DIRECȚIA: CERNĂUȚI 

Cernăuțiul are mai multe nume, iar unul dintre ele - Cernăuți - este românesc. 

 Lumea românească mi-a fost deschisă în copilărie de un radiou, pentru că la Cernăuți eram liberi să ascultăm radioul românesc. 

 Mi-au plăcut cuvintele misterioase care se rosteau la începutul fiecărei ore: Ora exactă. În tinerețe, chiar m-am gândit serios să iau un pseudonim poetic: numele feminin Ora Exactă. Poezia este tot o exactitate, este perceperea exactă a cuvântului și a timpului. 

Cunoștiam bine muzica românească de extradă. Îmi amintesc și acum vocea Doinei Badea, îmi amintesc chiar și câteva șlagăre: Fanfara militară, Tangoul. 

Locuiam pe strada Lermontov (azi Kohanovsky) și îmi amintesc ce eveniment însemnat din copilărie a fost atunci când rudele din România ai vecinilor noștri au venit să-i viziteze. Printre ei era și o fetiță fermecătoare Marina din București. Purta o rochie de nailon roz pe care niciunul dintre noi nu o mai văzuse până atunci. 

Numai un singur meridian spre vest, dar acest meridian se făcea simțit în orice, chiar și în rochiile copiilor. 

Un alt eveniment mare a fost sosirea la sfârșitul anilor cincizeci a orchestrei de jazz a lui Sergiu Malagamba. Asta la Moscova se asculta Van Cliburn sau Yves Montand, noi însă la Cernăuți îl ascultam pe Malagamba. A fost considerat cel mai bun toboșar din Romania, iar pentru noi – cel mai bun toboșar din lume. A fost un mesager al jazz-ului, iar jazz-ul este improvizație, jazz-ul este libertate! Aveam zece ani și îmi amintesc cum, în parcul orașenesc Kalinin, noi, băieții, ne adunam lângă Teatrul de Vară, ne agățam unul pe umerii celuilalt pentru a adulmeca cu vârful nasului, sau pentru a vedea cu coada ochiului, pentru a auzi cu un colț al urechii miracolul jazz-ului care se numea Malagamba. 

Când aveam cincisprezece ani, în oraș a apărut televiziunea românească. Era semilegală: nimeni nu a fost arestat pentru asta, așa că a fost posibil să se instaleze o antenă. 

Uite atunci mi s-a deschis o altă lume, cea românească, și era foarte diferită de cea sovietică. 

Era perioada de conflict între partidele comuniste din URSS și România, o perioadă de înclinație a României către Occident. Am impresia nu că aș fi depășit atunci URSS-ul, dar am trăit o viață secretă datorită televiziunii românești. Am ascultat melodii franceze pe care nimeni în Uniunea Sovietică nu le știa: Sacha Distel, o cântăreață pe nume Barbara, a cărei mamă era din Tiraspol. Datorită televiziunii românești, am văzut pentru prima dată filmele lui Hitchcock, seria sa uriașă „Hitchcock Represents”, și îmi amintesc bine de acest domn burduhos, de ochii lui bulbucați. 

  Era o inoculare a unei culturi, care, în mod obișnuit, se numește occidentală. 

 Și încă un mare eveniment. Eram aproape adult, în 69, aveam 21 de ani. Atunci, spre deosebire de mulți oameni sovietici, eu și colegii mei am urmărit o transmisie în direct cu astronauții americani care aselenizau pe Lună. Noi nu am putut să ne desprindem de lângă ecran. 

  Am asistat la pasul mic al unui astronaut și la pasul uriaș al umanității. Nu a fost doar descoperirea unei alte lumi, ci descoperirea cosmosului și a unui alt corp ceresc. Și totul datorită televiziunii românești. 

 În oraș erau și două ziare în limba română, ziare moldovenești, unul era „Zorile Bucovinei” și celălalt era „Bucovina Sovetică”. Eu și prietenul meu am publicat de câteva ori în ziarul ucrainean „Radyanska Bukovyna”. Scrisesem scurte recenzii despre filme și concerte. Unul din acele ziare, nu-mi amintesc exact, „Bucovina sovetică” sau „Zorile Bucovinei”? era situat în aceeași clădire cu „Radianska Bukovyna” ucraineană. 

 Îmi amintesc că am scris o recenzie la un concert al unui șansonier canadian din Quebec și am adus această recenzie ziarului ucrainean, dar am fost politicos fugăriți: adică, de ce ar avea nevoie bucovinenii de un oarecare canadian? Atunci, chiar în același coridor, ne-am dus la ziarul moldovenesc, unde ne-au primit cu căldură, ne-au tradus consemnarea și ne-au publicat-o. Deci, jurnaliştii de la ziarul moldovenesc priveau și ei la televiziunea românească, aşa că ne-am înţeles. 

Clasicii poeți cernăuțeni Paul Celan și Rosa Auslander, care au scris în germană, vorbeau fluent limba română. Celan a tradus din română și chiar a scris mai multe poezii în limba română. O persoană cu auz fin - și un poet e o persoană cu auz fin - nu poate rata bogăția limbajului. Dacă te plimbi prin oraș, și pe una dintre plăcuțele comemorative scrie „Aici a studiat Mihai Eminescu”, te gândești involuntar: cine este Mihai Eminescu? Deci, se pare, a studiat aici, în această școală, cândva un gimnaziu, acum o sută de ani! 

 Arhitectura Cernăuțiului austriac are stilul clasic și modern, dar la sfârșitul anilor 1920, 1930, când Bucovina era românească, casele erau deja în stilul constructivist. Pentru mine a fost un peisaj urban natural. În copilărie, nu înțelegeam că orașul meu era un disident de arhitectură. Dar am învățat lecțiile orașului. 

 Cernăuțiul este o răscruce de culturi și limbi. Și una dintre direcțiile sale este românească. 

 Igor Pomerantsev. 

 Foto 1: Igor Pomerantsev Foto 2: Autorul este al doilea din dreapta.

CERNĂUȚEANUL EMANUIL LOGOTHETTI – UNUL DIN PRIMII INIȚIATORI AI SERBĂRII DE LA PUTNA

Despre Emanuil Logothetti ultima dată s-a scris, în cunoștință de cauză, acum 150 de ani în urmă. Aici avem în vedere necrologul lui, scris și publicat în revista „Albina” din Pesta , „in numele celoralalți amici ai săi” , de către unul din apropiații lui, Gabriel Băleanu. Cu părerte de rău, scurta lui viață nu a atras atenția istoricilor, cercetătorilor, eminescologilor (e unul din cei mai apropiați prieteni) sau a alcătuitorilor de dicționare enciclopedice. Credem că acest bucovinean a fost pe nedrept dat uitării de către urmași.

Conform afirmării făcute de G. Băleanu, care „i-a cunoscut mai de aproape spiritul, intențiile și năzuințele inimii și a voinței sale resolute (hotărâte – n.n.)” , Emanuil Logothetti a fost, încă în anul 1870, „unul din cei trei concepători ai ideii serbării din Putna și lucrătorul cel mai exact și mai sincer întru realizarea ei” . Primul document cunoscut, referitor la Serbarea de la Putna, și care nu era destinat publicității, este un Apel datat în Viena la 4 martie 1870, semnat de Emanuil Logothetti, ca președinte și Eminescu ca secretar. Deși Eminescu nu este inițiatorul serbării de la Putna, el se impune ca unul din cei mai entuziaști susținători ai ei. Toți membrii Comitetului provizoriu pentru pregătirea serbării de la Putna în 15/27 august 1870, precum și semnatarii diferitor apeluri erau colegii lui de la Obergimnazium-ul din Cernăuți și de la Universitatea din Viena (Petru Pitei, Pamfil Dan, Emanuil Logothetti, Gabriel Băleanu, Emil Cozub, N. Teclu ș. a.). Încercăm în rândurile următoare să vedem, cu ajutorul câtorva publicații istoriografice, precum și din investigațiile efectuate pe teren, cine și de unde provenea acest Emanuil Logothetti, despre care s-a scris atât de puțin de-a lungul anilor, dar care s-a învrednicit să fie ales președintele Comitetului provizoriu și care a fost foarte apreciat atât de mult de colegi și cei ce l-au cunoscut.

