ȚARA SFÂNTĂ
sau 7 zile în care am cunoscut Israelul
ZIUA A DOUA
Eli păstrează
intriga. Într-un fel ne creează mereu surprize. Nu ne anunță care vor fi
etinerariile noastre de fiecare zi. Așa numai câte puțin dimineața: ”Astăzi vom
pleca spre nord.” Eu mai știu că va fi un program puțin scurtat din pricina
mea: am spre seară 2 întâlniri, deaceea astăzi vom fi mai ”aproape de casă”, ca
seara, după 17.00 să fim la hotel.
Acra
(ebraică עַכּוֹ, Akko, ʻAkkā), denumit în epoca elenistică Antiochia tis
Ptolemaidos (greacă Αντιόχεια της Πτολεμαΐδος) sau pe scurt: Ptolemaïs, iar în
epoca cruciată Saint-Jean d'Acre, este un oraș din vestul Galileei în
Districtul de Nord din Israel. Este situat pe coasta Mării Mediterane, la
nord-est de golful Akko, 23 km la nord de Haifa. La sfârșitul anului 2007,
populația localității era de 46.000 de locuitori.[1], majoritatea evrei, iar o
minoritate arabi.
Akko
este unul din porturile cele mai vechi din lume, ale cărui începuturi se pierd
în negurii epocii bronzului timpuriu. Vreme de generații a fost un punct cheie
pentru controlarea Palestinei sau a Țării Sfinte, deoarece poziția sa pe o zonă
largă de coastă permitea un acces prielnic spre restul Galileei și interiorul
țării.
A
cunoscut perioade de înflorire și de decădere și a trecut prin mâinile multor
cuceritori. A cunoscut apogeul când a servit drept capitala Regatului cruciat
al Ierusalimului, în secolul al XIII-lea, și mai târziu ca reședință a lui
Ahmed Al Djazzar, la finele veacului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea,
însemnătatea sa a scăzut în favoarea orașului Haifa, care i-a luat locul ca
port principal în nordul țării. Dezvoltarea sa a fost de atunci cu mult
încetinită.
În
anul 2001, partea veche a orașului Akko a fost declarată de UNESCO ca loc din
patrimoniul mondial. În anul 2008, și locurile sfinte ale religiei bahaiste,
aflate la Akko și în Galileea de vest, au fost recunoscute, de asemenea, de
către UNESCO ca loc protejat din patrimoniul universal. În oraș și în
împrejurimile lui se află Al Bahja, locul cel mai sfânt al religiei bahaiste.
(Wikipedia)
Eu l-am reținut mai mult ca Aco și că este un oraș cu o
vârstă de... 5000 ani și cu unul din cele mai vechi porturi din lume. Desigur
vizităm în primul rând partea veche a orașului. Prima escală o facem în partea
de nord a zidurilor cetății, exact pe locul unde la 1799 Napoleon a încercat
asedierea cetății cruciaților.
|
La pescuit sub zidurile cetății |
|
Cartier arab din interiorul cetății |
După ce parcăm mațina observ că tranșeele de
lângă zidurile de apărare, ridicate de Napoleon pentru a putea da asaltul cel
mare, sunt acoperite de maci roșii. Aș vrea să cred că sunt sufletele
soldaților francezi, care astfel revin în fiecare an vederii și amintirii noastre.
Napoleon după un asediu de 2 luni de zile este nevoit să recunoască înfrângerea
și prin Alexandria să revenă în Franța. Pricina înfrângerii, spun unii, ar fi
aceea, că sistemul de apărare al cetății era condus de ofițerul englez Sidney Smith. Alții, desigur, susțin că meritul este al lui Ahmed al-Jazzar
(călăul „măcelar” din Egipt), guvernatorul rebel din Akko. Și
numai evreii știu sigur că dacă pe pașa Ahmed al-Jazzar nu l-ar fi ajutat cu devotament evreul Haim
Farhi cine știe unde ar fi ajuns armata lui Napoleon atunci. El cel puțin
credea că Asia trebuia să fie la picioarele lui: ”Dacă aș fi cucerit Akkra,
armata franceză ataca Damascul și într-o clipă era pe Eufrat... Aș fi ajuns la
Constantinopol, în India... Aș fi schimbat fața lumii”. Ghidul Vera din Haifa,
pe care am cunoscut-o ceva mai târziu, crede că, dacă Napoleon ar fi cucerit
Akko, numai urma și războiul împotriva Rusiei și alta ar fi fost poate și
soarta Rusiei, țara de baștină a Verei; alta era poate și soarta noastră.
