POETUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANIŞTILOR ROMÂNI

În ziarul „Plai Românesc”, nr.6, iunie 1998, a fost publicat articolul „O pagină eminesciană întreagă”, semnată de scriitorul şi cercetătorul literar Ion Filipciuc, articol surprinzător prin originalitatea unor idei şi concluzii. Autorul propune o interpretare spectaculoasă a unor date biografice ale poetului, susţinând de fapt afirmaţiile cercetătorului Theodor Codreanu despre „dubla sacrificare a poetului”.

În linii mari consideraţiile autorului ar putea fi reduse la următoarele idei. În prima jumătate a anului 1883 Mihai Eminescu ar fi căzut victimă în mâinile politicienilor din tânărul Regat al României, precum şi ai celor din Austro-Ungaria. „Nebunia” lui ar fi fost o înscenare a lor, iar internarea poetului la sanatoriul vienez nu ar fi fost altceva decât o „garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul”Timpul” din Bucureşti M. Eminescu nu mai are cunoscuta şi temuta autoritate publicistică”. Materialele publicate în presa vremii despre nebunia poetului ar fi venit să convingă Viena că ziaristul Eminescu „a fost eliminat dintre riscurile dezvăluirii şi incriminării tratatului secret dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar”.

Câteva documente referitoare la Eminescu din acea vreme, pe care le-am descoperit în arhivele administraţiei bucovinene, precum şi în publicistica poetului, ne-au îndemnat să ne exprimăm unele opinii în corelaţie cu concluziile la care a ajuns cercetătorul Ion Filipciuc.

Publicistica lui Eminescu, prin strălucirea expresiei şi limpezimea ideilor, ne arată direct care erau duşmanii interni şi externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zăpăciţi de ambiţii, de lustrul şi trâmbiţa frazelor mari şi fără fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea „simţ istoric” răscoliseră întreaga opinie publică. Concepţia politică şi socială a poetului capătă formularea ei cea mai desăvârşită în ultimele articole de la „Timpul”, în ale cărui coloane se concentrează roadele din partea cea mai agitată a vieţii sale. Fiind în plină maturitate a geniului poetic, având o minte ascuţită în disecarea chestiunilor politice şi sociale, el pune în discuţie (este nevoit să pună în discuţie!) problema teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină. Din fragedă tinereţe poetul le străbătuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai întâi în mod direct, dar şi cu documentul în mână ceva mai târziu. Deşi o bună parte din teritoriile locuite de români se aflau sub cotropire străină, Eminescu le vedea într-o singură ţară, într-o Românie virtuală, ceea ce deveni realitate mai târziu.

„Cazul Grădişteanu” la care ne vom referi, mai ales pentru afiliaţiile sale actuale, este foarte caracteristic pentru publicistica eminesciană, dezvăluind violenţa cu care reacţionează ziaristul de la „Timpul” „în faţa maşinaţiilor politicianiste” ce nu ţineau seama de soarta românilor aflaţi sub altă stăpânire.

La 5 iunie 1883 a fost dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare, ocazie de care s-au folosit guvernanţii adunaţi „împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”. „Lumea mai bună”, după cum notează Eminescu, nici nu a luat parte la această serbare. Poetul, deşi venise la Iaşi, n-a participat la dezvelirea monumentului, preferând să stea la „Bolta rece”, „zâmbindu-şi singur”. La banchet, în prezenţa regelui Carol, a fost însărcinat să ţină un toast în sănătatea regelui un oarecare domn Grădişteanu, deputat în Constituantă. Iată cum descrie Eminescu acest moment: „În fine clasicul d. Grădişteanu spune că - într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”. A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate”. Tot atunci domnul Grădişteanu se adresează regelui cu următoarea frază: „Eu văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc încă din coroana lui Ştefan cel Mare”, frază ce a fost primită cu aplauze frenetice şi cu strângeri prieteneşti de mână din partea regelui.

În primul său articol (18 iunie 1883) Eminescu subliniază „că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor (...) compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări”.

Câteva ziare din Austria („Neue Fraie Presse”, „Deutche Zeitung”, „Pester Lloyd”) au relatat despre acest incident, neliniştindu-i astfel pe „calmii oficioşi din Viena” şi prin neadevărurile istorice pe care le-au vehiculat cu această ocazie, au lovit dureros în imaginea poporului român.

În următorul articol din „Timpul” (21 iunie 1883) Mihai Eminescu publică comunicatul oficial al guvernului („fanfaronadă ticăloasă”), care îi smulg lui Eminescu emoţionante pagini, lovind şi el cu vehemenţă în „onorabila adunătură”. Deşi în comunicatul oficial guvernul încearcă să convingă opinia publică că d-l Grădişteanu a vorbit ca o persoană particulară, poetul condamnă „toată tagma oficială”, care „găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. (...) Rezultatul cel mai întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o ideie patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târa o virgină în saturnalele curtizanilor”.

Eminescu îi stigmatiza cu următoarele cuvinte: „Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară, d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi!

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Domnul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-a văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu”.

Acestea practic sunt ultimele cuvinte pe care le-a scris Eminescu înainte de a fi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling de lângă Viena. Vina bolii care-l loveşte, cu atât mai mult înscenarea ei, ce pare totuşi neverosimilă, o poartă, în cea mai mare măsură, guvernanţii de tip grădiştean. Deşi de multe ori pătimaşe, excesive, atacurile poetului îndreptate împotriva cercurilor guvernamentale ni se par a fi totuşi îndreptăţite.   

Eminescu cunoştea mult mai multe lucruri referitoare la politica găunoasă dusă de aceşti politicianişti, despre care însă, din interese majore pentru ţară, prefera să tacă. Unele din acestea puteau fi şi tratatul secret negociat între Regatul României şi imperiul Austro-Ungar, şi desfiinţarea Societăţii "Carpaţi", şi activitatea agenţilor secreţi ai imperiul vecin în structurile guvernamentale de la Bucureşti ("agenţi provocatori ai străinătăţii") ş. a.

Dosarele de arhivă ale vremii păstrează o mulţime de rapoarte secrete trimise de agenţi austrieci din România. În parte, ele se referă la pregătirea şi desfăşurarea Adunării naţionale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei şi, mai ales, la mişcarea de protest din România provocată de acest trist "jubileu", precum şi la activitatea Societăţii "Carpaţi" din 1883.

În toamna anului 1875 procuratura din Cernăuţi raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, în care se conţineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise "Curierul de Iaşi" pentru articolele "Bucovina", "La jubileul Bucovinei" şi "La Bucovina", "Românul" - pentru articolul "Răpirea Bucovinei", "Reforma - pentru informaţia "În zilele de 21, 22 şi 23 septembrie curentu...", "Alegătorul liber" - pentru articolul "Răpirea Bucovinei", "Curierul" - pentru informaţia "Fraţi români...". La 19 octombrie sunt interzise "Apărătorul legii" - pentru articolul "Fraţi români din Bucovina", "Trompeta Carpaţilor" - pentru informaţia "Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod", "Curierul de Iaşi" - pentru articolele "La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod" şi "Unirea de la Putna".¹

O adevărată goană se declanşase în Bucovina după faimoasa broşură "Răpirea Bucovinei" scrisă după documente autentice şi tipărită în limbile română şi franceză ("Rapte de la Bukowine d'apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875 ") şi adusă la Cernăuţi de către Eminescu în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuţi, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broşurii şi cerea confiscarea imediată a ei. Administraţiile judeţene transmit cu regularitate despre măsurile interprinse în scopul de a descoperi broşura. În rapoartele administraţiilor judeţene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuţi (30 octombrie), Chiţmani (3 noiembrie), Vijniţa (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie)² se dezvăluie excepţionala însemnătate a broşurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase şi Eminescu), demască târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată şi anexată "partea cea mai frumoasă" de nord a Moldovei.

Dacă revenim la anul 1883, urmează să menţionăm câteva documente legate de activitatea Societăţii "Carpaţi"³. Ea a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882 şi Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină".

Activitatea societăţii a fost urmărită cu mare atenţie de către conducerea de la Viena, care ştia prea bine că românii, veniţi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, intenţionau să schimbe soarta istorică a ţării prin unirea tuturor pământurilor româneşti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

"Notiţă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883. Ieri Societatea "Carpaţilor" a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane... Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul "României libere", mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”⁴.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”⁵.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)⁶... Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Şi iată că această societate, gândită şi fondată în mare parte de Eminescu, societate care întrunea cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii, este desfiinţată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de această dată de mai marii din Viena. E semnificativ faptul că în această zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În concluzie, putem afirma că cei care erau interesaţi în izolarea marelui poet veneau în primul rând din „onorabila adunătură” a guvernanţilor cu foloase imediate şi meschine. Eminescu, prin adevărurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe fărădelege, uneltire şi minciună, nici guvernanţilor şi politicianiştilor din propria ţară.

Indiferent însă de locul unde au fost urzite planurile de înscenare a nebuniei poetului ( se pare că totuşi în împrejurimile Bucureştiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, în „Plai Românesc”, nr. 12, decembrie 1999, şi în nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, conştient sau inconştient, au fost politicienii (politicianiştii!) de la Bucureşti.

Chiar dacă rămânem adepţii ideii că boala lui Eminescu a izbucnit cu adevărat în vara lui 1883, ea a fost deasemenea, înainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile şi indiferente a politicienilor şi guvernanţilor vremii faţă de soarta neamului românesc, faţă de reprezentanţii lui de valoare.

Să sperăm, iar speranţa e foarte vagă, că astăzi ei sunt cu totul altfel şi naţiunea română e capabilă să-şi croiască independent şi cu demnitate propria istorie. Realitatea este totuşi dezolantă, iar prestaţia unor lideri şi a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 să fie foarte actual  şi în prezent. Dar să rămânem optimişti, căci tot marele poet scria: „Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei celei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâini de negustor de vorbe şi de principii, nu mâini de speculanţi de sentimente”.

În splendida parabolă argheziană din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participă la „învierea” valorilor de rezistenţă în timp, la mântuirea poporului român, deşi în aceeaşi parabolă, pentru autorităţile unei societăţi degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, într-un fel, şi cea a lui Arghezi, Poetul a fost şi acuzatul numărul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul căruia i-a fost dat să se apropie cel mai mult de geniul şi simţirea Luceafărului.

                  NOTE:

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007, f. 1-38.

2. Ibidem, dosar 4009, f. 1-29.

3. Ibidem, dosar 4618, f. 1-28.

4. Ibidem, dosar 4711, f. 1-12.

5. Ibidem, dosar 4618, f. 20-21.

6. Ibidem, f. 9-11.

Cernăuți: atmosfera unei epoci

Cernăuții în imagini... Cernăuții de odinioară... Rostim aceste cuvinte și de cele mai multe ori ne răsar în memorie cunoscutele gravuri ale lui Francisk Knap ( http://www.facebook.com/media/set/set=a.351120478296701.78357.100001962553643&type=3 ), făcute în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și care ne prezintă un șir de locuri cernăuțene cum ar fi Ringplatz-ul, Obergimnazium, Hauptstrasse, Catedrala, Grădina Publică etc. De aceste gravuri s-a folosit și George Călinescu în monumentala sa lucrare ”Viața lui Mihai Eminescu”, în care a creat un sugestiv tablou al Cernăuților din vremea aflării lui Eminerscu la studii. Odată cu apariția fotografiei se ivesc noi posibilități de a păstra pentru generațiile viitoare imaginea de odinioară a ortașului. Deși a stârnit multe discuții în sec. XIX, când lumea se întreba dacă fotografia este sau nu o artă, ea și-a ocupat locul ei în viața oamenilor, preluând ștafeta de la pictură, ba mergând chiar mai departe.         La Cernăuți fotografia ajunge în a doua jumătate a sec. XIX, dar se afirmă mai ales în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea – începutul sec. XX, când apar și primele ateliere de fotografie, care fac în exclusivitate portrete, satisfăcând astfel nevoia omului de a se regăsi în imagini.
 

  Amintim aici pe fotografii J. Goldenberg si A. Stenberg de la atelierul Louis Photograph cu adresa pe Strada Postei Nr.2, pe M. Friedman de la ”Rubens” de pe Kochanowskigasse, 5, pe T.Bahrinowicz, (”k.u. k. Hof-Photograph”) de pe Hauptstrasse, 36, pe Gebrüder König de la ”Unterhale der Paraskiewakirche” (”im eigenen hause” = la domiciliu), pe J. Krzanowski (”Kammerphotograph seiner k.u. k. Hoheit erzherzog Eugen”) de pe Herengasse, 39.  Au fost însă și entuziaști, care cu camera de fotografiat de-a spinare au străbătut străzile orașelor și au cutreerat satele Bucovinei pentru a imortaliza case și oameni, biserici și școli, monumente și peisaje, redându-ne astfel atmosfera specifică a vremii.
O adâncă impresie produc imaginele unui necunoscut meșter din anii premergători primului război mondial, fotografii care, printr-o fericită întâmplare, au ajuns să se păstreze în fondurile arhivei de Stat din Cernăuți. Păstrate pe sticlă (negativ, 13x18) ele reprezintă mai multe aspecte ale străzilor și piețelor din Cernăuți, dar și multe biserici, școli din satele Bucovinei.

Fotografia expusă aici ne înfățișează imensul Ringplatz (azi piața Centrală), chiar inima orașului. Soarele aflat în crucea amezii mai potolește puțin forfota mulțimii adunate în zi de tâtg pe străzile orașului. Domni cu bastoane și pălării se duc, stau în grupuri, discută, fumează în fața dughenelor sau se plimbă ținând la braț doamne elegante  cu palarii și umbrele dantelate. Domnișoarele cu pălării înflorate poartă rochii lungi cu crinolină și mănuși dantelate sau se ascund sfioase sub umbrele. Se pot vedea și câțiva țărani, care mai mult cască gura la cele din jur sau străbat șirul de prăvălii și dughene, de cârcume și bodegi, fie în căutarea celor trebuincioase pentru casă, fie a unui cunoscut cu care ar mai putea chieltui din banii agonisiți cu multă trudă.

Zidurile pline de inscripții și firme (dispozitive de publicitate li s-ar spune astăzi) sunt o adevărată carte a orașului. În spatele ferestrelor întredeschise se ghicește rânduiala, pacea și tihna netulburată a unor zile fericite. O lume, parțial străină, se crede sigură și calmă. Totuși, sesizăm în toate acestea și o neliniște a orașului din ajunul războiului, care, pe lângă atâtea tragedii și pierderi, va aduce cu el și destrămarea imperiului, va apropia înfăptuirea unor îndelung așteptate idealuri. Se citește aici atmosfera unei epoci. A epocii lui George Tofan  și Iancu Flondor, Ion Nistor și Sextil Pușcariu, Vladimir Repta și Dionisie Bejan, Constantin Morariu și Simion Florea Marian... Este orașul unde apărea ”Junimea Literară”, unde activau societățile ”Dacia”, ”Junimea”, ”România ortodoxă”, ”Armonia”. Este orașul unde Aurel Vlaicu și-a ridicat în înălțimi aeroplanul său spre bucuria „neamului românesc din Bucovina, care a avut o frumoasă zi de sărbătoare, o zi de mângâiere şi întărire sufletescă...”. Este orașul în care a fost purtat pe brațele studenților cernăuțeni marele istoric Nicolae Iorga și scriitorul Ionel Teodoreanu...

În veșnica noastră căutare a unui dialog cu trecutul, pe lângă contactul cu operele de artă, literatură artistică, documentele de arhivă, să ne oprim privirea, ori de câte ori avem posibilitatea, și asupra fotografiilor de epocă. Ele ne pot sugera gânduri, ne pot trezi emoții, așa cum o poate face numai o operă de valoare autentică. Fotografiile de epocă ne ajută să înțelegem adevărul simplu că timpul este veșnic, pe când noi suntem doar niște ființe trecătoare.

                              Traian Chelariu: Scrisori către Ion Nistor

Epoca noastră (de tranziţie spre un regim democratic) este confuză şi creează la o bună parte a societăţii sentimentul absurdului. Dificultăţile integrării în lumea liberă, după o lungă perioadă izolaţionistă, sunt în mare parte aceleaşi în ţările fostului „lagăr comunist”, necesitând din partea politicienilor, istoricilor, oamenilor de ştiinţă şi cultură un efort deosebit. Cu părere de rău în Ucraina, ca şi în majoritatea ţărilor Europei de est, prăbuşirea vechiului regim n-a produs încă schimbări relevante în domeniul economic, cultural, ştiinţific etc.

Această tranziţie este dureroasă îndeosebi la Cernăuţi fiindcă ani la rând mai multe generaţii de români de aici au fost lipsite completamente de posibilitatea de a studia şi cunoaşte adevărata istorie a neamului, a valorilor lui spirituale, de a lua contact direct cu bogatul nostru tezaur documentar. Istoria a fost falsificată, de cei implicaţi în scrierea ei, în asemenea măsură încât totul ce s-a realizat în anii de teroare stalinistă nu mai are nici o valoare ştiinţifică. Au fost create mituri istorice, după care, de exemplu, despre statul român interbelic se putea vorbi numai ca despre un „regim de sânge şi teroare”, ca să folosesc un titlu de articol apărut la Cernăuţi (mi-e groază s-o mărturisesc), într-o gazetă de limbă română chiar în plină perioadă de perestroică gorbaciovistă.

Cei care au adus urgia şi noaptea peste noi au vrut să ne ascundă trecutul pentru a ne umbri viitorul. Pe bună dreptate marele nostru cărturar, Nicolae Milescu Spătaru, scria, cu secole în urmă, că „inima privind la cele trecute mai lesne prevede cele viitoare”.

Un istoric sau un artist, sau orice alt om de cultură ce se ocupă de cercetare trebuie să sprijine eforturile societăţii, ale omului ca personalitate, de a se redefini, de a se întări spiritual. Această sarcină se impune mai cu seamă într-un asemenea moment de căutări febrile, de incertitudine, de spaimă, violenţă. Or, nimic nu e mai greu de suportat ca haosul, nimic nu e mai straşnic decât impresia de vid, ce se creează în asemenea momente.

Se pare că a sosit timpul să vorbim deschis şi să scriem cu mai mult curaj despre adevărata istorie a multpătimitului pământ bucovinean, să reabilităm adevărul deformat, ciuntit sau interzis. Spre această ţintă astăzi duc mai multe drumuri. Unul dintre ele, poate chiar primul, este acela care se defineşte prin publicarea documentelor inedite, lăsate nouă ca reazăm de înaintemergătorii neamului nostru.

Această nouă rubrică îşi propune să ofere tezaurului spiritual, prin publicarea documentelor de epocă, un cadru protector. Astfel documentele pot fi ferite de acţiunea distrugătoare a naturii, inclusiv a naturii umane. Documentele de arhivă, pe lângă informaţiile noi ce le conţin, păstrează emoţiile, speranţele, neliniştile autorilor. Iar prin destăinuiri de amănunte, prin exprimarea unor opinii, ele refac atmosfera unei epoci şi transmit, lucru deosebit de important, generaţiilor de urmaşi, mesaje de adevăr, care nu şi-au pierdut actualitatea. După cum spunea Dimitrie Onciul, „numai din adevăr naşte adevărata iubire de ţară şi de naţiune”.

Nouă nu ne rămâne decât să recepţionăm aceste mesaje de adevăr pentru a le face publice şi a le pune în slujba propăşirii neamului. Ar fi o eroare, ba mai mult chiar – o ruşine, dacă nu am face acest lucru.

Ion Iancu Nistor, personalitate proeminentă a intelectualităţii româneşti, a creat o bogată operă ştiinţifică, lăsând urme de neşters în istoria neamului nostru. De pe urma activităţii sale ştiinţifice, publice, culturale au rămas numeroase documente. O pondere însemnată în acest context o are şi corespondenţa pe care a primit-o de la fruntaşi ai vieţii politice, oameni de cultură, scriitori, gazetari, savanţi, dascăli, jurişti, diplomaţi, ierarhi bisericeşti etc. Printre semnatarii celor peste 400 de scrisori, care au ajuns până la noi se află şi cunoscutul scriitor bucovinean, Traian Chelariu (1906-1966), ale cărui scrisori le supunem atenţiei dumneavoastră. Ele relevă câteva aspecte cu totul necunoscute din biografia scriitorului şi aruncă o rază de lumină asupra unei periode literare bucovinene încă puţin cercetate, cum este cea a anilor 30 ai secolului al XX-lea.

Unii oameni cred că din corespondenţa unui scriitor nu obţinem decât portretul moral, asemenea documente referindu-se mai cu seamă la om şi mai puţin la artist. Totuşi, noi avem certitudinea că omul, cu temperamentul, caracterul, educaţia, cultura, cu pasiunile şi obsesiile sale, nu poate fi despărţit, în chip absolut, de scriitor. Chiar în aceste câteva scrisori, semnate de T. Chelariu, câtă viaţă, câtă deschidere există, câtă prospeţime de impresii se revarsă, câte amănunte care dau îndeobşte culoare vieţii, în bine sau în rău, în platitudene sau în entuziasm. Cât adevăr, incomod uneori, răzbate din detaliile de existenţă pe care scriitorii preferă să le lase nemărturisite într-o lucrare artistică. Majoritatea scrisorilor (nr.2-6) au fost expediate de la Paris şi Roma între 1932 şi 1933, unde T. Chelariu era trimis, cu sprijinul lui Nistor, de universitatea cernăuţeană pentru pregătirea unui doctorat în filosofie, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay-aus Roses şi al „Academia di Romania” din Roma.

„Parisul într-adevăr a fost o epocă în viaţa mea” – avea să exclame poetul ceva mai târziu. Aici, la Paris, ca de altfel şi la Roma, „scutit de grijile existenţiale”, desfăşoară o activitate prodigioasă în mai multe domenii, suportând după cum se exprimă singur, câteva „revoluţii interioare”. Şi, fiindcă nici de literatură nu se putea vindeca, continuă colaborările la publicaţiile din Cernăuţi („Junimea Literară”, „Pana literară”, „Glasul Bucovinei” etc.) cu versuri, proză, articole, cugetări, impresii de călătorie.

Fiind încă la Roma, unde „Îi venea să vorbească latineşte”, i se tipăreşte, la Cernăuţi, în colecţia „Iconar” primul volum de versuri „Exod” – o „adevărată isvodire a şiragului de slovă tânără, pârguită în ţărâna Moldovei dinspre miez-de-noapte”.

Erau anii tumultoşi ai tinereţii, bogaţi în evenimente şi impresii, ani ce şi-au lăsat adânc amprenta pe întreaga creaţie a poetului.

În speranţa că scrisorile vor contribui la o mai bună conturare a chipului de om şi poet al lui T. Chelariu, le prezentăm integral, în ordine cronologică, păstrând variaţiile de exprimare particulare timpului şi autorului. Scrisorile au fost descoperite în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, Fondul personal „Ion Iancu Nistor”

                                                      1

                              Stimate Domnule Ministru,

Vă mai trimit o povestire. Se numeşte „Dram”, şi vă rog să-i faceţi loc în paginile „Junimei Literare”.¹

Trebuia s-o dau acu pentru numărul 1-4, dar serviciul militar nu mi-a îngăduit s-o retuşez şi s-o transcriu.

Fiindcă n-am publicat de mult proză, Vă rog să-mi faceţi acuma această plăcere.

Tratez în „Dram” geneza şi evoluţia unui caz de nebunie. Şi în felul acesta nu cunosc, în literatura noastră, nici un subiect.

Mulţumindu-vă încă o dată pentru bucuria ce mi-o faceţi Vă rog să primiţi asigurările celui mai sincer al meu devotament,

               Traian Chelariu.

 --------------------

1. Va apare în „Junimea Literară”, an XX, nr. 5-8, mai-august, 1931, p. 121-143. 

                                                

                                                      2

    Paris, Fontenay-aus-Roses, 8-III-1932

                                 Stimate Domnule Ministru,

Vă trimit, dimpreună cu salutările mele cele mai respectuoase, un articol despre Geothe.¹ Cum la 22 martie curent se împlineşte un veac de la moartea marelui poet, Vă vom rămânea foarte mulţumitor dacă rândurile mele vor afla loc în Foiţa Glasului Bucovinei – în ziua de 22 Martie, în ajunul ei sau ulterior, cel mai bine însă în ziua centenarului. Dacă veţi afla de cuviinţă să-l publicaţi, ţin mult să nu se altereze textul, după cum se întâmplă din motive de economie, în multe jurnale. Totodată v-aş ruga ca Glasul Bucovinei să expedieze prin poştă pe adresa: Grigore Chelariu, str. Sarmisegetuzei 38 A, Cernăuţi², trei exemplare din numărul respectiv.

De altfel mie-mi merge bine acuma. Scutit de grijile existenţiale, mă ocup cu ce-mi place mult. Lucrez la teza mea de doctorat, citesc, scriu, vizitez muzeele pariziene şi toate cât pot contribui la mărirea orizontului meu spiritual.

