu și prietenul meu am publicat de câteva ori în ziarul ucrainean „Radyanska Bukovyna”. Scrisesem scurte recenzii despre filme și concerte. Unul din acele ziare, nu-mi amintesc exact, „Bucovina sovetică” sau „Zorile Bucovinei”? era situat în aceeași clădire cu „Radianska Bukovyna” ucraineană. 

 Îmi amintesc că am scris o recenzie la un concert al unui șansonier canadian din Quebec și am adus această recenzie ziarului ucrainean, dar am fost politicos fugăriți: adică, de ce ar avea nevoie bucovinenii de un oarecare canadian? Atunci, chiar în același coridor, ne-am dus la ziarul moldovenesc, unde ne-au primit cu căldură, ne-au tradus consemnarea și ne-au publicat-o. Deci, jurnaliştii de la ziarul moldovenesc priveau și ei la televiziunea românească, aşa că ne-am înţeles. 

Clasicii poeți cernăuțeni Paul Celan și Rosa Auslander, care au scris în germană, vorbeau fluent limba română. Celan a tradus din română și chiar a scris mai multe poezii în limba română. O persoană cu auz fin - și un poet e o persoană cu auz fin - nu poate rata bogăția limbajului. Dacă te plimbi prin oraș, și pe una dintre plăcuțele comemorative scrie „Aici a studiat Mihai Eminescu”, te gândești involuntar: cine este Mihai Eminescu? Deci, se pare, a studiat aici, în această școală, cândva un gimnaziu, acum o sută de ani! 

 Arhitectura Cernăuțiului austriac are stilul clasic și modern, dar la sfârșitul anilor 1920, 1930, când Bucovina era românească, casele erau deja în stilul constructivist. Pentru mine a fost un peisaj urban natural. În copilărie, nu înțelegeam că orașul meu era un disident de arhitectură. Dar am învățat lecțiile orașului. 

 Cernăuțiul este o răscruce de culturi și limbi. Și una dintre direcțiile sale este românească. 

 Igor Pomerantsev. 

 Foto 1: Igor Pomerantsev Foto 2: Autorul este al doilea din dreapta.

CERNĂUȚEANUL EMANUIL LOGOTHETTI – UNUL DIN PRIMII INIȚIATORI AI SERBĂRII DE LA PUTNA

Despre Emanuil Logothetti ultima dată s-a scris, în cunoștință de cauză, acum 150 de ani în urmă. Aici avem în vedere necrologul lui, scris și publicat în revista „Albina” din Pesta , „in numele celoralalți amici ai săi” , de către unul din apropiații lui, Gabriel Băleanu. Cu părerte de rău, scurta lui viață nu a atras atenția istoricilor, cercetătorilor, eminescologilor (e unul din cei mai apropiați prieteni) sau a alcătuitorilor de dicționare enciclopedice. Credem că acest bucovinean a fost pe nedrept dat uitării de către urmași.

Conform afirmării făcute de G. Băleanu, care „i-a cunoscut mai de aproape spiritul, intențiile și năzuințele inimii și a voinței sale resolute (hotărâte – n.n.)” , Emanuil Logothetti a fost, încă în anul 1870, „unul din cei trei concepători ai ideii serbării din Putna și lucrătorul cel mai exact și mai sincer întru realizarea ei” . Primul document cunoscut, referitor la Serbarea de la Putna, și care nu era destinat publicității, este un Apel datat în Viena la 4 martie 1870, semnat de Emanuil Logothetti, ca președinte și Eminescu ca secretar. Deși Eminescu nu este inițiatorul serbării de la Putna, el se impune ca unul din cei mai entuziaști susținători ai ei. Toți membrii Comitetului provizoriu pentru pregătirea serbării de la Putna în 15/27 august 1870, precum și semnatarii diferitor apeluri erau colegii lui de la Obergimnazium-ul din Cernăuți și de la Universitatea din Viena (Petru Pitei, Pamfil Dan, Emanuil Logothetti, Gabriel Băleanu, Emil Cozub, N. Teclu ș. a.). Încercăm în rândurile următoare să vedem, cu ajutorul câtorva publicații istoriografice, precum și din investigațiile efectuate pe teren, cine și de unde provenea acest Emanuil Logothetti, despre care s-a scris atât de puțin de-a lungul anilor, dar care s-a învrednicit să fie ales președintele Comitetului provizoriu și care a fost foarte apreciat atât de mult de colegi și cei ce l-au cunoscut.