|
Pe una din străzile cetății Akko |
|
Pe una din străzile cetății Akko
|
|
Farul din Akko cu tarabele arabilor |
|
Pe una din străzile cetății Akko
|
Următoarea
escală o facem la farul din Akko, cel care pe vreme bună se poate vedea atât
din Haifa cât și de la frontiera cu Libanul, de la Rosh Hanikra. Vremea devine
din ce în ce ma instabilă, un vânt puternic dinspe marea Mediterană face ca
valurile să capete proporții din ce în ce mai mari. O ploaie, aproape
torențială, ne ascunde sub acoperișurile câtorva tarabe arabești, care
târguiesc cu un asortiment bogat de produse, printre care, totuși se
evidențiază scoicile de mare. Deși majoritatea locuitorilor orașului Akko o
constituie evreii, aici în orașul vechi (în interiorul cetății cruciaților) trăiesc
numai arabi. Cu unul, ascuns și el de urgia ploii sub acelaș acoperiș, încerc
să schimb câteva vorbe. Spre uimirea mea îmi răspunde cu ușurință în limba franceză.
Aflând că sunt român, mi se destăinuie că a fost de mai multe ori la Constanța
în calitatea sa de marinar și că i-a plăcut mult ”slivovița” (cred că confundă pălinca
românească cu băutura slavilor din sudul Dunării) pe care a servit-o acolo.
Cunoștințele lui de franceză se lămuresc prin originea sa marocană. Acum la
pensie s-a stabilit aici în Israel și în timpul liber vine la malul mării ca să
privească în liniște la nesfârșit marea (sau nesfârșita mare) și corăbiile ei.
După ce apare
din nou soarele pornim pe jos să vizităm farul ( ca să aflu pentru prima dată
că nu limina se învârtește la el, ci mai bine zis întunericul în jurul luminii-lămpi
), portul ( acum servește cu nave ușoare numai pe turiștii veniți din cele
patru părți ale lumii), străzile înguste și întortochiate ale cetății
cruciaților, piața Veneția (evident, romanii aveau în fiecare oraș cucerit o
piață Veneția) cu turnul orologiului în spate, moscheea Jezzar Pasha și atâtea
alte locuri însemnate. Tot în interiorul cetății, aproape de port vedem un han
(caravanserai), în care pe vremuri se opreau caravanele de negustori. Jos în
interiorul curții se țineau noaptea animalele, iar sus la etaj erau camerele
pentru dormit. Astăzi acest caravanserai servește numai ca obiect turistic,
fiind chiar unul din cel mai bine păstrat de pe glob.
|
Interiorul curții de la caravanserai
|
|
Interiorul curții de la caravanserai |
|
Turnul cu orologiu de la caravanserai |
După ce ne
urcăm pe zidurile cetății de o grosime, cum scriu sursele istorice, ”de
cincisprezece pâna la treizeci de picioare” ne dăm mai bine seama de ce nu a
putut fi ea cucerită de către oștirile lui Napoleon.
|
Pe zidurile cetății cruciaților de la Akko
|
La amiază
poposim la o minunată sinagogă din cartierul nou al orașului Akko. Ne salutăm
chiar cu proprietarul ei, dar fiind vremea unei pauze programate este nevoit să
ne lase singuri, când avem posibilitatea s-o admirăm mai mult din exterior.
|
La porțile sinagogei din Akko
|
După amiază
pornim spre Rosh Hanikra de la frontiera
cu Libanul. După ce ne luăm rămas bun de la ”statuia” lui Napoleon de la
marginea orașului Akko ne îndreptăm mai întâi spre gospodăria unui chibuț (kibbutz)
din apropiere.
|
La ieșirea din Akko |
|
În drum spre
Rosh Hanikra
|
|
La orizont (în centru) ”statuia” lui Napoleon |
Tot aici avem ocazia să vedem și sediul unui muzeu al
holocaustului cu amfiteatru, construit special pentru diferite întruniri,
manifestări sau festivaluri. Alături de amfiteatru trece un apeduct din vremea
romană.