Familia Logothetti provine de la o filiaţie bizantină veche, cu origini mai îndepărtate a împăratului bizantin Nichifor I Logothetes (domnitor între 802-811). Urmașii lor sau stabilit după căderea Constantinopolului (1453) pe insula Ionică de Zante (Zakynthos). În secolul XVIII un descendent, ofiţer al Republicii veneţiene Giacomo (Iacov, Iacob) Conte Logothetti (1741-1802), înobilat cu diplomă pentru serviciile aduse Veneției, a ajuns la Cernăuți in principatul Moldovei. Aici, la 6 august 1775, se căsătorește cu Ecaterina, fiica renumitului staroste de Cernăuți, Leon Imbault, devenind ginerele unuia din cei mai influenți oameni ai locului . Astfel, prin căsătorie, devine proprietarul moșiei Șirăuți (Șirăuții de Sus și Șirăuții de Jos), a unor părți din Banila pe Ceremuș și din Răstoace (azi raionul Putila). Iacob Logothetti mai moștenește 2 case în Cernăuți, cea mai importantă fiind cea cu nr. 352 , situată chiar în buricul urbei, vizavi de viitoarea biserică Sf. Paraschiva, casă pe care o va vinde ceva mai târziu lui Doxache Hurmuzachi, demolată spre sfârșitul sec. XIX și care va stârni la Cernăuți în ultimii ani mai multe polemici. La câţiva ani după anexarea la Imperiul Habsburgic a zonei de Nord-Vest a Moldovei, teritoriu înscris cu numele Bucovina în rândul provinciilor monarhiei austriece, cu prilejul depunerii jurământului de credinţă faţă de noua stăpânire din toamna anului 1777, între cei 26 de boieri jurători, care aveau domiciliul în noua provincie, se afla şi Iacob Logothetti. În 1779 îl întâlnim pe contele Iacov Logothetti ctitor de biserică. Stabilindu-se cu traiul la Șirăuții de Jos, la câteva sute de metri de Sadagura (din anul 1968 ambele localități sunt parte componentă a orașului Cernăuți), Iacov Logothetti dorește să-și construiască aici o biserică de familie. Credem că i-a căzut tronc la inimă cea mai însemnată biserică din capitala Bucovinei – biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului – ctitorită de domnitorul Moldovei Nicolae Mavrocordat între 1715 și 1717 pe o colină din actuala Piață Sf. Marie (numită de orășeni și Piața Turcească).

Posibil că transferarea ei la Șirăuții de Jos să fi avut și o pricină mult mai serioasă cum ar fi surparea dealului pe care se înălța în urma repetatelor inundații, amenunțându-i mereu existența. Această ipoteză pare a fi verosimilă, fiindcă la întrebările noastre, puse unor bătrâni din Șirăuți (Palamarciuc Maria, 85 ani, Ciornei Ghențea, 87 ani) de unde provine această biserică, ni s-a răspuns că „a fost adusă de ape”. Oricum, în anul 1779 ea este dusă la Șirăuți, sfințită din nou cu hramul Sf. Spiridon și reeușește să supraviețuiască până în prezent, iar în cimitirul din curtea ei să-și găsească somnul de veci o bună parte dintre membrii familiei Logothetti.

Din căsnicia lui Iacob Logothetti și Ecaterina Imbault s-au născut 6 copii: Leon, Iosef, Aloys, Franz, Maria şi Susanna .De la fiul cel mare va porni ramura românească în arborele geneologic al familiei Logothetti prin căsătoria în 1812 a lui Leon cu prințesa Maria Rizo-Rangabe din familie fanariotă, sora soției domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Un urmaș al acestora va fi Contele Luis Logothetti (18 decembrie 1807-30 mai 1896), care se va căsători cu Victoria Logothetti (1817-3 februarie 1878), născută de Costin. Aceștia și sunt părinții lui Emanuil (Emanuel, Emanoil) Logothetti. Unicul lor fiu s-a născut la 19 mai 1848 în Șirăuții de Jos, numit și Slobidca sau Slobutca, cum e trecut în catalogul de la Obergymnazium . Școala primară o face în casa părintească, cu instructori străini, cum era obiceiul în Bucovina. După cum afirmă Gabriel Băleanu în articolul său, „conducerea înțeleaptă a mumei sale, a unei fiice demne din familia Costineștilor, restrânse toate influențele și încercările instructorilor săi și, mai târziu, ale profesorilor gimnaziali de a-l înstrăina de națiunea sa” . În 1861 este înscris la renumitul Obergymnasium din Cernăuți (viitorul Liceu „Aron Pumnul”) , în care studiau copii din Bucovina, dar și din țările vecine, cum ar fi frații Eminovici din Moldova, inclusiv Mihai, care era deja în 1861 în clasa a doua. Va absolvi gimnaziul în 1869, clasificându-se al 24-lea între 51 de elevi. Printre colegii de clasă i-a avut pe Pamfil Dan, Emil Cozub (cu care va continua studiile la Viena), Anton Kochanowski (viitorul primar al Cernăuțiului), Daniel Werenka (autorul cunoscutei „Topographie der Bukowina”), Ilie Luția (autor de manuale școlare, profesor la Școala Nirmală din Cernăuți), Ignatie Carage (preot) ș. a.

În timpul studiilor gimnaziale s-ar fi didtins prin traduceri în românește a unor piese teatrale și prin „compunerea mai multor disertațiuni istorice și filosofice, cari însa nu le dede la lumină”. De asemenea a venit cu ideia înființării Bibliotecii Gimnaziaștilor din Cernăuți și este printre primii care face donații pentru ea. În acest demers urma exepmlul tatălui său, Contele Luis Logothetti, care a contribuit prin donații importante de carte la înființarea Bibliotecii Țării la 1852. În toamna lui 1869 se va înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Viena. Deși se dedică cu mare sârguință științei, nu uită de „datorințele sale naționale, căci națiunea și-o iubea mai presus de toate” . Astfel, aflându-i pe studenții români de acolo în două societăți academice, „România” și „Societatea literară”, hotărăște, împreună cu Eminescu și Slavici, să-i unească în noua societate „România Jună” unde va fi ales vicepreședinte în comitetul ei central. Tot E. Logothetti se va opune cu vehemență întemeerii unei societăți academice bucovinene sub auspiciile ultragermane cu interese străine. La adunarea studenților români de la universitatea vieneză, organizată de dânsul în acest scop, va spulbera definitiv încercările studenților germani: „Nu vedeți, fraților, că cu frazele puse ca deviză în fruntea societății înființate ne-au călcat străinul și ne calcă în picioare chiar drepturile cele mai sacre? De voiesc patriotism, învețe istoria și datinele țării, respectând drepturile ei străbune; de voiesc umanitate, arete-se mulțămitori pentru ospitalitatea ce le-am dat-o în casa și la masa noastră; de voiesc cultură, înveți-ne limba, căci altcum nu pricep eu cultură, decât ceea ce trece și prinde rădăcini în popor. Nu prostituați istoria, legea și limba voastră predându-vă scopurilor străinului, și nu uitați că aveți datorință și răspundere înaintea patriei și națiunei, care v-a născut și v-a crescut!”.