Familia Logothetti provine de la o filiaţie bizantină veche, cu origini mai îndepărtate a împăratului bizantin Nichifor I Logothetes (domnitor între 802-811). Urmașii lor sau stabilit după căderea Constantinopolului (1453) pe insula Ionică de Zante (Zakynthos). În secolul XVIII un descendent, ofiţer al Republicii veneţiene Giacomo (Iacov, Iacob) Conte Logothetti (1741-1802), înobilat cu diplomă pentru serviciile aduse Veneției, a ajuns la Cernăuți in principatul Moldovei. Aici, la 6 august 1775, se căsătorește cu Ecaterina, fiica renumitului staroste de Cernăuți, Leon Imbault, devenind ginerele unuia din cei mai influenți oameni ai locului . Astfel, prin căsătorie, devine proprietarul moșiei Șirăuți (Șirăuții de Sus și Șirăuții de Jos), a unor părți din Banila pe Ceremuș și din Răstoace (azi raionul Putila). Iacob Logothetti mai moștenește 2 case în Cernăuți, cea mai importantă fiind cea cu nr. 352 , situată chiar în buricul urbei, vizavi de viitoarea biserică Sf. Paraschiva, casă pe care o va vinde ceva mai târziu lui Doxache Hurmuzachi, demolată spre sfârșitul sec. XIX și care va stârni la Cernăuți în ultimii ani mai multe polemici. La câţiva ani după anexarea la Imperiul Habsburgic a zonei de Nord-Vest a Moldovei, teritoriu înscris cu numele Bucovina în rândul provinciilor monarhiei austriece, cu prilejul depunerii jurământului de credinţă faţă de noua stăpânire din toamna anului 1777, între cei 26 de boieri jurători, care aveau domiciliul în noua provincie, se afla şi Iacob Logothetti. În 1779 îl întâlnim pe contele Iacov Logothetti ctitor de biserică. Stabilindu-se cu traiul la Șirăuții de Jos, la câteva sute de metri de Sadagura (din anul 1968 ambele localități sunt parte componentă a orașului Cernăuți), Iacov Logothetti dorește să-și construiască aici o biserică de familie. Credem că i-a căzut tronc la inimă cea mai însemnată biserică din capitala Bucovinei – biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului – ctitorită de domnitorul Moldovei Nicolae Mavrocordat între 1715 și 1717 pe o colină din actuala Piață Sf. Marie (numită de orășeni și Piața Turcească).

Posibil că transferarea ei la Șirăuții de Jos să fi avut și o pricină mult mai serioasă cum ar fi surparea dealului pe care se înălța în urma repetatelor inundații, amenunțându-i mereu existența. Această ipoteză pare a fi verosimilă, fiindcă la întrebările noastre, puse unor bătrâni din Șirăuți (Palamarciuc Maria, 85 ani, Ciornei Ghențea, 87 ani) de unde provine această biserică, ni s-a răspuns că „a fost adusă de ape”. Oricum, în anul 1779 ea este dusă la Șirăuți, sfințită din nou cu hramul Sf. Spiridon și reeușește să supraviețuiască până în prezent, iar în cimitirul din curtea ei să-și găsească somnul de veci o bună parte dintre membrii familiei Logothetti.

Din căsnicia lui Iacob Logothetti și Ecaterina Imbault s-au născut 6 copii: Leon, Iosef, Aloys, Franz, Maria şi Susanna .De la fiul cel mare va porni ramura românească în arborele geneologic al familiei Logothetti prin căsătoria în 1812 a lui Leon cu prințesa Maria Rizo-Rangabe din familie fanariotă, sora soției domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Un urmaș al acestora va fi Contele Luis Logothetti (18 decembrie 1807-30 mai 1896), care se va căsători cu Victoria Logothetti (1817-3 februarie 1878), născută de Costin. Aceștia și sunt părinții lui Emanuil (Emanuel, Emanoil) Logothetti. Unicul lor fiu s-a născut la 19 mai 1848 în Șirăuții de Jos, numit și Slobidca sau Slobutca, cum e trecut în catalogul de la Obergymnazium . Școala primară o face în casa părintească, cu instructori străini, cum era obiceiul în Bucovina. După cum afirmă Gabriel Băleanu în articolul său, „conducerea înțeleaptă a mumei sale, a unei fiice demne din familia Costineștilor, restrânse toate influențele și încercările instructorilor săi și, mai târziu, ale profesorilor gimnaziali de a-l înstrăina de națiunea sa” . În 1861 este înscris la renumitul Obergymnasium din Cernăuți (viitorul Liceu „Aron Pumnul”) , în care studiau copii din Bucovina, dar și din țările vecine, cum ar fi frații Eminovici din Moldova, inclusiv Mihai, care era deja în 1861 în clasa a doua. Va absolvi gimnaziul în 1869, clasificându-se al 24-lea între 51 de elevi. Printre colegii de clasă i-a avut pe Pamfil Dan, Emil Cozub (cu care va continua studiile la Viena), Anton Kochanowski (viitorul primar al Cernăuțiului), Daniel Werenka (autorul cunoscutei „Topographie der Bukowina”), Ilie Luția (autor de manuale școlare, profesor la Școala Nirmală din Cernăuți), Ignatie Carage (preot) ș. a.