Vă mulţumesc foarte mult pentru locul de cinste ce mi l-aţi dat în articolul D-Voastră omagial la adresa d-lui N. Iorga³.

Pentru primul număr al „Junimei Literare” Vă vom trimite o novelă pe care o am scrisă şi un mic ciclu de poeme. Eventual şi puţină proză ştiinţifică. Mulţumindu-Vă anticipativ pentru atenţia ce mi-o acordaţi, rămân al Domniei Voastre, cu respect,

                                                            Traian Chelariu.

---------------------

1.                 Va apare sub titlul „Spiritul goethean şi centenarul” în „Glasul Bucovinei” din 23 martie 1932, p. 2.

2.                 Este vorba despre adresa părinţilor de pe actuala stradelă Cikalov.

3.                 În articolul „Douăzeci şi opt de ani în slujba unităţii culturale”, apărut în „Junimea Literară”, an.XX, nr. 9-12, seprembrie-decembrie, 1931, p. 193-198, Ion Nistor omagiază figura istoricului Nicolae Iorga, a cărui „spirit larg şi cuprinzător” şi-a găsit răsunetul cuvenit în revista „Junimea Literară”, revistză carte a grupat în jurul său pe toţi scriitorii bucovineni. Referindu-se la generaţia tânără I. Nistor scrie: „Tradiţiunea aceasta literară este astăzi continuată de o frumoasă pleadă de scriitori mai tineri în frunte cu povestitorul Traian Chelariu...” (p. 197).

                                                       3

Paris, 30 martie 1932

                                  Stimate Domnule Ministru,

Trimit, deşi cu regretabilă întârziere contribuţia mea pentru „Junimea Literară” o povestire şi un ciclu de poeme¹.

Cum aş vrea să apar şi altfel decât în fragmente lirice, Vă rog să-mi publicaţi aşa cum o prezint „Întoarcerea în trecut”, la care ţin mai mult.

Pentru numărul de vară al „Junimei” pregătesc pagini de proză serioasă².

În aşteptarea numărului de Paşte, rămân al Domniei Voastre recunoscător şi îndatorat,

                                          Traian Chelariu.

-------------------------

1.                 Este vorba despre cunoscutul ciclu de poeme „Întoarcerea-n trecut”, ce va apărea în „Junimea Literară”, an. XXI, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 1932, p. 16-21 şi povestirea „Noapte” ce va apărea în acelaş număr p. 71-80.

2.                 Este vorba, probabil, despre cugetările sale, ce vor începe să apară sub titlul „Digresiuni inoportune” şi subtitlul „Zilele şi umbra mea” începând cu nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, p. 181-186.

                                                  

                                                          4

Paris, 18-II-1933

                                 Stimate Domnule Ministru,

Am primit mult aşteptata D-Voastră scrisoare şi nu am cuvinte să Vă mulţumesc. Vă voiu răspunde fără întârziere. În acest voluminos plic însă Vă trimit nou material pentru „Junimea Literară” – material despre care V-am scris¹. Dacă se poate, Vă rugăm foarte mult să-l publicaţi cât de curând, de preferinţă, pentru noi, în chiar numărul de sub tipar al „Junimii”. Ne-am străduit să dăm două articole de directivă literară – Sluşanschi din punct de vedere istoric -, eu din punct de vedere estetic. Nădăjduim că vor fi juste afirmaţiile noastre. Am vrea să folosim tuturor acelora cari, grupaţi ca „generaţia tânără” în jurul Junimii sunt în căutarea unei orientări.

D-Voastră aveţi foarte multă dreptate căutând să organizaţi prin împăcare şi nu prin dezbinare tineretul bucovinean pornit, ca niciodată până acum, să facă literatură. Daşi-ne voie, ca, fără să comitem nimic împotriva acestui spirit de pozitivă colaborare, să luăm o atitudine demnă de revistă şi astfel, indirect, să impunem seriozitatea acolo unde prea uşor se strecoară artificiul şi naivitatea. Articolul pe cari Vi l-am expediat săptămâna trecută, semnat de noi doi şi destinat „Glasului Bucovinei”², cât şi scrisoarea mea să nu le consideraţi drept ieşiri nepoliticoase. Nici un moment nu am avut în vedere persoanele ci opera lor.

Săptămâna ce vine sper să Vă pot trimite ceva despre „Generaţia tânără şi artă”, pentru foiţa „Glasului”³.

Vă mulţumesc pentru rectificarea pe care o veţi face cu privire la versurile d-şoarei C. S. Isopescu.

Vestea morţii profesorului Gherasim ni-a întristat mult⁴. Era într-adevăr un suflet nobil şi o inimă de aur. Idealist cum numai adevăraţii filozofi şi poeţi pot fi, destinul i-a fost potrivnic. Dl prof. Petrovici care voia să-şi impună cu orice preţ candidatul, nu a ştiut să aprecieze aceste rare calităţi ale profesorului Gherasim.

Dar aşa e viaţa noastră omenească. Azi e şi mâine nu-i. Iată de ce singura noastră datorie şi fericire e cultul binelui, pentru situaţia noastră de oameni între oameni, şi cultul frumosului. Şi binecuvântată va fi memoria tuturor acelora cari au promovat aceste două idealuri omeneşti.

Poeţii şi filosofii sunt inutili unei societăţi de animale cărora numai maşinismul le foloseşte, dar oamenii vor avea totdeauna nevoie de aceşti sensibili fraţi ai lor, căci ce ne folosesc toate bogăţiile pământului dacă ne lipseşte dragostea? Iar poezia şi filosofia, ca şi toate domeniile ştiinţei şi artei tind spre dragoste -, în sens religios. Ştirile din ţară ne neliniştesc uneori, dar nădăjduim că va fi mai bine. Mai bine pentru toţi şi nu pentru câţiva puţini.

Versurile alăturate prozei noastre sunt pentru numărul 1-2 (1933) al „Junimii”⁵.

Al Domniei Voastre,

                                           Traian Chelariu.

------------------------

1.                 Va apare cu titlul „Înapoi la Eminescu (Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare)” în „Junimea Literară”, an. XXII, nr. 4-6, aprilie-iunie, p. 119-130 şi nr. 7-9, iulie-septembrie, p. 168-177. Articolul a stârnit un val de discuţii şi chiar neînţelegeri între tinerii poeţi bucovineni.

2.                 Va apare sub semnătura celor doi cu titlul „Pentru o orientare” în „Glasul Bucovinei” din 16 februarie 1933, p. 2-3.

3.                 Va apare cu titlul „Tinerele generaţii şi străvechea artă” ÎN „Glasul Bucovinei” din 19, 21 şi 22 martie 1933, p. 2-3 şi semnat „Paris, 4 martie 1933”.

4.                 Vasile Gherasim, poet, nuvelist, filosof, profesor la Universitatea din Cernăuţi a murit la 10 februarie 1933 după „o suferinţă lungă şi grea”.

5.                 Vor apare 2 poezii: „Versuri de iubire şi de rămas bun” şi „Tristeţi de după amează” în „Junimea Literară”, an XXII, nr. 1-3, ianuarie-martie 1933, p. 7.

                                                      5

Fontenay-aus-Roses, 15-V-1933

                              Stimate Domnule Ministru,

V-am trimis în ziua de 6 Mai o serie de „cugetări” sub titlul colectiv de „Semne la răscruce”¹ – în ziua de 10 Mai v-am expediat, pentru „Juminea Literară”, un poem, cam lung, cam obscur, în aparenţă, totuşi, după cum simt, nu din cele mai rele din câte le-am scris -, iar azi Vă aduc un nou articol: „Dubla valoare a experienţei în creaţia literară” -, şi Vă rog să-l daţi publicării, ca şi cugetările înainte trimise, în Foiţa „Din cercul Junimii Literare”².

În articolul de faţă am încercat să evidenţiez care este sensul experienţei individuale în creaţia literară. Nu e articol de polemică, ci mai mult încercarea de studiu de estetică.

Dacă sunt plauzibile sau nu câte le-am scris nu stă în centrul scopului urmărit de mine; am vrut numai să aduc în discuţie o problemă pe care o primesc confraţii mei bucovineni gata rezolvată din Bucureşti.

Iar cele ce am scris mi-ar fi foarte plăcută surpriză să le uad judecata de dl prof. Al. Ieşan la care mi-am făcut şcoala gândirii.

Dar încă nu îndrăznesc să mă adresez Domniei Sale.

În curând cre cî voiu pute trimite nou material pentru Foiţa „Glasul Bucovinei”. De altfel îmi merge bine şi intoxicaţia de care V-am scris ultima dată n-a lăsat nici o urmă. Cum a venit aşa s-a dus.

Aştept numai veşti de la D-Voastră, cu privire la Şcoala de la Roma. Aici devin vacante două locuri în toamna acestui an şcolar. Ar fi păcat să vie la Paris vre-un element de la care nu se poate aştepta nime la nimic. Bucureştii, Clujul, Iaşii trimit totdeauna numai tineri promiţători. Fonteneays-aus-Roses trebuie să fie etapă în evoluţia intelectuală a unui tânăr capabil.

Apoi, trimiţând fără alegere, numai studenţi care au limba franceză ca specialitate – Şcoala noastră de altfel nici nu înfiinţată pentru a cest scop -, şi trimiţând orice student specialist în limba franceză, universitatea noastră nu şi-ar face nimic bun. Vă scriu toate acestea din simpla dorinţa ca să ştiţi cum stau lucrurile.

Lucrez deocamdată la tezele mele – acelea cu care sunt dator Şcolii – şi la ordonarea materialului scris pentru teza mea de doctorat.

Dar nici de literatură nu mp pot vindeca. Voiu încerca să trimit încă în primăvara aceasta ceva versuri revistei „Gândirea”. Nu că „Junimea Literară” mi-ar fi prea puţin, dar numai fiindcă îmi cer acest lucru de doi ani şi mai bine tinerii poeţi bucovineni – ca un fel de ... Feurprobe³.

Le vom face pe plac. Colaboratorul „Junimei Literare” însă voiu rămâne totdeauna.

Cât priveşte celelalte intenţii ale mele, intime, Vă voiu scrie la timp despre toate câte v-ar putea interesa.

Deocamdată încă sunt într-o fază de nesiguranţă din multe puncte de vedere – o caracteristică absolut europeană în zilele noastre. Să sperăm însă că toate se vor realiza în bine. Dacă aş putea primi încă în iunie răspuns D-Voastră mi-ar folosi foarte mult.

Cu tinerii colaboratori ai „Junimei” am reluat iar toate raporturile de reciprocă educaţie literară. Am văzut că orice ieşire vehementă în arena criticii e rătăcire. Pentru al ridica pe altul mai mic decât tine -, trebuie să te pleci către el – iar din momentul în care cineva mai mare se pleacă înspre tine, trebuie să-i întinzi mâinile; - numai astfel poţi fi şi Christ şi Christofor. Toate celelalte-s pierderi de timp şi cale greşită.

Al D-Voastră acelaşi şi foarte respectuos,

                                                                           Traian Chelariu.

------------------

1.                Va apare  sub titlul „Semne la răscruci (Din zilele şi umbra mea)” în „Glasul Bucovinei” din 11, 27 iulie, 6 august şi 3 octombrie 1933, p. 2-3.

2.                Articolul „Dubla valoare...” va apare de fapt în revista lui Ionel Creţeanu şi Filaret Ozor „Pana literară”, iar cugetările în „Glasul Bucovinei”.

3.                încercare prin foc (germ.)

                                                      6

                                                                               Roma, 15-XI-933

                             Stimate Domnule Ministru,

În prima mea scrisoare din Roma eternă îmi veţi permite să Vă trimit felicitările cele mai sincere pentru victoria frumoasă a partidului românesc celui mai încercat şi mai disciplinat¹. Fie ca România să însemne o nouă eră în viaţa politică, economică şi social-culturală, iar munca şi străduinţile D-Voastră să fie încoronate cu rezultate nu numai pentru prezent pozitive ci, mai ales, pentru viitor.

Am aflat azi dimineaţă despre schimbarea de guvern, şi evenimentul m-a determinat să mă vindec de răul aclimatizării de care sufăr întotdeauna oridecâteori părăsesc locuri iubite. Parisul, într-adevăr, a fost epocă în viaţa mea. Dacă nu l-am părăsit tobă de carte, l-am lăsat în urma mea ca un pelerin ce duce în inimă un pic din taina ce l-a învăţat drumul şi oraşul mare. Am fost provincial până-n anul în care m-am trezit în capitala Franţei. De atunci am trecut printr-o serie de revoluţii interioare cari mi-au modificat cu desăvârşire structura psihică şi mi-au lărgit vast orizonturile. Chiar dacă nu am preodus nimic important între timp – chiar dacă am rămas dator cu unele lucrări cari trebuiau încheiate până la plecarea mea din Franţa, nu mi-i ruşine de lenea mea. Eu sunt omul reacţiunilor lente şi tardive, fiindcă, împotriva predispoziţiilor de om de acţiune, sînt şi un iremediabil meditativ. Anii de la Fontenay-aus-Roses şi Paris îmi sînt doi ani de gândire şi răsgândire nestingherită de tristeţi mici şi ca atare sînt, pentru mine, mai mult decât toţi anii mei de studii. Acum la Roma, procedez mai metodic la rotungirea cunoştinţelor mele şi la îmbogăţirea minţii cu noi intuiţii. Se prea poate să nu fac iar cine ştie ce ispravă. – Când ai atâtea de văzut, timpul trece foarte repede. – Va veni însă şi vremea când voiu înţelege să întorc stăpânului meu talenţii pe care nu i-am îngropat. Întors acasă voiu înţelege şi eu să lucrez cum trebuie să lucreze orice om tânăr în rândul acelora cari fac muncă bună şi constructivă. Roma, cu mult mai mică decât Parisul, m-a impresionat mai ales prin maiestatea tragică a ruinelor sale. Nu o cunosc îndeajuns spre a Vă putea comunica mai mult. Un lucru însă mi-am dat seama că vom avea de făcut – fiindcă venind în contact cu Roma antică, mi-am dat seama că momentul cel mai potrivit să-l fac – aprofundarea frumuseţilor poetice ale vechilor latini. Aici îmi vine să vorbesc latineşte şi orice altă limbă îmi pare a fi idiom străin.

Avem în biblioteca Şcolii noastre o frumoasă colecţie de poeţi latini. Am şi deschis un Horaţiu şi văd că numai aici îi pot fi înţelese odele. Mă conving din ce în ce mai mult că poezia e autohtonă cva şi locuitorii dintâi ai unei regiuni. Şi aceasta e o mare revelaţie pentru mine. Citesc şi italieneşte, mai ales că am ajuns să vorbesc suficient această limbă care nu-mi opune nici o rezistenţă în textele scrise. Dar pentru studiul clasicilor italieni voiu avea timp şi mai târziu. Acum îmi va fi de folos să învăţ bine limba şi să văd cât se poate de mult din tezaurele artistice şi istorice ale Italiei.

Academia di Romania – acesta e numele Şcoalei noastre – este cu adevărat palat. Putea face onoare ţării noastre şi în centrul Parisului. Nici nu se poate compara cu Şcoala de la Fontenay. Dar luxul acesta îmi pare a fi periculos pentru mentalitatea multora din acei ce se perindă pe aici. Imediat ce ne vin bursele, voiu încerca să mănânc într-o familie italiană spre a învăţa limba cât mai bine. La Paris numai astfel am ajuns să vorbesc franţuzeşte. Pe viitor, dacă interesele Ţării nu Vă vor lua prea mult din timp, Vă voiu ţine la curent cu toată activitatea mea.

Înainte de a-mi încheia scrisoarea ţin să Vă comunic că i-am încredinţat d-lui Streinul un manuscris de versuri care urmează să fie tipărit în colecţia „Iconar”². Îmi veţi da voie să Vi-l dedic şi eu – la fel cum le-au dedicat şi d-rii Streinul şi I. Vesper – pentru „Junimea Literară”. Am ales din totul cât am scris până acum piesele cele mai bune, după părerea mea bineînţeles. Sînt curios cum le va primi critica bucureşteană. Eu sînt mulţumit de ele, dar numai atâta cât poate fi un autor care-şi dă perfect de bine seama că mai are multe stridenţe de elimenat. Volumul meu viitor vreau să fie un volum de proză.

Pentru „Junimea Literară” am un material nou. Voiu trimite şi câteva foleitoane pentru „Glasul Bucovinei”. Am urmărit cu atenţie tânăra mişcare literară de sub conducerea D-Voastră. Cu toată critica celor invidioşi şi cu toate insuficienţele inerente tinereşti, experimentul D-Voastră nu a rămas fără de rezultate bune. Fie ca şi pe viitor să Vă avem încă mulţi ani drept conducător şi Mecena al nostru.

Cu multă stimă şi recunoştinţă al D-Voastră,

                                                                           Traian Chelariu.

---------------------

1.                  La 12 noiembrie 1933 regele Carol l-a mandatat pe I. G. Duca, liderul  Partidului Naţional-Liberal, partid ce s-a aflat mai mulţi ani în opoziţie, cu formarea noului guvern. I. I. Nistor, ca unul din liderii liberali, a fost numit în guvernul Duca ministru secretar de stat pentru minorităţile etnice, ocazie cu care îl şi felicită T. Chelariu,

2.                  Este vorba despre primul său volum de versurei „Exod” care va apare la sfârşitul anului 1933 şi va fi înregistrat de critica bucureşteană ca un succes al anului literar, iar la Cernăuţi Ion Nistor v-a exclama cu bucurie:”Iată cel mai frumos dar de Crăciun pe care geniul românesc l-a cules în grădina noastră literară”. („Glasul Bucovinei” din 24 decembrie 1933, p. 3.).

                                                                                                 
                                                                                              

PE URMELE UNEI FOTOGRAFII

PE URMELE UNEI FOTOGRAFII
După cum ne informează alcătuitorii lucrării „Bucovina istorică. Locuri, oameni, înfăptuiri”, albumul a fost închinat împlinirii a 91 de ani de la Unirea Bucovinei cu România și este o selecţie dintr-o lucrare mai amplă, reunind aproape o mie de reproduceri după fotografii vechi şi alte imagini de epocă. Sursa acestor reproduceri reprezintă câteva enciclopedii şi albume vechi, la care publicul larg nu are acces astăzi, colecţii particulare mai puţin cunoscute, precum şi unele expuse, în ultimii ani, cu generozitate, pe mai multe portaluri. Noi cernăuțenii ne mândrim că cea mai mare parte a albumului sunt reproduceri după portalul cernăuțean gr_czernowitz , deschis în anul 2006 de o mână de entuziaști locali și străini, dar uniți prin devotament și dragoste sinceră față de istoria urbei cernăuțene în particular și a meleagului bucovinean în general. În însemnările ce urmează ne vom opri la o singură fotografie din acest album, pe care o reproducem aici.  

La legenda fotografiei autorii albumului ne informează: ”Regina Maria şi principesa Ileana la Cernăuţi, în noiembrie 1924, cu ocazia serbărilor Unirii”. Este foarte bine cunoscut faptul că la 11 noiembrie 1924 la Cernăuți, în prezența familiei regale, a fost dezvelit Monumentul Unirii, eveniment de la care ne-au rămas câteva imagini istorice. După îmbrăcămintea celor din imagini (haine ușoare de vară, mâneci scurte la rochii ) și copacii din jur (plini încă de frunze) ne putem ușor da seama că nu poate fi vorba de 11 noiembrie, când inclusiv regina Maria și principesa Ileana au fost la Cernăuți. Urmărind presa vremii constatăm că în anul 1924 regina Maria nu a mai fost la Cernăuți. O informație depistată în cotidianul cernăuțean ”Glasul Bucovinei” din 20 septembrie 1924 lămurește întrucâtva lucrurile: ”În dragostea Sa nemărginită pentru ţărănime şi din evlavie faţă de bisericile şi mănăstirile noastre, M.S. Regina a vizitat Miercuri şi Joi mănăstirile Vatra Moldoviţei, Voroneţ, apoi bisericile Şipeniţ, Rădăuţi şi Arbore, admirând cu bine cunoscuta Sa pricepere şi artă picturile păstrate la aceste mănăstiri”. Ziarul în continuare menționa următoarele: ”În cursul călătoriei prin Bucovina M.S. Regina a fost însoţită de nepoata M. Sale, prinţesa Maria, doamna de onoare Simona Lahovari, de d. Colonel adiutant Rădescu. În anturajul M. Sale se găsea şi o vestită scriitoare din America, care a venit să scrie o carte despre ţara noastră. În călătoria prin Bucovina M.S. Regina a fost însoţită şi de un grup de jurnalişti (gazetari) englezi, în frunte cu Sir Harry Brittain, deputat în camera comunelor, care în parlamentul englez a rostit o frumoasă cuvântare cu privire la ţara noastră”. Iată care sunt persoanele pe care trebuie să le identificăm în fotografia noastră!
Deci, în centrul imaginii este regina Maria (dreapta) și nepoata ei, prințesa Maria (rămâne de lămurit pe care ramură al arborelui genealogic se afla). Următoarea persoană identificată este Harry Brittain (rândul întâi, primul din stânga), om politic, jurnalist, diplomat, care în decursul vieții sale a vizitat peste 90 de țări, după cum vedem, inclusiv și România. Prezentăm aici și câteva portrete ale lui Brittain din anul 1921 (cele mai apropiate în timp de fotografia noastră).

Următorul este adiutantul regal (intre 1920-1926) Nicolae Rădescu (rândul doi, al patrulea din stânga, uniforma militară), militar de carieră și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România.

Mult timp mi-a fost indisponibilă o fotografie a Simonei (Simky) Lahovary, cea care timp de 30 de ani a fost Doamnă de Onoare, participând din umbra Reginei Maria la momentele cele mai dramatice, mai fericite sau mai elegante ale istoriei acestei ţări. Ca Doamnă de Onoare deservea Casa Reginei, având rol de însoţitoare, dar şi o serie de atribuţii bine stabilite pe lângă Regină. Este amintită adesea în memoriile Reginei Maria, ale lui George I. Duca şi în cele ale lui Constantin Argetoianu, care numai prin dânsa putea obţine audienţe la Regină, deşi protocolul prevedea ca "mareşalul curţii putea acorda audienţe la Rege sau la Regină". În ultima vreme a stârnit multe discuții în presă faptul demolării casei sale din București (Dumbrava Roşie, nr. 13/ A. Vlaicu, nr. 31, sector 2). După o descriere, făcută în http://www.jurnalul.ro/miscarea-de-rezistenta/cu-buldozerul-prin-parcul-ioanid-545242.htm de către Simina Stan, îndrăzneam să afirm că Simona Lahovary este doamna de lângă Ion Nistor (rândul întâi, al treilea din stânga) situată în dreapta lui, căci doamna din stânga se pare că este chiar soția lui Virginia (născută Pauliuc). Dar iată că urmărind zilele trecute pagina facebook a prietenului meu Alexandru Ursu-Bukowina am avut o plăcută surpriză să descopăr în postările domniei sale o fotografie a Simonei Lahovary din anul 1896. Deși  diferența de timp între aceste două fotografii este de 28 de ani se pot totuși observa unele trăsături comune, care ne întărește convingera că este vorba de una și aceeași persoană.
Rămâne o enigmă pentru noi ”vestita scriitoare din America”, totuși înclinăm să credem că este vorba despre doamna din rândul întâi, a treia din dreapta (în dreapta reginei). Ne rămâne să stabilim locul unde a fost făcută această fotografie. Acelaș cotidian ”Glasul Bucovinei” a indicat toate localitățile, care au fost vizitate în această călătorie de două zile (17-18 septembrie): ”M.S. Regina a fost întâmpinată miercuri dimineaţa în Dorna de domnul ministru Ion Nistor şi însoţită în tot cursul călătoriei, din Dorna la Vatra-Moldoviţei, Voroneţ, Humor, Lujeni, Şipeniţ, Călineşti, Stăneşti, Jadova, Storojineţ, Ciudei, Vicov, unde populaţia a ridicat Reginei un frumos arc de triumf, împodobit cu o preafrumoasă coroană regală, care a şi fost fotografiată de deputatul englez Brittain, la Rădăuţi, unde întreaga populaţie a ieşit întru întâmpinarea Suveranei, apoi la Arbore şi de acolo la Dorneşti, unde s-a urcat în trenul regal.” Deci fotografia ar putea fi chiar a lui Harry Brittain și făcută la Vicov la 18 septembrie 1924, satul de naștere al ministrului Ion Nistor, poate chiar în ograda casei părintești de la Vicov. Prin aceasta s-ar lămuri și primirea deosebită pe care i-au făcut-o vicovenii reginei Maria, dar și consăteanului lor Ion Nistor.
O confruntare mai atentă a documentelor vremii din partea alcătuitorilor acestui album, care sunt cu toții membrii ai prestigiosului Institut ”Bucovina” al Academiei române, ar fi omis această regretabilă greșeală.