Totuși, credem, că cea mai importantă pagină, scrisă de Emanuil Logothetti în cronica studențimii române din capitala imperiului, este cea scrisă pentru pregătirea și realizarea Serbării de la Putna din 1871. După cum s-a menționat mai sus Emanuil Logothetti a fost unul din cei trei concepători ai ideii serbării, fiind ales chiar președintele Comitetului provizoriu pentru pregătirea serbării de la Putna în 15(27) august 1870. În mare parte lui E. Logothetti i se datorează („prin stăruința lui”) strângerea însemnatei sume de 5000 florini în vederea pregătirii serbării. Acelaș Comitet trimite la Putna, la jumătatea lui iulie 1870, prima delegație formată din Emanuel Logotheti (președinte), Gabriel Baleanu și loan Volcinschi, care începe lucrările „preparative” pentru ținerea serbării. După amânarea serbării pentru anul 1871, o delegație similară va fi trimisă la Cernăuți în frunte cu Ioan Slavici ca președinte, Mihai Eminescu ca secretar, alți studenți cernăuțeni, printre care, e posibil să se fi aflat, și Emanuil Logothetti. Dacă în anul 1870 îl întâlnim mereu printre cei mai activi studenți în vederea pregătirii serbării („Nopţi întregi petrecea lucrând cu câţiva amici ai săi din comitetul central al anului întâiu” ), atunci, în anul următor, după contramandarea serbării, pierderea sumei adunate și fuga lui A. Mureșianu în America, numele lui nu mai apare printre participanții Serbării de la Putna.

În toamna lui 1871, după susținerea examenului de stat, se va întoarce la Șirăuții de Jos, unde se îmbolnăvește de tifos și moare la scurt timp (1 noiembrie), fiind înmormântat în cimitirul din curtea bisericii Sf. Spiridon. La 7 noiembrie același an, în biserica ortodoxă din Viena, studenții români oficiază un serviciu funebru în memoria lui. Pierderea acestui tânăr bucovinean a fost dureroasă nu numai pentru părinți și numeroasele lui rude, cât mai ales pentru întreg neamul românesc din Bucovina, după cum scria același G. Băleanu, „tocmai unde avem atâta lipsă de bărbați luminați în genere, și în special de oameni cu caracter și devotați patriei și binelui poporului!” . Gânduri ce sunt actuale și astăzi la 150 de ani depărtare de la scrierea lor, când se impune să redefinim idealul reunirii românilor, al regăsirii noastre într-o lume în reașezare și când avem încă atâta nevoie de „oameni cu caracter și devotați patriei și binelui poporului”. Aici, la Cernăuți, i-au supraviețuit 3 surori – Elena, Olga și Catinca – care după decesul fratelui au donat Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina 2000 de florini pentru crearea Fundației „Contele Emanuil Logothetti” . Din acest fond zeci de elevi și studenți români mai mulți ani la rând au obținut stipendii a câte 50 florini fiecare (Ștefan Golembiovschi, Grigore Filimon, Maria Anastasi, Iulia Scalat, Melania Brăileanu, Eufrozina Beuca ș. a.). Elena Popovici-Logotheti (1846 – 27 octombrie 1928) a fost căsătorită cu Gheorghe Popovici, proprietarul moșiei din Stroiești (Suceava), mare filantrop, primul președinte al Societății „Școala Română” din Suceava. Elena Popovici-Logothetti a fost fondatoarea și mulți ani președinta „Societății Doamnelor Române din Bucovina” (1891) . În perioada interbelică în Cernăuți o stradă i-a purtat numele, stradă pe care a fost deschis un cămin pentru elevele românce. A fost înmormântată în cimitirul bisericii din Stroiești. Pentru merite deosebite față de România a fost decorată cu ordinul „ Regina Elisaveta", ”Crucea Regina Maria", „Meritul Sanitar", „Răsplata Muncii cl. I. pentru biserică", precum şi de împărăteasa Rusiei Elisaveta cu „Ordinul Elisaveta". Olga de Grigorcea-Logothetti (1847 - ?) a fost casatorită cu Mihail cavaler de Grigorcea (frate cu Modest, Nicu si Victor), mare proprietar în comuna Prisicăreni . Din anul universitar 1878/1879 devine membră sprijinitoare a Societății Academice „Junimea” , iar din 1883/1884 membră fondatoare . În anul 1912 societatea i-a acordat titlul de membră de onoare. A sprijinit cu mari sume de bani această societate. E înmormântată în cimitirul din Prisicăreni. Catinca de Grigorcea-Logothetti (1854 – 1 noiembrie 1914), căsătorită cu Alexandru Grigorcea, e înmormântată în cimitirul bisericii din Șirăuții de Jos.

Am continuat cercetările la Șirăuții de Jos, sperând să pot elimina unele pete albe din biografia unor membri ai familiei Logothetti. Prima vizită la biserica Sf. Spiridon o efectuasem încă pe la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, când îmi făcusem și câteva notițe într-un caet, pierdut, probabil, în acei ani de studenție. Acum, ajuns în curtea bisericii și redescoperind mortmintele Logothetti, îmi dau seama cât de prețioase puteau fi acele însemnări de atunci. Inscripțiile de pe crucile funerare aproape că nu s-au mai păstrat, fiind pe alocuri chiar răzăluite ca să poată fi date mai ușor de zeci de ori cu var sau vopsea, iar pe altele să fie sparte chiar plăcile de marmoră cu tot cu text. Mă bucur totuși că biserica supraviețuiește tuturor intemperiilor vremii (și vremurilor) ce s-au abătut peste ea timp de peste trei veacuri. Cei drept, schimbările care au intervenit – adăugarea unui pridvor și mărirea cu 4 metri spre miază noapte – i-au schimbat aspectul inițial. În ultimii ani biserica a fost reacoperită cu draniță, iar exteriorul și interiorul ei – cu scânduri. Bârnele de stejar cu data întemeerii bisericii sint lăsate descoperite pentru a putea fi citită de vizitatori.

În fața bisericii se află 7 morminte înconjurate cu un gard de metal, construit, probabil, în a doua jumătate a sec. XIX. Cel mai vechi mormânt este cel din nord-estul grădiniței (nr. 1 din poza mormintelor), cu blazonul familiei Logothetti, cu inscripții în germană pe cele 4 părți din care se mai pot descifra câteva cuvinte: „Graf Josef”, „Hier ruhet Graf Franz”, „Escadron”, „Logothetti”, „von Scheroutz”.

Următoarele două cruci (nr. 2, 3) se aseamănă ca formă și mărime, una din ele având și o piatră așezată paralel pe mormânt și pe care se poate observa un text scris în română cu litere chirilice, iar la baza crucii fiind scris cuvântul „Luis”. Alături, în același rând cu aceste două cruci, se află un mormânt cu o cruce mai mare (nr. 4), dar de pe care lipsește orice inscripție. Ar putea fi mormântul lui Emanuil Logothetti, iar cele de alături ale părinților săi. Ultimele 3 morminte se află într-un rând din partea vestică a grădiniței, primele (5 și 6) fără texte, plăcile de marmoră de pe crucile din beton fiind sparte.

Textul, scris în română, s-a păstrat cel mai bine pe ultima cruce de mormânt (nr. 7): „Catinca de Grigorcea, născută contesa Logothetti, reposată în 1/XI 1914 în etate de 60 ani; Alexandru Grigorcea, reposat în [indescifrabil] în etate de 75 ani”.