În timpul studiilor gimnaziale s-ar fi didtins prin traduceri în românește a unor piese teatrale și prin „compunerea mai multor disertațiuni istorice și filosofice, cari însa nu le dede la lumină”. De asemenea a venit cu ideia înființării Bibliotecii Gimnaziaștilor din Cernăuți și este printre primii care face donații pentru ea. În acest demers urma exepmlul tatălui său, Contele Luis Logothetti, care a contribuit prin donații importante de carte la înființarea Bibliotecii Țării la 1852. În toamna lui 1869 se va înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Viena. Deși se dedică cu mare sârguință științei, nu uită de „datorințele sale naționale, căci națiunea și-o iubea mai presus de toate” . Astfel, aflându-i pe studenții români de acolo în două societăți academice, „România” și „Societatea literară”, hotărăște, împreună cu Eminescu și Slavici, să-i unească în noua societate „România Jună” unde va fi ales vicepreședinte în comitetul ei central. Tot E. Logothetti se va opune cu vehemență întemeerii unei societăți academice bucovinene sub auspiciile ultragermane cu interese străine. La adunarea studenților români de la universitatea vieneză, organizată de dânsul în acest scop, va spulbera definitiv încercările studenților germani: „Nu vedeți, fraților, că cu frazele puse ca deviză în fruntea societății înființate ne-au călcat străinul și ne calcă în picioare chiar drepturile cele mai sacre? De voiesc patriotism, învețe istoria și datinele țării, respectând drepturile ei străbune; de voiesc umanitate, arete-se mulțămitori pentru ospitalitatea ce le-am dat-o în casa și la masa noastră; de voiesc cultură, înveți-ne limba, căci altcum nu pricep eu cultură, decât ceea ce trece și prinde rădăcini în popor. Nu prostituați istoria, legea și limba voastră predându-vă scopurilor străinului, și nu uitați că aveți datorință și răspundere înaintea patriei și națiunei, care v-a născut și v-a crescut!”.

Totuși, credem, că cea mai importantă pagină, scrisă de Emanuil Logothetti în cronica studențimii române din capitala imperiului, este cea scrisă pentru pregătirea și realizarea Serbării de la Putna din 1871. După cum s-a menționat mai sus Emanuil Logothetti a fost unul din cei trei concepători ai ideii serbării, fiind ales chiar președintele Comitetului provizoriu pentru pregătirea serbării de la Putna în 15(27) august 1870. În mare parte lui E. Logothetti i se datorează („prin stăruința lui”) strângerea însemnatei sume de 5000 florini în vederea pregătirii serbării. Acelaș Comitet trimite la Putna, la jumătatea lui iulie 1870, prima delegație formată din Emanuel Logotheti (președinte), Gabriel Baleanu și loan Volcinschi, care începe lucrările „preparative” pentru ținerea serbării. După amânarea serbării pentru anul 1871, o delegație similară va fi trimisă la Cernăuți în frunte cu Ioan Slavici ca președinte, Mihai Eminescu ca secretar, alți studenți cernăuțeni, printre care, e posibil să se fi aflat, și Emanuil Logothetti. Dacă în anul 1870 îl întâlnim mereu printre cei mai activi studenți în vederea pregătirii serbării („Nopţi întregi petrecea lucrând cu câţiva amici ai săi din comitetul central al anului întâiu” ), atunci, în anul următor, după contramandarea serbării, pierderea sumei adunate și fuga lui A. Mureșianu în America, numele lui nu mai apare printre participanții Serbării de la Putna.

În toamna lui 1871, după susținerea examenului de stat, se va întoarce la Șirăuții de Jos, unde se îmbolnăvește de tifos și moare la scurt timp (1 noiembrie), fiind înmormântat în cimitirul din curtea bisericii Sf. Spiridon. La 7 noiembrie același an, în biserica ortodoxă din Viena, studenții români oficiază un serviciu funebru în memoria lui. Pierderea acestui tânăr bucovinean a fost dureroasă nu numai pentru părinți și numeroasele lui rude, cât mai ales pentru întreg neamul românesc din Bucovina, după cum scria același G. Băleanu, „tocmai unde avem atâta lipsă de bărbați luminați în genere, și în special de oameni cu caracter și devotați patriei și binelui poporului!” . Gânduri ce sunt actuale și astăzi la 150 de ani depărtare de la scrierea lor, când se impune să redefinim idealul reunirii românilor, al regăsirii noastre într-o lume în reașezare și când avem încă atâta nevoie de „oameni cu caracter și devotați patriei și binelui poporului”. Aici, la Cernăuți, i-au supraviețuit 3 surori – Elena, Olga și Catinca – care după decesul fratelui au donat Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina 2000 de florini pentru crearea Fundației „Contele Emanuil Logothetti” . Din acest fond zeci de elevi și studenți români mai mulți ani la rând au obținut stipendii a câte 50 florini fiecare (Ștefan Golembiovschi, Grigore Filimon, Maria Anastasi, Iulia Scalat, Melania Brăileanu, Eufrozina Beuca ș. a.). Elena Popovici-Logotheti (1846 – 27 octombrie 1928) a fost căsătorită cu Gheorghe Popovici, proprietarul moșiei din Stroiești (Suceava), mare filantrop, primul președinte al Societății „Școala Română” din Suceava. Elena Popovici-Logothetti a fost fondatoarea și mulți ani președinta „Societății Doamnelor Române din Bucovina” (1891) . În perioada interbelică în Cernăuți o stradă i-a purtat numele, stradă pe care a fost deschis un cămin pentru elevele românce. A fost înmormântată în cimitirul bisericii din Stroiești. Pentru merite deosebite față de România a fost decorată cu ordinul „ Regina Elisaveta", ”Crucea Regina Maria", „Meritul Sanitar", „Răsplata Muncii cl. I. pentru biserică", precum şi de împărăteasa Rusiei Elisaveta cu „Ordinul Elisaveta". Olga de Grigorcea-Logothetti (1847 - ?) a fost casatorită cu Mihail cavaler de Grigorcea (frate cu Modest, Nicu si Victor), mare proprietar în comuna Prisicăreni . Din anul universitar 1878/1879 devine membră sprijinitoare a Societății Academice „Junimea” , iar din 1883/1884 membră fondatoare . În anul 1912 societatea i-a acordat titlul de membră de onoare. A sprijinit cu mari sume de bani această societate. E înmormântată în cimitirul din Prisicăreni. Catinca de Grigorcea-Logothetti (1854 – 1 noiembrie 1914), căsătorită cu Alexandru Grigorcea, e înmormântată în cimitirul bisericii din Șirăuții de Jos.

