TRECUTUL CA LUMINA, SPERANTA SI LEAC

Aspecte ale dreptului de proprietate asupra Palatului Cultural din Cernăuţi

Dragoş Olaru

În Decretul-Lege pentru aprobarea Convenţiei relativ la Palatul Cultural din Cernăuţi din 9 iulie 1937 se convenea ca părţile contractante (Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina şi Fondul bisericesc ortodox român al Mitropoliei Bucovinei) să „clădească împreună în Cernăuţi Palatul cultural naţional, destinat în întregime şi pentru totdeauna exclusiv scopurilor culturale ale naţiunii române şi pentru trebuinţa Fondului bisericesc.” Clădirea trebuia să fie demnă de activitatea naţională şi culturală a ambelor instituţiuni din timpul guvernării austriece, activitate căreia i se datora în mare parte conservarea spiritului şi substanţei româneşti în acel timp pe aceste meleguri strămoşeşti.

Iniţiatorii construcţiei, în persoana mitropolitului Visarion şi preşedintelui Societăţii Grigore Nandriş, nu au trecut cu vederea nici consideraţiunile de ordin practic şi construcţia a fost concepută în mare parte ca o investiţiune de capital aducătoare de venit prin închirieri de localuri de restaurante, cinematograf, camere de hotel etc.

Pentru reglementarea raporturilor dintre părţi a obligaţiunilor şi a drepturilor reciproce Fondul a încheiat cu Societatea o convenţiune, complectată cu un act suplimentar, care la rândul lui a mai fost şi el complectat cu o anexă la art. 3 final. Aceste trei acte au fost examinate şi aprobate de Consiliul de Miniştri, fiind declarate ca făcând parte din legea din 9 iulie 1937.

Conform articolului 2 al acestei convenţii, pentru acest scop, Societatea ceda Fondului bisericesc jumătate din terenul pe care-l deţinea între piaţa Vasile Alecsandri, str. General Zadic şi strada Universităţii, întindere care înainte de primul război mondial fusese destinată de guvernul provincial al Bucovinei pentru construirea palatului parlamentului provincial. Fiind cunoscut faptul că, potrivit articolului 3 din legea din 20 mai 1927, Societatea nu putea să cedeze acest teren numănui, Fondul bisericesc se obliga să construiască Palatul Cultural pe suprafaţa întregului teren şi să obţie abrogarea articolului 3 din legea din 1927.

Palatul cultural conceput ca o operă arhitectonică românească monumentală trebuia să fie construit din acelaş material şi în acelaş timp pentru ambele părţi, după un plan unitar, aprobat de ambele părţi. Jumătate din clădire şi anume cea situată spre sud, împreună cu sala festivă avea să-i revie societăţii în deplină proprietate, iar cealaltă jumătate de la nord împreună cu jumătate de parcelă avea să rămână proprietatea Fondului bisericesc.

În acest scop Fondul bisericesc urma să investească un capital de cel puţin 40.000.000 lei, iar în caz că nu ar agunge pentru terminarea construcţiei până la cheie, în actul suplimentar se prevedea urcarea acestei sume la „cel mult 100 milioane”.

Dacă Fondul bisericesc nu va putea obţine abrogarea prohibiţiunii de înstrăinare din numita lege Societatea se obliga să amortizeze pentru fondul bisericesc o ipotecă pe 99 de ani până la concurenţa sumei investite, adică până ce Fondul îşi întorcea suma investită în construcţie. După terminarea clădirii Fondul bisericesc trebuia să primească spre folosinţă jumătate de imobil, iar chiria ce trebuia să o plătească Societăţii trebuia să se scadă din suma investită şi amortizabilă în 99 de ani.

În acelaş decret-lege se prevedea ca construcţia Palatului să se termine la 11 noiembrie 1938. In realitate lucrurile au evoluat cu totul după un alt scenariu.