Mă întorc la Cernăuți (deși Șirăuții de Jos tot Cernăuți este) mulțumit că am revăzut aceste minunate locuri din preajma Sadagurei, că am întâlnit câțiva oameni frumoși și buni la suflet, gata să mă ajute cu ce pot în căutările mele (Ghențea Ciornei, Maria Palamarciuc, Pr. Denis Mandriuc, starostele Dumitru), dar îngândurat, cu puțină amărăciune în adâncul inimii, conștient de faptul că multe lucruri și informații cu timpul devin irecuperabile. În ultimul moment descopăr, ca de atâtea alte ori, în „Documentele bucovinene” ale lui Teodor Balan, o informație dătătoare de speranțe: inscripțiile de pe mormintele Logotheților! „Cimitirul din satul Șerăuții de Sus: Iacob Graf Logotheti, gestorben am 10 okt. 1802, im Alter von 59 Jahren. Cimitirul din Șerăuții de Jos: Iosef Graf Logothetti, K.K. officier, Eroberr von Scheroutz, 33 Jahre alt, gestorben am 25 mai 1811. Uberfährt aus Cyernowitz am 27 Iuny 1902. [Mormântul nr. 1] Hier ruhet Graf Franz Logothetti, K.K. Rittmeister und Escadron Commandant der Regiments Kaiser Uhlauen. Er starb im 32 Jahre senies Altess den 23 Iuny 1814. [Mormântul nr. 1] Hier ruhet Leon Graf Logothetti, gestorben am 11-ten August 1838 im 63 Lebensjare sauftumud selig ruhe seine Asche. [Mormântul nr. 1] Aice răpăusează contele Emanuil Logothetti, iurist din anul al IV-lea, născut la 19 Maiu 1849 și murit la 1 Noiemvrie 1871. Eternă să fie amintirea lui. [Mormântul nr. 4] Aice odihnesc Victoria contesa Logothetti, născută de Costin, care fiind în etate de 61 (ani), s-au strămutat la Domnul într-a 22 Ianuarie/3 Februarie 1878. Fie-i țărâna ușoară. [Mormântul nr. 2] Conte Luis Logothetti, născut 6/18 Decembrie 1807, repousat 18/30 Maiu 1896. [Mormântul nr. 3] Catinca de Grigorcea, născută contesa Logothetti, reposată în 1/XI 18914 în etate de 60 ani. [Mormântul nr. 7]

Hier ruhet Graf Luis Logothethy, 81 Jahre alt, gestorben 31 May 1861. [posibil, mormântul nr. 5] Hier ruhet Carolina Gräfin Logothethy, 69 Jahre alt, gestboren 28 May 1863.” [posibil, mormântul nr. 6] Deci, se mai poate recupera câte ceva: un mormânt, o inscripție, un nume. E nevoie numai de insistență în căutări și încredere că viitorul nostru poate fi schimbat.

 

ISTORIA UNUI DESEN

 

          În îndelungata mea activitate de arhivist am avut multe descoperiri surprinzătoare de documente inedite care m-au marcat într-un fel sau altul. Unele din aceste documente le-am adus la vremea sa în fața cititorilor, publicându-le, altele, însă, uitate, au rămas să-și aștepte în continuare cercetătorul care le va scoate cândva la lumină, le va da o nouă viață. Astfel am publicat documente inedite semnate de reprezentanți notorii ai poporului român din Bucovina, cât și ai naționalităților conlocuitoare. 

    

Desenul lui Kiesler din catalogul școlii

Cu ani în urmă, din întâmplare, în fondul Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți am văzut un desen care era plasat, ceva nefiresc, într-un catalog al școlii. De obicei cataloagele școlilor cuprind numai pagini cu numele elevilor care conțin date succinte despre elev, părinți și notele la obiecte. Cercetând mai atent desenul am observat că este semnat și plasat la pagina elevului cu numele de Kiesler Friedrich Iakob. Investigațiile pe care le-am îmtreprins m-au convins că în fața noastră se afla desenul marelui arhitect cu renume mondial, Friedrich Kiesler. Printre marile personalităţi, pe care i-a dat lumii de-a lungul anilor urbea cernăuţeană, Friedrich Kiesler ocupă un loc deosebit. La Cernăuţi se vorbeşte şi se scrie foarte puţin despre acest renumit arhitect, pictor, designer, teoretician, deşi, dacă ar fi vorba numai de originea lui cernăuţeană ar merita o atenţie mai mare din partea noastră, nemaivorbind de contribuția lui la dezvoltarea arhitecturii mondiale prin impunerea unor concepții cu totul noi de percepere a arhitecturii, a artei în general. F. Kiesler era obsedat de conceptul de locuințe antropomorfe, pe care îl numea „Casa fără sfârșit”, iar percepția lumii ca o structură dinamică permanent transformatoare a devenit decisivă în opera sa. Dacă urmărim întreaga lui viață o vedem tot ca pe o astfel de „casă nesfârșită”: până la vârsta de 18 ani în Cernăuți, următorii 20 în Berlin și Viena și aproape patruzeci de ani, până la moarte, în Statele Unite ale Americii. Dintre numeroasele sale proiecte de arhitectură au fost realizate numai două, Cinematograful din News-Iork și Palatul Cărții din Ierusalim, însă cele mai mari realizări ale sale sunt ideile lui avangardiste, îndrăznețe, care frământă și azi mințile și inimile multor arhitecți, pictori, artiști etc. Unul din prietenii săi afirma, pe bună dreptate, că ideile sale nu sunt percepute de contemporani, fiindcă Kiesler este un arhitect al viitorului, cuvinte ce tot mai mult se adeveresc astăzi, când opera, ideile lui se bucură de o popularitate mereu în creștere.

Friedrich Kiesler

    S-a născut Friedrich Jakob Kiesler la 22 septembrie 1890 în familia Dr-lui Iulius Kiesler, care locuia pe Karolinagasse, nr. 5 (conform însemnărilor în documentele Școlii Superioare Reale Ortodoxe din Cernăuți). Iulius Kiesler era un reprezentant de vază al comunității evreiești din Cernăuți, ocupând un timp îndelungat chiar postul de prim secretar al acestei comunități (1872-1927), timp în care comunitatea izraelită a obținut realizări însemnate din punct de vedere social și cultural (Casa Națională, Templul,  Spitalul Evreiesc etc.). Peste 50 de ani I. Kiesler a deținut și funcția de consilier al Magistratului (primăriei) Cernăuți. Trebuie să menționăm că în casa lui I. Kiesler a trăit o perioadă din viața sa de student Ciprian Porumbescu. În însemnările sale zilnice (Ciprian Porimbescu „Puneți un pahar de vin și pentru mine”) găsim o însemnare din 30 aprilie 1879: „În fine, am aflat gazdă la Dr. Kiesler, în strada Carolinei. O cameră foarte frumoasă; plătim 12 florini. Mâine intrăm”.

Iulius Kiesler, tatăl
arhitectului

La Școala Reală Friedrich va face 7 clase, din 1901 până în 1908, după care ne va părăsi pentru totdeauna orașul, continuându-și studiile la Viena la Universitatea Tehnică și la Academia de Arte Frumoase. Fiindcă aproape toți cercetătorii vieții lui Friedrich Kiesler acordă cel mult o frază perioadei lui cernăuțene ne vom opri ceva mai pe larg asupra ei, informațiile noastre preponderent fiind bazate pe documentele depistate în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți.

Localul școlii a fost construit pe un teren de lângă Catedrala oorașului, anterior cumpărat de la baronul Mustață, și dat în exploatare în 1870. La 1908 școala avea 629 de elevi. Cei mai mulți erau din Cernăuți, dar și din satele bucovinene, din alte provincii austriece ba chiar și din alte țări cum ar fi România, Ungaria, Germania, Croația, Rusia și chiar din... America de Nord („Nordamerica”). În aceiași statistică a anului școlar 1907/1908 aflăm că aici își făceau studiile conform confesiunilor religioase 308 mozaici, 179 romano-catolici, 4 catolici de rit armean, 1 ortodox de rit armean, 96 ortodocși, 28 evangheliști și 13 greco-catolici. După limba maternă elevii se împărțeau în felul următor: germană – 436; română – 62; ucraineană – 53; polonă – 67; cehă – 8; ungară – 1; rusă – 2. În perioada studiilor lui Friedrich Kiesler aici activau directorul Constantin Mandicevschi, profesorii Dimitrie Țopa – religia ortodoxă, Ludwig Winter – religia romano-catolică, Abraham Heumann – religia mozaică, Emil Zappler și Georg König – germana, Victor Olinschi (Olinescu) și Theophil Brendzan – franceza, Adrian Bocca, Emilian Popescul, Leonida Bodrnărescul, Alexandru Vitencu, Ioan Cuparencu și Victor Olinschi – româna, Kirilowicz și Alexander Popowicz – ruteana, Leon Hofmann și Ion Nistor – geografia și istoria, Orest Procopovici și Emilian Ilnicki  – matematica, geometria și muzica, Nicolai Slusariuk – fizica, Iosef Zybaczinski – științele naturale,  Eugen Maximovici, Constantin Maximovici și Erotei (Hirotheus) Pihuleak – desenul de mână (Freihandzeihnen) și caligrafia, J. Wilhelm și Johann Radomski  – gimnastica.

O pagină de catalog cu numele lui Kiesler

La terminarea școlii obține la toate obiectele (religie, franceză, română, geografie și istorie, matematică, științele naturale, fizica, chimia și geometria) „suficient” (genügend), cu excepția limbii germane unde e notat cu „satisfăcător” (befriedigend) și desigur la desen unde obține  „excelent” (vorzüglich), iar la observații e scris cu creionul un singur cuvânt „Malerak”, adică pictor. Semnificativ este și faptul că din cei 49 de absolvenți ai Școlii Reale pe anul 1908 numai F. Kiesler indică Academia de Pictură ca locul continuării studiilor sau profesia aleasă. La examenele de absolvire din 8 iulie 1908, în fața unei comisii speciale, a răspuns atât oral cât și în scris. La limba română, cu Alexandru Vitencu, a avut de răspuns despre „Alexandru Lăpușneanu” de Constantin Negruți. Și iată în fața comisiei de examinare i-a venit ideia, poate la propunerea unui profesor, să deseneze pe mebrii comisiei, posibil numai pe o parte dintre ei.  Să vedem cine sunt personajele acestui desen.

    Primul din stânga e Dimitrie Țopa (19.03.1865, Nepolocăuți - 27.04.1931, Cernăuţi), preot, profesor, publicist. Este cel mai reprezentativ membru al vechii familii de răzeși Țopa din Moldova, cu origini în județul Tutova, stabiliți la 1650 în Nepolocăuți (Țopeni). A fost căsătorit cu sora renumitului teolog Teodor Tarnavschi, cu care a avut 5 copii: Ovid, Silvia, Ipolit, Liviu și Stela. Și-a botezat copiii cu prenume ce arată originea latină a acestora, iar Ovid este autorul renumitelor „Amintiri din Țara Fagilor” în trei volume (2011, 2012 și 2014, București, editura Tracus Arte) și tatăl cunoscutului scriitor Tudor Țopa. Studiile primare le face la Rarancea, cele secundare – la Gimnaziul Superior din Suceava și cele superioare – la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți. Membru activ (1884-1885) și emeritat (din 1921) al Societății Academice „Junimea” și al Societății Academice „România Ortodoxă”, membru și vicepreședinte al Societății Mazililor și Răzeșilor din Bucovina. A fost paroh la Rarancea și Viteliuca (1889-1899), profesor de religie la Gimnaziul Superior de Stat și la Școala Reală Superioară, ambele în Cernăuți (1900-1919), misionar la Dieceza Bucovinei (1914-1918). Deputat în primul Parlament al României Mari (1919-1920). Întreaga sa viață a fost dedicată apărării românismului între Prut și Nistru, înzestrând știința istorică cu una din cele mai bune lucrări în domeniu „Românismul în regiunea între Prut și Nistru” (București, 1928). A publicat mai multe studii privind dreptul bisericesc în „Candela”, „Patria”, „Junimea literară”, „Glasul Bucovinei”. A fost distins cu ordinul „Steaua României” în rangul de cavaler şi cu medalia „Răsplata muncii pentru biserică şi învăţământ clasa I”. În Cernăuți a locuit pe str. Episcopul Herescu, nr. 8 (azi str. Șcepkin, nr 8), e înmormântat în Cimititul Central Ortodox din Cernăuți.

M. Friedwagner 

Al doilea e Matthias Friedwagner (03.02.1861, Gallspach, Austria -05.04.1940, Dornwald, Austria), filolog, romanist. Și-a făcut studiile la Universitatea din Viena unde susține și doctoratul în  filologia romanică. A lucrat profesor la aceiași universitate din capitala imperiului habsburgic mai mulți ani (1889-1900), după care este numit profesor de filologie romanică și istorie literară la Universitatea din Cernăuți (1900-1911), unde în 1910-1911 va fi ales rector. În această perioadă de cele mai multe ori era cooptat în comisia de examinare la Școala Superioară Reală Ortodoxă, iar în cazul nostru fiind ales chiar președintele acestei comisii.  M. Friedwagner este celebru în spaţiul cultural bucovinean datorită colecţiei de folclor, lucrată în mare parte de Alexandru Voievidca, „Cântece populare româneşti din Bucovina. Cântece de dragoste” (1940). A fost un promotor al culturii românești în Austria și Germania.

C. Mandicevschi

Al treilea e Constantin Mandicevschi (24.05.1859, Bahrineşti -14.12.1933, Cernăuţi), semnat pe desen „Director”, funcție pe care a deținut-o timp de 22 ani (din 1896) la această școală din capitala Bucovinei. Este fiul pteotului Vasile și Veronica (născută Popovici) Mandicevschi și frate cu cunoscuții compozitori Gheorghe și Eusebiu. Tatăl său mărturisea că familia Mandicevschi ar fi o veche familie ortodoxă slavă de preoți din Kiev, care, ajungând în Moldova prin secolul al XVIII-lea, s-au considerat moldoveni. Studii secundare le face la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți, unde arată ca limbă maternă româna (1869-1877), cele superioare la Universitatea din Viena (1878-1880) și la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuți (1880-1883), unde susține și doctoratul în filosofie. A lucrat profesor la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți (1883-1884), la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava (1884-1893) și la Școala Superioară Reală Ortodoxă(1893-1922). Aici, în 1898, reușește să întroducă ca obiect obligatoriu limba română pentru toți elevii școlii. Din 1922 și până la pensionare va fi directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți. În 1904 a fost unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna. Este considerat autorul versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”, scrise la comanda ministrului educației Spiru Haret. Membru activ al Societății Academice „Junimea”, ulterior emeritat și fondator, membru în comitetul de conducere al Societății pentru Îngrijirea Orbilor și Surdomuților din Bucovina, membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. Decorat cu Ordinul „Coroana României”. În Cernăuți a locuit pe Petrowiczgasse, 3 (azi str. Petrovici);  Siebenbürgerstrasse, 13 (azi str. Principală, 97, casa din curtea școlii); str. Poincare, 12 (azi str. Kohanovski). Este înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Ortodox din Cernăuți.

Slusarcziuk

Numele următorului personaj l-am descifrat cu mult mai greu. Totuși credem că e vorba de Nicolai Slusarcziuk, născut în Cernăuți la 1870, absolvent al Gimnaziului German din Rădăuți (1892, azi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”), profesor de matematică și fizică la Școala Reală Superioară Ortodoxă din Cernăuți, mulți ani la rând membru al comisiei de examinare pentru școlile generale elementare și poporale, curator al cabinetului de fizică.

E. Ilnicki

Următorul e Emilian Ilnicki (Ilnițchi) (21.10.1879, Suceava – 07.03.1922, Cernăuți), profesor de matematică la această școală, diriginte de clasă pentru F. Kiesler. Este fiul lui Leon Ilnițchi, de asemenea profesor de matematică și fizică la  Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava, la Liceul de Stat de Fete nr. 2 și la Școala Superioară Reală Ortodoxă din Cernăuți. La rândul său Leon Ilnițchi era fiul natural al celebrului lăutar din Suceava Grigore Vindereu. După cum am văzut a predat aici și muzica. Membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A locuit în Cernăuți împreună cu părinții pe Neueweltgasse, 15 (azi str. Șevcenko), apoi pe str. Cuciurmare, 4 (azi str. Heroiv Maidanu). E înmormântat în Cimitirul Central Ortodox din Cernăuți.

G.König 

Penultimul e profesorul de limbă germană, Georg König, custode la biblioteca școlii. A trăit pe Dr. Reissgasse, 8, (azi str. Alexandru cel Bun), apoi pe Elisabethplatz, 5 (azi Piața Soborna).