Am continuat cercetările la Șirăuții de Jos, sperând să pot elimina unele pete albe din biografia unor membri ai familiei Logothetti. Prima vizită la biserica Sf. Spiridon o efectuasem încă pe la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, când îmi făcusem și câteva notițe într-un caet, pierdut, probabil, în acei ani de studenție. Acum, ajuns în curtea bisericii și redescoperind mortmintele Logothetti, îmi dau seama cât de prețioase puteau fi acele însemnări de atunci. Inscripțiile de pe crucile funerare aproape că nu s-au mai păstrat, fiind pe alocuri chiar răzăluite ca să poată fi date mai ușor de zeci de ori cu var sau vopsea, iar pe altele să fie sparte chiar plăcile de marmoră cu tot cu text. Mă bucur totuși că biserica supraviețuiește tuturor intemperiilor vremii (și vremurilor) ce s-au abătut peste ea timp de peste trei veacuri. Cei drept, schimbările care au intervenit – adăugarea unui pridvor și mărirea cu 4 metri spre miază noapte – i-au schimbat aspectul inițial. În ultimii ani biserica a fost reacoperită cu draniță, iar exteriorul și interiorul ei – cu scânduri. Bârnele de stejar cu data întemeerii bisericii sint lăsate descoperite pentru a putea fi citită de vizitatori.

În fața bisericii se află 7 morminte înconjurate cu un gard de metal, construit, probabil, în a doua jumătate a sec. XIX. Cel mai vechi mormânt este cel din nord-estul grădiniței (nr. 1 din poza mormintelor), cu blazonul familiei Logothetti, cu inscripții în germană pe cele 4 părți din care se mai pot descifra câteva cuvinte: „Graf Josef”, „Hier ruhet Graf Franz”, „Escadron”, „Logothetti”, „von Scheroutz”.

Următoarele două cruci (nr. 2, 3) se aseamănă ca formă și mărime, una din ele având și o piatră așezată paralel pe mormânt și pe care se poate observa un text scris în română cu litere chirilice, iar la baza crucii fiind scris cuvântul „Luis”. Alături, în același rând cu aceste două cruci, se află un mormânt cu o cruce mai mare (nr. 4), dar de pe care lipsește orice inscripție. Ar putea fi mormântul lui Emanuil Logothetti, iar cele de alături ale părinților săi. Ultimele 3 morminte se află într-un rând din partea vestică a grădiniței, primele (5 și 6) fără texte, plăcile de marmoră de pe crucile din beton fiind sparte.

Textul, scris în română, s-a păstrat cel mai bine pe ultima cruce de mormânt (nr. 7): „Catinca de Grigorcea, născută contesa Logothetti, reposată în 1/XI 1914 în etate de 60 ani; Alexandru Grigorcea, reposat în [indescifrabil] în etate de 75 ani”.

Mă întorc la Cernăuți (deși Șirăuții de Jos tot Cernăuți este) mulțumit că am revăzut aceste minunate locuri din preajma Sadagurei, că am întâlnit câțiva oameni frumoși și buni la suflet, gata să mă ajute cu ce pot în căutările mele (Ghențea Ciornei, Maria Palamarciuc, Pr. Denis Mandriuc, starostele Dumitru), dar îngândurat, cu puțină amărăciune în adâncul inimii, conștient de faptul că multe lucruri și informații cu timpul devin irecuperabile. În ultimul moment descopăr, ca de atâtea alte ori, în „Documentele bucovinene” ale lui Teodor Balan, o informație dătătoare de speranțe: inscripțiile de pe mormintele Logotheților! „Cimitirul din satul Șerăuții de Sus: Iacob Graf Logotheti, gestorben am 10 okt. 1802, im Alter von 59 Jahren. Cimitirul din Șerăuții de Jos: Iosef Graf Logothetti, K.K. officier, Eroberr von Scheroutz, 33 Jahre alt, gestorben am 25 mai 1811. Uberfährt aus Cyernowitz am 27 Iuny 1902. [Mormântul nr. 1] Hier ruhet Graf Franz Logothetti, K.K. Rittmeister und Escadron Commandant der Regiments Kaiser Uhlauen. Er starb im 32 Jahre senies Altess den 23 Iuny 1814. [Mormântul nr. 1] Hier ruhet Leon Graf Logothetti, gestorben am 11-ten August 1838 im 63 Lebensjare sauftumud selig ruhe seine Asche. [Mormântul nr. 1] Aice răpăusează contele Emanuil Logothetti, iurist din anul al IV-lea, născut la 19 Maiu 1849 și murit la 1 Noiemvrie 1871. Eternă să fie amintirea lui. [Mormântul nr. 4] Aice odihnesc Victoria contesa Logothetti, născută de Costin, care fiind în etate de 61 (ani), s-au strămutat la Domnul într-a 22 Ianuarie/3 Februarie 1878. Fie-i țărâna ușoară. [Mormântul nr. 2] Conte Luis Logothetti, născut 6/18 Decembrie 1807, repousat 18/30 Maiu 1896. [Mormântul nr. 3] Catinca de Grigorcea, născută contesa Logothetti, reposată în 1/XI 18914 în etate de 60 ani. [Mormântul nr. 7]

Hier ruhet Graf Luis Logothethy, 81 Jahre alt, gestorben 31 May 1861. [posibil, mormântul nr. 5] Hier ruhet Carolina Gräfin Logothethy, 69 Jahre alt, gestboren 28 May 1863.” [posibil, mormântul nr. 6] Deci, se mai poate recupera câte ceva: un mormânt, o inscripție, un nume. E nevoie numai de insistență în căutări și încredere că viitorul nostru poate fi schimbat.

 

ISTORIA UNUI DESEN

 

          În îndelungata mea activitate de arhivist am avut multe descoperiri surprinzătoare de documente inedite care m-au marcat într-un fel sau altul. Unele din aceste documente le-am adus la vremea sa în fața cititorilor, publicându-le, altele, însă, uitate, au rămas să-și aștepte în continuare cercetătorul care le va scoate cândva la lumină, le va da o nouă viață. Astfel am publicat documente inedite semnate de reprezentanți notorii ai poporului român din Bucovina, cât și ai naționalităților conlocuitoare. 

    

Desenul lui Kiesler din catalogul școlii

Cu ani în urmă, din întâmplare, în fondul Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți am văzut un desen care era plasat, ceva nefiresc, într-un catalog al școlii. De obicei cataloagele școlilor cuprind numai pagini cu numele elevilor care conțin date succinte despre elev, părinți și notele la obiecte. Cercetând mai atent desenul am observat că este semnat și plasat la pagina elevului cu numele de Kiesler Friedrich Iakob. Investigațiile pe care le-am îmtreprins m-au convins că în fața noastră se afla desenul marelui arhitect cu renume mondial, Friedrich Kiesler. Printre marile personalităţi, pe care i-a dat lumii de-a lungul anilor urbea cernăuţeană, Friedrich Kiesler ocupă un loc deosebit. La Cernăuţi se vorbeşte şi se scrie foarte puţin despre acest renumit arhitect, pictor, designer, teoretician, deşi, dacă ar fi vorba numai de originea lui cernăuţeană ar merita o atenţie mai mare din partea noastră, nemaivorbind de contribuția lui la dezvoltarea arhitecturii mondiale prin impunerea unor concepții cu totul noi de percepere a arhitecturii, a artei în general. F. Kiesler era obsedat de conceptul de locuințe antropomorfe, pe care îl numea „Casa fără sfârșit”, iar percepția lumii ca o structură dinamică permanent transformatoare a devenit decisivă în opera sa. Dacă urmărim întreaga lui viață o vedem tot ca pe o astfel de „casă nesfârșită”: până la vârsta de 18 ani în Cernăuți, următorii 20 în Berlin și Viena și aproape patruzeci de ani, până la moarte, în Statele Unite ale Americii. Dintre numeroasele sale proiecte de arhitectură au fost realizate numai două, Cinematograful din News-Iork și Palatul Cărții din Ierusalim, însă cele mai mari realizări ale sale sunt ideile lui avangardiste, îndrăznețe, care frământă și azi mințile și inimile multor arhitecți, pictori, artiști etc. Unul din prietenii săi afirma, pe bună dreptate, că ideile sale nu sunt percepute de contemporani, fiindcă Kiesler este un arhitect al viitorului, cuvinte ce tot mai mult se adeveresc astăzi, când opera, ideile lui se bucură de o popularitate mereu în creștere.

Friedrich Kiesler

    S-a născut Friedrich Jakob Kiesler la 22 septembrie 1890 în familia Dr-lui Iulius Kiesler, care locuia pe Karolinagasse, nr. 5 (conform însemnărilor în documentele Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți). Iulius Kiesler era un reprezentant de vază al comunității evreiești din Cernăuți, ocupând un timp îndelungat chiar postul de prim secretar al acestei comunități (1872-1927), timp în care comunitatea izraelită a obținut realizări însemnate din punct de vedere social și cultural (Casa Națională, Templul,  Spitalul Evreiesc etc.). Peste 50 de ani I. Kiesler a deținut și funcția de consilier al Magistratului (primăriei) Cernăuți. Trebuie să menționăm că în casa lui I. Kiesler a trăit o perioadă din viața sa de student Ciprian Porumbescu. În însemnările sale zilnice (Ciprian Porimbescu „Puneți un pahar de vin și pentru mine”) găsim o însemnare din 30 aprilie 1879: „În fine, am aflat gazdă la Dr. Kiesler, în strada Carolinei. O cameră foarte frumoasă; plătim 12 florini. Mâine intrăm”.

Iulius Kiesler, tatăl
arhitectului

La Școala Reală Friedrich va face 7 clase, din 1901 până în 1908, după care ne va părăsi pentru totdeauna orașul, continuându-și studiile la Viena la Universitatea Tehnică și la Academia de Arte Frumoase. Fiindcă aproape toți cercetătorii vieții lui Friedrich Kiesler acordă cel mult o frază perioadei lui cernăuțene ne vom opri ceva mai pe larg asupra ei, informațiile noastre preponderent fiind bazate pe documentele depistate în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți.

Localul școlii a fost construit pe un teren de lângă Catedrala oorașului, anterior cumpărat de la baronul Mustață, și dat în exploatare în 1870. La 1908 școala avea 629 de elevi. Cei mai mulți erau din Cernăuți, dar și din satele bucovinene, din alte provincii austriece ba chiar și din alte țări cum ar fi România, Ungaria, Germania, Croația, Rusia și chiar din... America de Nord („Nordamerica”). În aceiași statistică a anului școlar 1907/1908 aflăm că aici își făceau studiile conform confesiunilor religioase 308 mozaici, 179 romano-catolici, 4 catolici de rit armean, 1 ortodox de rit armean, 96 ortodocși, 28 evangheliști și 13 greco-catolici. După limba maternă elevii se împărțeau în felul următor: germană – 436; română – 62; ucraineană – 53; polonă – 67; cehă – 8; ungară – 1; rusă – 2. În perioada studiilor lui Friedrich Kiesler aici activau directorul Constantin Mandicevschi, profesorii Dimitrie Țopa – religia ortodoxă, Ludwig Winter – religia romano-catolică, Abraham Heumann – religia mozaică, Emil Zappler și Georg König – germana, Victor Olinschi (Olinescu) și Theophil Brendzan – franceza, Adrian Bocca, Emilian Popescul, Leonida Bodrnărescul, Alexandru Vitencu, Ioan Cuparencu și Victor Olinschi – româna, Kirilowicz și Alexander Popowicz – ruteana, Leon Hofmann și Ion Nistor – geografia și istoria, Orest Procopovici și Emilian Ilnicki  – matematica, geometria și muzica, Nicolai Slusariuk – fizica, Iosef Zybaczinski – științele naturale,  Eugen Maximovici, Constantin Maximovici și Erotei (Hirotheus) Pihuleak – desenul de mână (Freihandzeihnen) și caligrafia, J. Wilhelm și Johann Radomski  – gimnastica.

O pagină de catalog cu numele lui Kiesler

La terminarea școlii obține la toate obiectele (religie, franceză, română, geografie și istorie, matematică, științele naturale, fizica, chimia și geometria) „suficient” (genügend), cu excepția limbii germane unde e notat cu „satisfăcător” (befriedigend) și desigur la desen unde obține  „excelent” (vorzüglich), iar la observații e scris cu creionul un singur cuvânt „Malerak”, adică pictor. Semnificativ este și faptul că din cei 49 de absolvenți ai Școlii Reale pe anul 1908 numai F. Kiesler indică Academia de Pictură ca locul continuării studiilor sau profesia aleasă. La examenele de absolvire din 8 iulie 1908, în fața unei comisii speciale, a răspuns atât oral cât și în scris. La limba română, cu Alexandru Vitencu, a avut de răspuns despre „Alexandru Lăpușneanu” de Constantin Negruți. Și iată în fața comisiei de examinare i-a venit ideia, poate la propunerea unui profesor, să deseneze pe mebrii comisiei, posibil numai pe o parte dintre ei.  Să vedem cine sunt personajele acestui desen.