În urma concursului anunţat a fost declarat învingător proiectul propus de cunoscutul arhitect bucureştean Horia Creangă. Pentru lucrările de construcţie, de instalaţii sanitare, încălzire centrală, condiţionarea aerului şi electricitate a Palatului cultural a fost preferată ca antreprenor Societatea anonimă din Bucureşti „Întreprinderile generale Tehnice Inginer Tiberiu Eremie” şi Societatea de construcţie „Granitul” din Cernăuţi.

Fondul bisericesc a început din capul locului să clădească numai jumătate de construcţie, adică partea sudică, destinată Societăţii, cheltuind numai pentru această parte mai mult decât 100 milioane. Nu sunt cunoscute nici motivele tehnice care au adus construcţia la aceste cheltuieli enorme.

În ajunul ocupării nordului Bucovinei s-a făcut recepţia provizorie (17 mai 1940), iar în urma expirării anului de încercare avea să se facă recepţia definitivă. Datirită ocupaţiei sovietice din 1940-1941 recepţia definitivă s-a amânat până la 9 octombrie 1943. Comisiunea constituită în acest scop a constatat că lucrările de construcţie „se prezintă în condiţii normale, cu excepţia unei uşoare fisuri vizibilă la partea superioară a ambelor calcane ale sălii festive, în formă elipsoidală pe toată întinderea grinzii de acoperiş”. Reprezentantul firmei explica această fisură ca o urmare a cutremurului de pământ din noiembrie 1940. Alte câteva lipsuri neînsemnate se datorau „ocupaţiei bolşevice”, cât şi prin folosirea Palatului de către armata germană de la 1 august 1941 până la 1 noiembrie 1942 şi de către armata română ca spital de răniţi de la 1 noiembrie 1942 până la 1 iunie 1943.

După reocuparea Cernăuţiului şi întoarcerea ambelor părţi în oraş, Fondul bisericesc a preluat administraţia Palatului cultural prin persoana comisarului guvernului Locotenent-colonel în rezervă Decebal Ionescu, care închiria localuri şi incasa chirii. Deşi Societatea recunoştea că Fondul bisericesc avea dreptul la o amortizare a capitaluli investit, totuşi ea s-a declarat nemulţumită faţă de intervenţia Fondului în administrarea imobilului. Astfel între Societate şi Fondul bisericesc se iscă un lung proces de soluţionare a acestui diferend pe cale amiabilă, care în fine trebuia să fie legalizat printr-o nouă lege referitoare la Palatul Cultural din Cernăuţi. Conform convenţiei (decretului-lege) din 9 iulie 1937 administrarea trebuia să fie supusă controlului ambelor părţi contractante, deşi Societatea nu avea obligaţii ci numai drepturi faţă de Fond prin faptul că Fondul nu a respectat termenul şi condiţiile esenţiale de construcţie. Unica posibilitate de rezolvare a diferendului, după abrogarea art. 3 din legea din 20 mai 1927, era aceea, ca părţile implicate să alcătuiască o nouă convenţie cu dreptul de lege prin care imobilul să fie împărţit între Fond şi Societate, determinându-se categoric ce rămâne fiecărei părţi contractante şi ca apoi fiecare din ele să devină proprietar exclusiv a părţii respective, dacă va fi posibil şi prin întabularea terenului.

În preajma ocupării Cernăuţiului din luna martie a anului 1944 de către sovietici toate instituţiile româneşti din oraş au fost silite să se evacueze înlăuntrul ţării. Deşi de facto Palatul Cultural din Cernăuţi era deja timp de câteva luni sub ocupaţia sovietică, multe instituţii de resort din România continuau să rezolve diferendul dintre Societate şi Fondul bisericesc. Astfel Direcţiunea Cultelor din Ministerul Culturii Naţionale ( cu sediul în Orăştie, judeţul Hunedoara) la 22 iunie 1944 încerca să întreprindă măsuri pentru a abroga art. 3 din 20 mai 1927. La fel şi Fondul bisericesc, stabilit între timp la Sânnicolaul Mare din judeţul Timiş, se adresează la 30 iunie 1944 către Preşidenţia Consiliului de Miniştri în vederea încheerii unei noi convenţii referitoare la o delimitare precisă a Palatului Cultural între Fond şi Societate.