I. Ztbaczinski

Și încheie această galerie profesorul de științe naturale, Iosef Zybaczinski. Despre el am aflat numai că a locuit pe Kathedralgasse, 6a (azi str. Armeană, chiar alături de fosta Școală Reală) și că a fost îngropat în Cimitirul Central din Cernăuți. I-am găsit mormântul acum ceva timp în urmă, însă n-am apucat să-i fac o poză reușită ca să pot descifra și textul de la baza monumentului, mormântul fiind înconjurat de arbori și tufe ca într-o pădure adevărată. Am revenit la el acum când caut, cu înfrigurare, măcar câteva informații despre Iosef Zybaczinski. Am avut o plăcută surpriză când l-am găsit mult mai îngrijit, inscripția bine curățată și mormântul cu o candelă la căpătâi (mulțumirile noastre părintelui Anastasie!!!). Astfel aflu că I. Zybaczinski a decedat la 10 iulie 1909 și e înmormântat alături de soția sa Zynobia. Versul de la baza monumentului e celebrul poem al lui Johann Wolfgang Goethe „Über allen Gipfeln” (sau „Eine andere”) pe care îl redăm aici așa cum l-am transcris de pe monument:

          Üeber allen Gipfeln                           Die vögelein schweigen

          Ist Ruh',                                             im Walde.

          In allen Wipfeln                                Warte nur. Balde

          Spürest Du                                         Ruhest du auch.

          Kaum einen Hauch;

Iată și traducerea, cât se poate mai aproape de original, realizată de lingvista Felicia Șerban: „Peste toate vârfurile / Este linişte, / În toate creştetele copacilor / Simţi / Abia o adiere; / Păsărelele tac în pădure. / Aşteaptă numai, curând / Te vei linişti şi tu.” O altă variantă în traducere artistică, realizată în româneşte de Maria Banuș: „Peste culmile toate / Tăcere; / Prin crengi nemişcate / O adiere / Pâlpâie-abia; / Şi pasărea tace-n pădure. / Îndată, uşure / Pacea şi tu vei afla.”

Mormântul lu I. Zybaczinski

Se presupune că poemul a fost scris de Geothe în seara zilei de 6 septembrie 1780 cu creionul pe peretele de scânduri al cabanei de vânătoare de pe muntele Kickelhahn de lângă Ilmenau în Turingia, unde ajunse cu prietenul său pentru prima dată. Astfel marele poet german i-a conferit muntelui o deosebită semnificație culturală și istorică, iar cabana devine una din cele mai vizitate locuri geotheene. Poetul a revenit de nenumărate ori aici, ultima dată cu câteva luni înainte de moartea sa, recitind versul l-au copleșit amintirile, i-au curs lacrimi pe obraji după care ar fi spus: „Da: așteaptă, în curând și tu te vei odihni!”.

Exegeții literari au observat asemănări frapante între poezia lui M. Eminescu „Peste vârfuri” și poezia lui Geothe „Über allen Gipfeln”. Influența ni se pare firească, știind interesul lui față de literatura germană, cunoașterea în profunzime a poeziei, în primul rând a lui Geothe, pe care-l cunoscuse și din lecturile sale cernăuțene din biblioteca gimnaziștilor. Să ne amintim și întâmplarea din 1869 pe vremea turneului la Cernăuți cu trupa teatrală a lui Mihai Pascaly, când a preferat să cumpere volumele lui Heine și Geothe pe banii primiți de la directorul teatrului pentru haine și ghete. La Eminescu în  „Peste vârfuri”  parea fi, totuși,  o vagă reminiscență și e mai mult o întâlnire firească într-un spațiu comun de trăire sufletească pe care îl pot avea numai două genii, întâlnire ce poate avea loc chiar peste sute de ani. Versul lui Geothe, dăltuit în piatră (nu scris pe lemn!) pe un mormânt din cimitirul cernăuțean, înconjurat de copaci cu a lor „vârfuri în liniște”, ni se pare o minune divină și un omagiu celui mai mare poet german.

Probabil că monumentul funerar pe mormântul lui I. Zybaczinski l-au ridicat urmașii săi, dar suntem tentați să credem că versul lui Geothe a fost pus la căpătâi la sugerarea fostului profesor încă în timpul vieții. Mormântul poate fi și el, după cum vedem, o posibilitate de a cunoaște viața unui om. Cu atât mai mult o creație artistică, cum e în cazul nostru desenul lui Friedrich Kiesler, care ne poate contura o imagine mai clară asupra creatorului ei, prin cunoașterea mai profundă și a celora pe care i-a avut mai mult timp în preajma sa, în deosebi, pe acei care i-au fost profesori.

 

 

 

 

 

NOUTĂȚI DE PRIN CIMITIRE ȘI ARHIVE

 

Pe vremuri, cu mulți ani în urmă, sub alte regimuri, reușeam să aduc NOUTĂȚI din...arhivă. Niște „colegi”, glumeți din fire, de la o redacție cunoscută, unde mă pocloneam cu „noutățile” mele, îmi spuneau: „Ce noutăți poți aduce dintr-o arhivă, niște vechituri?”. Păi bine, mă gândeam eu, cum pot fi vechituri scrisorile inedite ale lui Sextil Pușcariu către Ion Nistor, ori scrisoarea lui Grigore Nandriș din Paris către acelaș Nistor, ori scrisoarea lui Titu Maiorescu către istoricul Wickenhauser, ori bilețelul Lencei de șase anișori (fiica lui Gheorghe Hurmuzachi, Elena) către buneii de la Storojineț? Îmi era greu să le lămuresc lor că aceste documente și mai ales ideile pe care le cuprindeau erau mult mai noi, mai proaspete, mai pline de viață decât discursurile unui orecare demnitar referitoare la prezentul fericit și luminos pe care-l trăiam cu toții sau reportajele privind cantitatea băligarului scos pe câmpurile kolhozului, despre care scriau cu atâta însuflețire contestatarii „noutăților” mele.

Acum, de la o vreme încoace, mă abat tot mai des spre cimitire... E o abatere firească, a vârstei, ași zice eu. Și ce e iarăși curios, și de aici, de pe alei mohorâte, de printre cruci dărâmate și cripte sparte mă încumetez, din când în când, să vin cu noutăți. Cum am făcut-o, de exemplu, la redescoperirea mormântului Aglaei Gareiss Edle von Döllitzsturm (cu acest nume a fost înmormântată sora poetului Eminescu și nu Aglae Drogli cum scriu cu insistență unii), un adevăr și el contestat, cu încăpățânare, se pare, de aceiași redacție de cândva. Și dacă veni vorba de Aglae, sora poetului, să vă mai aduc o noutate, legată și ea de cimitirul cernăuțean. Câți dintre noi, cei care am îndrăznit să scriem despre viața marelui nostru Poet, știu câți copii a avut sora lui, Aglae? Doi, vor răspunde unii, Ioan și George, așa preciza și George Călinescu. Trei, ne răspunde mormântul lui Ion Drogli din cimitirul cernăuțean. Primul copil a fost o fată, pe nume Victoria, născută la un an după căsătoria Aglaei cu Ion Drogli, în 1872, și decedată la numai 2 anișori, în 1874. Dovadă ne stă inscripția de pe mormântul comun al lui Ioan Drogli și fiicei Victoria din Cimitirul Central Ortodox al Cernăuțiului. Cei drept același George Călinescu consemna și următorul lucru: „Se mai vorbește și de o fată, moartă de difterie”.

Cum unei noutăți din cimitir îi stă mai bine alături de altele din arhivă, ne-am îndreptat pașii spre Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, unde am ridicat cărțile bisericești din acea perioadă pentru a clarifica mai bine situația, cu atât mai mult că ultimele cifre de la anul morții de pe mormânt din cauza intemperiilor sunt aproape indescifrabile. Astfel, în arhiva parohiei Sf. Nicolai din Cernăuți, la Condica născuților pe anul 1872, găsim următoarea înregistrare: numărul casei: 800; anul, luna și ziua în care s-a născut: 21 Mart/2 April; luna și ziua în care s-a botezat: 4/16 Mai; numele de botez al pruncului: Victoriea; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc; legitim: din dreaptă cununie; numele de botez și de familie, starea sau meseria și domiciliul tatălui: Ioan Drogli, învățătoriu la Pedagogiul c.r. din Cernăuți; numele de botez și de familie al maicei: Aglaea Eminovici; cumătrii, numele de botez și de familie, starea și domiciliul: Eufrosina Motîleff, proprietăriță din Beserabia rus.[ească]; numele de botez și de familie al moașei și domiciliul ei: Varvara Bilig din Cernăuți; subscrierea proprie a preotului, carele a botezat: Leon Popescul.

Dacă pe „proprietărița Eufrosina Motîleff” ne-a fost imposibil s-o identificăm, atunci pe moașa Varvara Bilig, în varianta germană, Barbara Billig, am găsit-o ca moașă oficială („împărătească”), care la 1898 încă locuia pe Elisabethplatz, 4 (azi Piața Teatrală). Leon Popescul (1838-1895) este mai bine cunoscut prin ampla sa activitate pastorală. După absolvirea Gimnaziului Superior de Stat din capitala Bucovinei, unde se evidențiază ca donator și utilizator al bibliotecii gimnaziștilor români, și al Institutului de Teologie va fi vreme îndelungată paroh la Biserica Sf. Nicolai, în paralel ocupând și funcția de profesor de religie la Școala poporală de fete din Cernăuți și cea de administrator parohial la Catedrala orașului. L. Popescul este și unul dintre membrii comitetului de inițiativă care a înființat Reuniunea Română de Leptură, participând la adunarea de constituire la 1 mai 1862.

Decesul Victoriei e înregistrat de asemenea în arhiva bisericii Sf. Nicolai la Condica morților pe anul 1874: numărul casei: 548; anul, luna și ziua în care au răposat: 1874,  24 April/6 Maiu; luna și ziua în care s-au îngropat: 25 April/7 Maiu; numele și porecla răposatului și locul de unde este: Victoriea Drogli den Cernăuți; stare sau breaslă: fiică de profesoriu; religiunea: ort. orientală; sexul: femeiesc;  vârsta vieții: 2 ani și 2 luni; mărturiile de ce fel de boală anume au răposat: de anghină; preotul care a înmormântat: Leon Popescul. De menționat numărul casei care este altul de cât cel de la naștere și cununie, după cum vom vedea mai jos. Decesul din 24 aprilie/6 mai vine la 10 zile după nașterea fiului Gheorghe, înregistrată la 15/27 aprilie la aceiași Biserică Sf. Nicolai.

Vom prezenta în continuare, pentru prima dată, și documentul care adeverește căsătoria lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici cu scopul de a evita în viitor unele greșeli referitoare la data căsătoriei celor doi, greșeli ce apar în unele publicații recente pe această temă. Documentul se păstrează de asemenea în Condica cununaților de la Biserica Sf. Nicolai: numărul casei: 800; luna și zioa în care s-au vestit (1, 2, 3 zi): 1870, Dekemvri, 25, 26,27; zioa și luna în care s-au cununat: Ianuariu, 7, 1871; mirele, numele, porecla și locul de unde iaste: Ioan Drogli, născut den Măzănăești și cu șederea în Cernăuți; stare sau breaslă: director la școala națională den Cernăuți; religiunea: răsăritului; vârsta: 36 ani; mireasa, numele, porecla și locul de unde iaste: Aglaea Eminovici, fiica lui Georgi Eminovici den Ipotești în Româniea; stare sau breaslă: fiică de proprietariu; religiunea: răsăritului; vârsta: 18 ani; la rubricile despre nuni și breasla lor e consemnat: cununia sau săvărșit în locul nașterei miresi; dreaptă și însuș iscălitura preotului care au cununat: Leon Popescul, paroh.

În încheierea acestor rânduri aducem încă o informație, ca fapt divers, spicuit din aceiași pagină a Condicii cununaților, chiar în rândul de deasupra înregistrării cununiei lui Ioan Drogli cu Aglae Eminovici. E vorba de cununia Ecaterinei Pumnul, în vârstă de 50 ani, „vădană dupre profesoriul Aron Pimnul și fiica lui Toader Teodorino den Cernăuți” cu preotul Partenie Tomașciuk, „actuariu la consistoriul episcopal”, în vârstă de 58 ani, și el la a doua căsătorie după decesul primei soții, românca Casandra Șesan, cu care avusese 5 băieți, printre care și pe Constantin, primul rector al universității cernăuțene. La oficierea cununiei i-au avut de nuni pe „domnul Nicolaiu Vasilco, proprietariul satului Sloboziei Comărești și cucoana Eleana de Zotta, soție de proprietariu mare den Chisălău”. Cea, care-i „mâncase zilele bărbatului ei, pe care-l ținuse ca pe „Pegas în jug” (G. Călinescu), cea, care nu mai suferea străini în casă după moartea profesorului și-i fugări pe gimnaziști să-și caute alte gazde, se mărita, la 4 ani după decesul profesorului, cu Partenie Tomașciuk, ca să-și găsească la scurt timp (15 septembrie 1875) locul de veșnică odihnă în cripta familiei Tomașciuk, alături de prima lui soție, Casandra Șesan. Doamne, ce mică e lumea ta,Cernăuțiule!

O plimbare prin cimitir este mai mult un prilej de reflecție asupra vieții, nu doar un moment trist, fiindcă acest oraș mort, cimitirul cernăuțean, e un purtător al istoriei vii, e o oglindă care reflectă lunga istorie a acestui multpătimit ținut strămoșesc. Cimitirul creează rădăcinile spirituale necesare atât păstrării identităţii proprii, a comuniunii între generaţii, cât şi a continuităţii în istorie a spiritului unui neam.

DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

 

DESCOPERIRE SENZAȚIONALĂ 

ÎN CIMITIRUL MĂNĂSTIRII HORECEA

          Pandemia covidiană ne-a impus de ceva vreme un mod de viață izolat, deseori în contradicție cu dorințile și aspirațiile noastre obișnuite, deaceea orice evadare din acest spațiu restrictiv impus e o bucurie și multașteptată relaxare. Pentru mine aceste evadări sunt de fapt niște ieșiri solitare prin suburbiile orașului, prin satele din apropiere și mai ales, tot mai des (!), prin cimitirele din împrejurimi, care înseamnă mult mai mult decât un ultim loc de odihnă. Astfel, zilele trecute, în compania unui prieten, am ajuns și la cimitirul de la mănăstirea Horecea. E o incursiune către lumea neîntinata a începuturilor, către acea lume rural curată de cândva, neatinsă, către care adesea tânjim.

    

Mănăstirea Horecea

      Mănăstirea, după Aron Pumnul, ar fi fost întemeiată de un călugăr necunoscut la 1712, mai întâi ca o simplă sihăstrie, ca pe la 1730 episcopul de Rădăuţi Anton, mai înainte egumen al Putnei, iar mai târziu mitropolit al Moldovei, să ridice o bisericuţă de lemn şi câteva chilii. Biserica de piatră, care s-a păstrat, a fost sfințită la 1767 de către egumenul mănăstirii Artemon (Kinițkii) și a fost ctitorită de Iacob Putneanul, mitropolitul Gavriil (Calimachi), domnitorul Moldovei Grigore al III-lea Ghica și împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-a. Timp de mai multe decenii, energicul egumen Artemon a condus viaţa duhovnicească şi administrativă a mănăstirii, inclusiv și după trecerea mănăstirii sub ocupația habsburgică. La 1783 aproape toate mănăstirile din teritoriul ocupat al Moldovei au fost desființate, iar averile lor sunt secularizate de autoritățile austriece. La cererea noilor autorități instalate în ținut, Artemon întocmește un document (astăzi se păstrează în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți) în care dă informații detaliate despre fiecare din cei 12 călugări, aflați la acea vreme în mănăstire. Întreprinzătorul egumen Artemon nu se putea împăca cu pierderea averii, adunată cu atâta trudă timp de câteva decenii și, pe ascuns, adună toate bunirile și odoarele mănăstirii în câteva care și în mare taină le duce la mănăstirea Dragomirna, care va continua să activeze, salvându-le astfel practic de la distrugere. O parte din prețioasele cărți slavone, dăruite mănăstirii în mare parte de către mitropolitul Antonie și egumenul Artemon, vor ajunge mai târziu în colecţiile speciale ale Bibliotecii Sfântului Sinod din București. Iată nu mai câteva titluri de carte din această colecție: Petru Movilă „Mărturisire ortodoxă”, Moscova, 1743, „Penticostar”, Moscova, 1743, „Trebnic”, [Lvov], [1645], „Apostol”, Moscova, 1742, „Penticostar”, Moscova, 1759, „Minei pe aprilie”, Kiev, 1750. (vezi detalii https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/421-427.pdf)

Iacob Putneanul

          După desființarea mănăstirii biserica cu hramul Nașterea Maicii Domnului devine parohială pentru locuitorii suburbiilor Horecea Mănăstirii și Liudi Horecea și a activat chiar și în perioada sovietică. Aici au venit să se roage, să-și asculte sufletele și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în viețile lor mai ales în acei ani postbelici de prigoană ateistă.  Mănăstirea a fost redeschisă la 22 noembrie 1996 de către starețul Veniamin (Voloșciuk), fostul nostru coleg de la Universitatea din Cernăuți, căruia i-am tradus atunci o parte din cartea lui Erast Costea (Hostiuc) „Schiturile și sihăstirile Bucovinei de altă dată”, Cernăuți, 1936 (fragmentul referitor la mănăstirea Horecea), precum și documentul despre călugării mănăstirii, întocmit de egumenul Artemon la 1783.

Mitropolitul Gavriil (Calimachi)

         
În interiorul bisericii am admirat frescele murale Judecata de apoi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 - d. 15 mai 1778, mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760), Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, paraclisele Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. Deși foarte veche, puțin decolorată de trecerea vremii peste ea, pictura murală interioară, icoanele innegrite de vreme mai păstrează atmosfera intimă monahală de cândva și ne emoționează la fiecare vizită făcută la mănăstire.

          La ieșire intrăm și în cimitirul de lângă biserică, care a apărut aici se pare după ce biserica devine parohială și unde ne aștepta marea surpriză a zilei. Am trecut printre mormintele bine îngrijite, apărute majoritatea după război și mai ales în ultimele decenii și mi-am adus aminte de primele mele vizite din anii studenției la mănăstire, cu aproape jumătate de veac în urmă, când biserica, împrejurimile și mai ales cimitirul era într-o stare părăsită, năpădit de copaci, tufe, buruieni și multă uitare. Morminte erau atunci, se pare, foarte puține, pe ici pe colo, parcă rătăcite din alt veac. Și iată aici, în acest univers paralel, chiar în mijlocul cimitirului, observ pe neașteptate o cruce de mormânt ce se deosebea cu mult de celelalte, exact de parcă venea din alte vremuri.

       

Ecaterina a II-a

   M-am apropiat și am citit numai un singur cuvânt DIMITROVITCI, celelate, roase de vânturi și ploi, acoperite cu mușchi, aproape că nu se mai puteau descifra. Dar am înțeles că era vorba de mormântul lui Ambrosie Dimitrovici. Acasă, la calculator am descifrat cu aproximație, mai mult intuitiv, întreaga inscripție:   

„Aicia

rapausce osiemintele

rb. l. Dzeu Dr. Ambrosiu

DIMITROVITCI

                                                  concepist dietal, secretariu al So-

                                               țietății pentru lit. și cult. rom. în

                                                     Bucovina, membru al Soțietății litera-

                                                  rii din Bucuresci cel nascut întra 15

                                                    Juliu 1838 rapausat întra 20 Juliu

                                         1866: R. I. P.”

Inscripția de pe mormânt

Deci e vorba de Ambrosie (Ambrosiu, Ambrozie) Dimitrovici (Dimitroviță, Dimitrovicz) născut în 15 iulie 1838, se pare la Comănești, unde tatăl său, Porfiriu Dimitrovici, era paroh. Va reveni la Cernăuți, unde fiul termină școala primară și Gimnaziul german (1857) după care va studia Dreptul la Lemberg (Lvovul de azi), unde va obține și doctoratul (1865).

       

Grigore al III-lea Ghica

   După absolvire (1861) a fost angajat în Comitetul dietal din Cernăuţi ca practicant, iar la 28 februarie 1864 a fost promovat concepist dietal, funcție ce va fi indicată șu pe piatra de mormânt.

         

Fiind educat la școala lui Aron Pumnul – regeneratorul simţului național în Bucovina – la școala patriotizmului național românesc, dar și cea a fraților Hurmuzachi, devine din fragedă tinerețe întemeietor de mentalitate românească în Bucovina, un „stâlp însemnat al cauzelor noastre celor naționale”. Din 1863 face parte din Comitetul „Reuniunii pentru Leptură”, al cărei secretar a fost din 1864, iar din 1 martie 1865 este redactor și editor la „Foaea Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Cuvios Teoctist
din Palestina

Mai puțin este cunoscut faptul că A. Dimitrovici a fost și membru fondator al celui mai important for științific național – Academia Română. Academia a fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română, cu 25 membri fondatori. 8 dintre aceștia aveau studii juridice ori și studii juridice, dintre care și trei bucovineni: George Barițiu, Ambrosie Dimitrovici (Dimitrovitza), Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzachi, Nicolae Ionescu, Tiutu Liviu Maiorescu, Gavril Munteanu și Ion a lui Gheorghe Sbiera. Confuzia, legată de numirea-nenumirea lui A. Dimitrovici membru fondator, se lămurește prin faptul că mulți cercetători ai istoriei literaturii și culturii susțin că el ar fi fost numai propus sau că și-ar fi dat demisia din această instituție. Adevărul este că el, alături de Alexandrtu Hurmuzachi, a fost propăus și numit membru din partea Bucovinei, dar, la scurt timp, îmbolnăvindu-se de holeră, care făcea pe atunci ravagii în Bucovina, își dă demisia, fiind înlocuit cu Ion a lui Gh. Sbiera (vezi lista membrilor fondatori https://acad.ro/membri_ar/membri_d.htm), care, după decesul din 20 iulie 1866, îl va înlocui și în funcția de redactor și editor la „Foaea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”.

Sfântul Ierarh Ioan
cel Milostiv

A fost căsătorit în 1865 cu Aglaea, fiica parohului din Milișăuți, Alexandru Ciupercovici, care în 1866 va deveni egumen al mănăstirii Putna și va găzdui manifestările naționale ale studențimei române din 15 august 1871. Moartea prematură (nu împlinise nici 28 de ani) îi întrerupe brusc activitatea multilaterală: de publicist, de folclorist, de magistrat, de cercetător științific.  

Iată ce scria gazeta „Albina” (Anul I, 1866, Nr. 46, p. 3) la moartea lui Ambrosie Dimitrovici: „Un bărbat june, în floarea vieţii, plin de speranțe dulci în viitoriul său și al naţiunii sale, lucrativ și zelos întru apărarea drepturilor naționale ca jurist graduat, își părăsi juna soţie, ne părăsi pe noi, își părăsi naţiunea, trecând la locașurile cele eterne, iar nouă lăsându-ne datoria de a-i deplânge cu amar pierderea. Românilor bucovineni, am pierdut o floare, am pierdut un exemplu viu de lucrativitate, am pierdut o putere rară, am pierdut un amic sincer și un sfătuitor bun!”

Mormântul lui Ambrosie Dimitrovici
în cimitirul mănăstirii Horecea

Daca veți ajunge cândva în frumoasa suburbie a Horecei, nu ezitați să vă abateți cateva sute de metri și până la mănăstirea de pe malul Prutului, pentru a vizita un loc încântător cu biserica Nașterii Maicii Domnului, pentru a-i admira arhitectura, împrejurimile ei, și nu în ultimul rând, pentru a aprinde o limânare la piatra de mormânt a celui care a pus bazele Academiei Române, Ambrosiu Dimitroviță (viță din Dumitru).