    Primul din stânga e Dimitrie Țopa (19.03.1865, Nepolocăuți - 27.04.1931, Cernăuţi), preot, profesor, publicist. Este cel mai reprezentativ membru al vechii familii de răzeși Țopa din Moldova, cu origini în județul Tutova, stabiliți la 1650 în Nepolocăuți (Țopeni). A fost căsătorit cu sora renumitului teolog Teodor Tarnavschi, cu care a avut 5 copii: Ovid, Silvia, Ipolit, Liviu și Stela. Și-a botezat copiii cu prenume ce arată originea latină a acestora, iar Ovid este autorul renumitelor „Amintiri din Țara Fagilor” în trei volume (2011, 2012 și 2014, București, editura Tracus Arte) și tatăl cunoscutului scriitor Tudor Țopa. Studiile primare le face la Rarancea, cele secundare – la Gimnaziul Superior din Suceava și cele superioare – la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți. Membru activ (1884-1885) și emeritat (din 1921) al Societății Academice „Junimea” și al Societății Academice „România Ortodoxă”, membru și vicepreședinte al Societății Mazililor și Răzeșilor din Bucovina. A fost paroh la Rarancea și Viteliuca (1889-1899), profesor de religie la Gimnaziul Superior de Stat și la Școala Reală Superioară, ambele în Cernăuți (1900-1919), misionar la Dieceza Bucovinei (1914-1918). Deputat în primul Parlament al României Mari (1919-1920). Întreaga sa viață a fost dedicată apărării românismului între Prut și Nistru, înzestrând știința istorică cu una din cele mai bune lucrări în domeniu „Românismul în regiunea între Prut și Nistru” (București, 1928). A publicat mai multe studii privind dreptul bisericesc în „Candela”, „Patria”, „Junimea literară”, „Glasul Bucovinei”. A fost distins cu ordinul „Steaua României” în rangul de cavaler şi cu medalia „Răsplata muncii pentru biserică şi învăţământ clasa I”. În Cernăuți a locuit pe str. Episcopul Herescu, nr. 8 (azi str. Șcepkin, nr 8), e înmormântat în Cimititul Central Ortodox din Cernăuți.

M. Friedwagner 

Al doilea e Matthias Friedwagner (03.02.1861, Gallspach, Austria -05.04.1940, Dornwald, Austria), filolog, romanist. Și-a făcut studiile la Universitatea din Viena unde susține și doctoratul în  filologia romanică. A lucrat profesor la aceiași universitate din capitala imperiului habsburgic mai mulți ani (1889-1900), după care este numit profesor de filologie romanică și istorie literară la Universitatea din Cernăuți (1900-1911), unde în 1910-1911 va fi ales rector. În această perioadă de cele mai multe ori era cooptat în comisia de examinare la Școala Superioară Reală Ortodoxă, iar în cazul nostru fiind ales chiar președintele acestei comisii.  M. Friedwagner este celebru în spaţiul cultural bucovinean datorită colecţiei de folclor, lucrată în mare parte de Alexandru Voievidca, „Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste” (1940). A fost un promotor al culturii românești în Austria și Germania.

C. Mandicevschi

Al treilea e Constantin Mandicevschi (24.05.1859, Bahrineşti -14.12.1933, Cernăuţi), semnat pe desen „Director”, funcție pe care a deținut-o timp de 22 ani (din 1896) la această școală din capitala Bucovinei. Este fiul pteotului Vasile și Veronica (născută Popovici) Mandicevschi și frate cu cunoscuții compozitori Gheorghe și Eusebiu. Tatăl său mărturisea că familia Mandicevschi ar fi o veche familie ortodoxă slavă de preoți din Kiev, care, ajungând în Moldova prin secolul al XVIII-lea, s-au considerat moldoveni. Studii secundare le face la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți, unde arată ca limbă maternă româna (1869-1877), cele superioare la Universitatea din Viena (1878-1880) și la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuți (1880-1883), unde susține și doctoratul în filosofie. A lucrat profesor la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1883-1884), la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava (1884-1893) și la Școala Superioară Reală Ortodoxă(1893-1922). Aici, în 1898, reușește să întroducă ca obiect obligatoriu limba română pentru toți elevii școlii. Din 1922 și până la pensionare va fi directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți. În 1904 a fost unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna. Este considerat autorul versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”, scrise la comanda ministrului educației Spiru Haret. Membru activ al Societății Academice „Junimea”, ulterior emeritat și fondator, membru în comitetul de conducere al Societății pentru Îngrijirea Orbilor și Surdomuților din Bucovina, membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. Decorat cu Ordinul „Coroana României”. În Cernăuți a locuit pe Petrowiczgasse, 3 (azi str. Petrovici);  Siebenbürgerstrasse, 13 (azi str. Principală, 97, casa din curtea școlii); str. Poincare, 12 (azi str. Kohanovski). Este înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Ortodox din Cernăuți.

Slusarcziuk

Numele următorului personaj l-am descifrat cu mult mai greu. Totuși credem că e vorba de Nicolai Slusarcziuk, născut în Cernăuți la 1870, absolvent al Gimnaziului German din Rădăuți (1892, azi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”), profesor de matematică și fizică la Școala Reală Superioară Ortodoxă din Cernăuți, mulți ani la rând membru al comisiei de examinare pentru școlile generale elementare și poporale, curator al cabinetului de fizică.

E. Ilnicki

Următorul e Emilian Ilnicki (Ilnițchi) (21.10.1879, Suceava – 07.03.1922, Cernăuți), profesor de matematică la această școală, diriginte de clasă pentru F. Kiesler. Este fiul lui Leon Ilnițchi, de asemenea profesor de matematică și fizică la  Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava, la Liceul de Stat de Fete nr. 2 și la Școala Superioară Reală Ortodoxă din Cernăuți. La rândul său Leon Ilnițchi era fiul natural al celebrului lăutar din Suceava Grigore Vindereu. După cum am văzut a predat aici și muzica. Membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A locuit în Cernăuți împreună cu părinții pe Neueweltgasse, 15 (azi str. Șevcenko), apoi pe str. Cuciurmare, 4 (azi str. Heroiv Maidanu). E înmormântat în Cimitirul Central Ortodox din Cernăuți.

G.König 

Penultimul e profesorul de limbă germană, Georg König, custode la biblioteca școlii. A trăit pe Dr. Reissgasse, 8, (azi str. Alexandru cel Bun), apoi pe Elisabethplatz, 5 (azi Piața Soborna).

I. Ztbaczinski

Și încheie această galerie profesorul de științe naturale, Iosef Zybaczinski. Despre el am aflat numai că a locuit pe Kathedralgasse, 6a (azi str. Armeană, chiar alături de fosta Școală Reală) și că a fost îngropat în Cimitirul Central din Cernăuți. I-am găsit mormântul acum ceva timp în urmă, însă n-am apucat să-i fac o poză reușită ca să pot descifra și textul de la baza monumentului, mormântul fiind înconjurat de arbori și tufe ca într-o pădure adevărată. Am revenit la el acum când caut, cu înfrigurare, măcar câteva informații despre Iosef Zybaczinski. Am avut o plăcută surpriză când l-am găsit mult mai îngrijit, inscripția bine curățată și mormântul cu o candelă la căpătâi (mulțumirile noastre părintelui Anastasie!!!). Astfel aflu că I. Zybaczinski a decedat la 10 iulie 1909 și e înmormântat alături de soția sa Zynobia. Versul de la baza monumentului e celebrul poem al lui Johann Wolfgang Goethe „Über allen Gipfeln” (sau „Eine andere”) pe care îl redăm aici așa cum l-am transcris de pe monument:

          Üeber allen Gipfeln                           Die vögelein schweigen

          Ist Ruh',                                             im Walde.

          In allen Wipfeln                                Warte nur. Balde

          Spürest Du                                         Ruhest du auch.

          Kaum einen Hauch;

Iată și traducerea, cât se poate mai aproape de original, realizată de lingvista Felicia Șerban: „Peste toate vârfurile / Este linişte, / În toate creştetele copacilor / Simţi / Abia o adiere; / Păsărelele tac în pădure. / Aşteaptă numai, curând / Te vei linişti şi tu.” O altă variantă în traducere artistică, realizată în româneşte de Maria Banuș: „Peste culmile toate / Tăcere; / Prin crengi nemişcate / O adiere / Pâlpâie-abia; / Şi pasărea tace-n pădure. / Îndată, uşure / Pacea şi tu vei afla.”

Mormântul lu I. Zybaczinski

Se presupune că poemul a fost scris de Geothe în seara zilei de 6 septembrie 1780 cu creionul pe peretele de scânduri al cabanei de vânătoare de pe muntele Kickelhahn de lângă Ilmenau în Turingia, unde ajunse cu prietenul său pentru prima dată. Astfel marele poet german i-a conferit muntelui o deosebită semnificație culturală și istorică, iar cabana devine una din cele mai vizitate locuri geotheene. Poetul a revenit de nenumărate ori aici, ultima dată cu câteva luni înainte de moartea sa, recitind versul l-au copleșit amintirile, i-au curs lacrimi pe obraji după care ar fi spus: „Da: așteaptă, în curând și tu te vei odihni!”.

Exegeții literari au observat asemănări frapante între poezia lui M. Eminescu „Peste vârfuri” și poezia lui Geothe „Über allen Gipfeln”. Influența ni se pare firească, știind interesul lui față de literatura germană, cunoașterea în profunzime a poeziei, în primul rând a lui Geothe, pe care-l cunoscuse și din lecturile sale cernăuțene din biblioteca gimnaziștilor. Să ne amintim și întâmplarea din 1869 pe vremea turneului la Cernăuți cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly, când a preferat să cumpere volumele lui Heine și Geothe pe banii primiți de la directorul teatrului pentru haine și ghete. La Eminescu în  „Peste vârfuri”  parea fi, totuși,  o vagă reminiscență și e mai mult o întâlnire firească într-un spațiu comun de trăire sufletească pe care îl pot avea numai două genii, întâlnire ce poate avea loc chiar peste sute de ani. Versul lui Geothe, dăltuit în piatră (nu scris pe lemn!) pe un mormânt din cimitirul cernăuțean, înconjurat de copaci cu a lor „vârfuri în liniște”, ni se pare o minune divină și un omagiu celui mai mare poet german.

Probabil că monumentul funerar pe mormântul lui I. Zybaczinski l-au ridicat urmașii săi, dar suntem tentați să credem că versul lui Geothe a fost pus la căpătâi la sugerarea fostului profesor încă în timpul vieții. Mormântul poate fi și el, după cum vedem, o posibilitate de a cunoaște viața unui om. Cu atât mai mult o creație artistică, cum e în cazul nostru desenul lui Friedrich Kiesler, care ne poate contura o imagine mai clară asupra creatorului ei, prin cunoașterea mai profundă și a celora pe care i-a avut mai mult timp în preajma sa, în deosebi, pe acei care i-au fost profesori.