Ultimul document de care dispunem aici la Cernăuţi, cu referire la diferendul în discuţie, este cel din 3 iulie 1944 întocmit de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (Nr. 3135/44) prin care se propunea Subsecretariatului de stat al Cultelor şi Artelor din cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor să întocmească un proiect de Decret-lege, prin care să se abroge art. 3 din legea din 20 mai 1927. S-a apelat la serviciile acestui departament, fiindcă tot lui îi aparţinea şi iniţiativa legii din 20 mai 1927. Numai astfel Fondul bisericesc putea să intre în stăpânirea a jumătate din construcţia edificată cu banii Fondului în capitala Bucovinei.

În concluzie putem afirma, că la mijlocul anului 1944 Societatea pentru cultură de iure era proprietara întregului teren, iar în baza convenţiei, era şi proprietara construcţiei. Conform documentelor de care dispunem, această stare de lucruri este valabilă şi astăzi. Rezolvarea diferendului dintre Fond şi Societate ar putea fi găsită numai în cazul când Ucraina se va integra în Uniunea europeană şi va fi obligată să adopte legea de retrocedare a bunurilor imobile foştilor proprietari. Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina cu sediul la Rădăuţi (iniţial – Gălăneşti), care este unica persoană juridică, conform statutului, şi succesoarea legitimă a Societăţii înfiinţate la Cernăuţi în 1862, v-a putea deveni proprietara tuturor bunurilor pe care le-a deţinut la finele lunei martie 1944. Numai în urma unei retrocedări legitime a fostului Palat Cultural din Cernăuţi acestei Societăţi, se va putea rezolva şi vechiul diferend dintre Fondul bisericesc şi Societate. Deşi Fondul bisericesc n-a respectat întocmai convenţia din 9 iulie 1937, el, totuşi, a construit acest palat pe banii săi proprii (luaţi de fapt prin trei împrumuturi contractate la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti la 18 februarie 1937, 15 decembrie 1937 şi 21 aprilie 1938) şi moral ar avea dreptul de proprietar asupra unei părţi din Palatul Cultural.

Sub aspect practic, în perspectiva timpului, acest drept de proprietar ar putea fi realizat în felul următor. Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina cu sediul la Rădăuţi, conform Protocolului de înfrăţire cu Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi din 17 decembrie 1990, ar putea ceda dreptul de proprietar acestei Societăţi, dacă, desigur, şi în viitor ea îşi v-a putea demonstra viabilitatea de instituţie cultural-naţională, cu adevărat românească pe aceste meleaguri strămoşeşti.

Cernăuţi, mai 2007.

SUPLIMENT FOTODOCUMENTAR

(Surse:http://artdeco-modernist.blogspot.com/2011/06/palatul-cultural-national-al-romanilor.html; http://gr-czernowitz.livejournal.com)

Faţada principală spre piaţa V. Alexandri, proiectul iniţial.
Ideea iniţială a faţadei principale a fost menţinută până în final. Transformările ulterioare n-au făcut decât să amelioreze acea prima intenţie. "Decupajul" practicat în faţadă, exprimând succesiunea pe verticală a spaţiilor aferente "Societăţii..." este redus de la 7 la 5 travei, iar golurile spaţiilor de cazare – care îşi păstrează echidistanţa – sunt reduse şi ele de la 8 la 7 coloane.
Elementele de susţinere pentru statui au fost adăugate pe faţadă, însă pe ele niciodată nu a stat vreo una.

)

Construcţia palatului

Mareșalul Ion Antonescu în Palatul Cultural, 1942

Regele Mihai în Piața Vasile Alexandri, 1 noiembrie 1942

1 Noiembrie 1942. Vizita Regelui Mihai I şi Reginei-Mamă Elena.
Palatul Cultural din Cernăuţi, unde a fost organizată Expoziţia Bucovinei reîntregite.