|
Sediul muzeului holocaustului |
|
Amfiteatrul |
|
Apeductul de pe vremea romană |
Chibuțul, fiind o gospodărie agrară colectivă foarte răspândită pe
vremuri în Israel (înființat la începutul sec. XX de către adepții sionismului),
ne aduce aminte de fostele noastre colhozuri. De altfel, în perioadele când
evreii s-au îndreptat în număr mare către noua lor patrie, Chibuțurile au fost
centre de integrare. Deși astăzi în chibuțuri trăiesc 2-3 % din populația
țării, ponderea chibuținilor în viața politică și mai ales în cea militară este
foarte mare. Cândva ei erau socotiți elita țării, dintre ei ridicându-se mari
oameni de stat. Să amintim că Ben Gurion, cel dintâi prim-ministru al țării, a
stat până la capătul vieții într-un chibuț.Ceea ce am văzut în chibuțul
vizitat de noi ne întărește în ideia că un declin al solidarității colective a
pătruns și aici. Din cele mărturisite de Eli, care a trăit pe vremuri un scurt
timp într-un chibuț, chibuțurile de astăzi tot mai puțin se aseamănă cu cele de
la începuturi. Treptat și în viața chibuțului au pătruns alte relații sociale
decât cele ale comunei socialiste. Astăzi de exemplu, automobilele unui chibuț
pot fi nu numai o proprietate comună, ci și una privată, fapt ce nici într-un
caz nu putea avea loc cu câteva zeci de ani în urmă. Înfățișarea
întreprindelor, mijloacelor de producție și chiar a caselor de trăit ne amintesc
de viața colhoznică a țăranilor noștri de până la 1990 din satele nordbucovinene.
De fapt de comparație nici nu poate fi vorba – aici oamenii intrau de bună voie
în chibuț (și ieșeau), se foloseau din plin de roadele muncii lor pe când la
colhozuri... Vilele în care trăiesc chibuținii ne amintesc mai mult de casele
noastre de odihnă de cândva, deși îngrijite frumos ele nu pot avea căldura și
frumusețea unei case proprii, căldura casei părintești. Deși... cine știe.
Și din nou la
drum, drum ce ne apropie cu fiecare kilometru de frontiera cu Libanul.
|
Drumul spre Liban |
|
La orizont - stânca Rosh Hanikra |
|
Marea în apropiere de Rosh Hanikra |
|
Nordul Israelului cu cea mai multă verdeață naturală a țării |
|
Urcușul spre Rosh Hanikra |
De aici, de pe înălțimile maestoasei stânci albe de
la Rosh Hanikra se vede marea în toată splendoarea ei. Eli ne spune care este distanța în km spre est, mai întâi până la Cipru, apoi și până la Roma. Spre sud se văd zidurile
cetății de la Akko și când e vreme bună chiar și farul de la Haifa (aproape 50
de km). Aici este una din cele mai păzite porțiuni de frontieră a Israelului și
una din puținile locuri unde frontiera maritimă este delimitată cu trosuri speciale
vizibile deasupra apei. De aici, din sudul Libanului, de multe ori s-au
întreprins atacuri cu rachete, care au ajuns de multe ori și la Haifa, aducând
atât pagube materiale cât și pierderi de vieți omenești. În largul mării se pot
vedea câteva vase militare israeliene ale poliției de frontieră.
|
Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre sud) |
|
Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre est, direcția Cipru) |
|
Delimitarea maritimă între Israel și Liban |
La granița de
pe uscat între Israel și Liban întâlnim mulți turiști, care își facă poze pe
fundalul sârmei ghimpate. Ne alăturăm și noi cu atât mai mult că turiștii sunt
niște chinezoaice tinere și frumoase. În aceste 7 zile petrecute în Israel am
avut impresia, că am întâlnit cei mai mulți turiști din Rusia (explicație: țara
ortodoxiei, vin la originile creștinismului), dar și din China, fapt ce-și găsește mai greu
explicație.
|
Spre Liban |
|
La 20 de metri de Liban |
|
Frontiera libanezo-israeliană |
|
La frontieră |
|
La băieți frumoși fetele dau busna |
|
Cu turiști din China la frontiera libaneză |
Revenim la
Haifa pe acelaș traseu. Seara o întâlnire la hotel cu fostul cernăuțean Iașa și
alta la restaurant cu fiicele poetului Meer Haratz (și el un renumit
cernăuțean, cel care l-a tradus aproape integral pe Mihai Eminescu în limba
idiș) Sima și Braina.
|
Cernăuțeanul Iașa |
|
Braina Reichman-Haratz |
|
Sima Pelman-Haratz |
P.S.: Din eroare s-au pierdut 146 de fotografii, făcute în prima parte a acestei zile. Pentru cetatea cruciaților din Akko am folosit câteva imagini de pe Net și anume portalul
http://www.google.ro/search?q=akko+israel&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=wfaLUeLdH46u7AbKzoDAAw&ved=0CEkQsAQ&biw=1331&bih=602
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu