Aspecte ale dreptului de proprietate asupra Palatului Cultural din Cernăuţi

                              Dragoş Olaru

În Decretul-Lege pentru aprobarea Convenţiei relativ la Palatul Cultural din Cernăuţi din 9 iulie 1937 se convenea ca părţile contractante (Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina şi Fondul bisericesc ortodox român al Mitropoliei Bucovinei) să „clădească împreună în Cernăuţi Palatul cultural naţional, destinat în întregime şi pentru totdeauna exclusiv scopurilor culturale ale naţiunii române şi pentru trebuinţa Fondului bisericesc.” Clădirea trebuia să fie demnă de activitatea naţională şi culturală a ambelor instituţiuni din timpul guvernării austriece, activitate căreia i se datora în mare parte conservarea spiritului şi substanţei româneşti în acel timp pe aceste meleguri strămoşeşti.

Iniţiatorii construcţiei, în persoana mitropolitului Visarion şi preşedintelui Societăţii Grigore Nandriş, nu au trecut cu vederea nici consideraţiunile de ordin practic şi construcţia a fost concepută în mare parte ca o investiţiune de capital aducătoare de venit prin închirieri de localuri de restaurante, cinematograf, camere de hotel etc.

Pentru reglementarea raporturilor dintre părţi a obligaţiunilor şi a drepturilor reciproce Fondul a încheiat cu Societatea o convenţiune, complectată cu un act suplimentar, care la rândul lui a mai fost şi el complectat cu o anexă la art. 3 final. Aceste trei acte au fost examinate şi aprobate de Consiliul de Miniştri, fiind declarate ca făcând parte din legea din 9 iulie 1937.

Conform articolului 2 al acestei convenţii, pentru acest scop, Societatea ceda Fondului bisericesc jumătate din terenul pe care-l deţinea între piaţa Vasile Alecsandri, str. General Zadic şi strada Universităţii, întindere care înainte de primul război mondial fusese destinată de guvernul provincial al Bucovinei pentru construirea palatului parlamentului provincial. Fiind cunoscut faptul că, potrivit articolului 3 din legea din 20 mai 1927, Societatea nu putea să cedeze acest teren numănui, Fondul bisericesc se obliga să construiască Palatul Cultural pe suprafaţa întregului teren şi să obţie abrogarea articolului 3 din legea din 1927.

Palatul cultural conceput ca o operă arhitectonică românească monumentală trebuia să fie construit din acelaş material şi în acelaş timp pentru ambele părţi, după un plan unitar, aprobat de ambele părţi. Jumătate din clădire şi anume cea situată spre sud, împreună cu sala festivă avea să-i revie societăţii în deplină proprietate, iar cealaltă jumătate de la nord împreună cu jumătate de parcelă avea să rămână proprietatea Fondului bisericesc.

În acest scop Fondul bisericesc urma să investească un capital de cel puţin 40.000.000 lei, iar în caz că nu ar agunge pentru terminarea construcţiei până la cheie, în actul suplimentar se prevedea urcarea acestei sume la „cel mult 100 milioane”.

Dacă Fondul bisericesc nu va putea obţine abrogarea prohibiţiunii de înstrăinare din numita lege Societatea se obliga să amortizeze pentru fondul bisericesc o ipotecă pe 99 de ani până la concurenţa sumei investite, adică până ce Fondul îşi întorcea suma investită în construcţie. După terminarea clădirii Fondul bisericesc trebuia să primească spre folosinţă jumătate de imobil, iar chiria ce trebuia să o plătească Societăţii trebuia să se scadă din suma investită şi amortizabilă în 99 de ani.

În acelaş decret-lege se prevedea ca construcţia Palatului să se termine la 11 noiembrie 1938. In realitate lucrurile au evoluat cu totul după un alt scenariu.

În urma concursului anunţat a fost declarat învingător proiectul propus de cunoscutul arhitect bucureştean Horia Creangă. Pentru lucrările de construcţie, de instalaţii sanitare, încălzire centrală, condiţionarea aerului şi electricitate a Palatului cultural a fost preferată ca antreprenor Societatea anonimă din Bucureşti „Întreprinderile generale Tehnice Inginer Tiberiu Eremie” şi Societatea de construcţie „Granitul” din Cernăuţi.

Fondul bisericesc a început din capul locului să clădească numai jumătate de construcţie, adică partea sudică, destinată Societăţii, cheltuind numai pentru această parte mai mult decât 100 milioane. Nu sunt cunoscute nici motivele tehnice care au adus construcţia la aceste cheltuieli enorme.

În ajunul ocupării nordului Bucovinei s-a făcut recepţia provizorie (17 mai 1940), iar în urma expirării anului de încercare avea să se facă recepţia definitivă. Datirită ocupaţiei sovietice din 1940-1941 recepţia definitivă s-a amânat până la 9 octombrie 1943. Comisiunea constituită în acest scop a constatat că lucrările de construcţie „se prezintă în condiţii normale, cu excepţia unei uşoare fisuri vizibilă la partea superioară a ambelor calcane ale sălii festive, în formă elipsoidală pe toată întinderea grinzii de acoperiş”. Reprezentantul firmei explica această fisură ca o urmare a cutremurului de pământ din noiembrie 1940. Alte câteva lipsuri neînsemnate se datorau „ocupaţiei bolşevice”, cât şi prin folosirea Palatului de către armata germană de la 1 august 1941 până la 1 noiembrie 1942 şi de către armata română ca spital de răniţi de la 1 noiembrie 1942 până la 1 iunie 1943.

După reocuparea Cernăuţiului şi întoarcerea ambelor părţi în oraş, Fondul bisericesc a preluat administraţia Palatului cultural prin persoana comisarului guvernului Locotenent-colonel în rezervă Decebal Ionescu, care închiria localuri şi incasa chirii. Deşi Societatea recunoştea că Fondul bisericesc avea dreptul la o amortizare a capitaluli investit, totuşi ea s-a declarat nemulţumită faţă de intervenţia Fondului în administrarea imobilului. Astfel între Societate şi Fondul bisericesc se iscă un lung proces de soluţionare a acestui diferend pe cale amiabilă, care în fine trebuia să fie legalizat printr-o nouă lege referitoare la Palatul Cultural din Cernăuţi. Conform convenţiei (decretului-lege) din 9 iulie 1937 administrarea trebuia să fie supusă controlului ambelor părţi contractante, deşi Societatea nu avea obligaţii ci numai drepturi faţă de Fond prin faptul că Fondul nu a respectat termenul şi condiţiile esenţiale de construcţie. Unica posibilitate de rezolvare a diferendului, după abrogarea art. 3 din legea din 20 mai 1927, era aceea,  ca părţile implicate să alcătuiască o nouă convenţie cu dreptul de lege prin care imobilul să fie împărţit între Fond şi Societate, determinându-se categoric ce rămâne fiecărei părţi contractante şi ca apoi fiecare din ele să devină proprietar exclusiv a părţii respective, dacă va fi posibil şi prin întabularea terenului.

În preajma ocupării Cernăuţiului din luna martie a anului 1944 de către sovietici toate instituţiile româneşti din oraş au fost silite să se evacueze înlăuntrul ţării. Deşi de facto Palatul Cultural din Cernăuţi era deja timp de câteva luni sub ocupaţia sovietică, multe instituţii de resort din România continuau să rezolve diferendul dintre Societate şi Fondul bisericesc. Astfel Direcţiunea Cultelor din Ministerul Culturii Naţionale ( cu sediul în Orăştie, judeţul Hunedoara) la 22 iunie 1944 încerca să întreprindă măsuri pentru a abroga art. 3 din 20 mai 1927. La fel şi Fondul bisericesc, stabilit între timp la Sânnicolaul Mare din judeţul Timiş, se adresează la 30 iunie 1944 către Preşidenţia Consiliului de Miniştri în vederea încheerii unei noi convenţii referitoare la o delimitare precisă a Palatului Cultural între Fond şi Societate.

Ultimul document de care dispunem aici la Cernăuţi, cu referire la diferendul în discuţie, este cel din 3 iulie 1944 întocmit de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (Nr. 3135/44) prin care se propunea Subsecretariatului de stat al Cultelor şi Artelor din cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor să întocmească un proiect de Decret-lege, prin care să se abroge art. 3 din legea din 20 mai 1927. S-a apelat la serviciile acestui departament, fiindcă tot lui îi aparţinea şi iniţiativa legii din 20 mai 1927. Numai astfel Fondul bisericesc putea să intre în stăpânirea a jumătate din construcţia edificată cu banii Fondului în capitala Bucovinei.

În concluzie putem afirma, că la mijlocul anului 1944 Societatea pentru cultură de iure era proprietara întregului teren, iar în baza convenţiei, era şi proprietara construcţiei. Conform documentelor de care dispunem, această stare de lucruri este valabilă şi astăzi. Rezolvarea diferendului dintre Fond şi Societate ar putea fi găsită numai în cazul când Ucraina se va integra în Uniunea europeană şi va fi obligată să adopte legea de retrocedare a bunurilor imobile foştilor proprietari. Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina cu sediul la Rădăuţi (iniţial – Gălăneşti), care este unica persoană juridică, conform statutului, şi succesoarea legitimă a Societăţii înfiinţate la Cernăuţi în 1862, v-a putea deveni proprietara tuturor bunurilor pe care le-a deţinut la finele lunei martie 1944. Numai în urma unei retrocedări legitime a fostului Palat Cultural din Cernăuţi acestei Societăţi, se va putea rezolva şi vechiul diferend dintre Fondul bisericesc şi Societate. Deşi Fondul bisericesc n-a respectat întocmai convenţia din 9 iulie 1937, el, totuşi, a construit acest palat pe banii săi proprii (luaţi de fapt prin trei împrumuturi contractate la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti la 18 februarie 1937, 15 decembrie 1937 şi 21 aprilie 1938) şi moral ar avea dreptul de proprietar asupra unei părţi din Palatul Cultural.

Sub aspect practic, în perspectiva timpului, acest drept de proprietar  ar putea fi realizat în felul următor. Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina cu sediul la Rădăuţi, conform Protocolului de înfrăţire cu Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi din 17 decembrie 1990, ar putea ceda dreptul de proprietar acestei Societăţi, dacă, desigur, şi în viitor ea îşi v-a putea demonstra viabilitatea de instituţie cultural-naţională, cu adevărat românească pe aceste meleaguri strămoşeşti.

Cernăuţi, mai 2007.

SUPLIMENT FOTODOCUMENTAR

(Surse:http://artdeco-modernist.blogspot.com/2011/06/palatul-cultural-national-al-romanilor.html; http://gr-czernowitz.livejournal.com)

Faţada principală spre piaţa V. Alexandri, proiectul iniţial.
Ideea iniţială a faţadei principale a fost menţinută până în final. Transformările ulterioare n-au făcut decât să amelioreze acea prima intenţie. "Decupajul" practicat în faţadă, exprimând succesiunea pe verticală a spaţiilor aferente "Societăţii..." este redus de la 7 la 5 travei, iar golurile spaţiilor de cazare – care îşi păstrează echidistanţa – sunt reduse şi ele de la 8 la 7 coloane.
Elementele de susţinere pentru statui au fost adăugate pe faţadă, însă pe ele niciodată nu a stat vreo una.

)

Construcţia palatului

Construcţia palatului

Mareșalul Ion Antonescu în Palatul Cultural, 1942

Regele Mihai în Piața Vasile Alexandri, 1 noiembrie 1942

1 Noiembrie 1942. Vizita Regelui Mihai I şi Reginei-Mamă Elena.
Palatul Cultural din Cernăuţi, unde a fost organizată Expoziţia Bucovinei reîntregite.

1 Noiembrie 1942. Vizita Regelui Mihai I şi Reginei-Mamă Elena.
Palatul Cultural din Cernăuţi, unde a fost organizată Expoziţia Bucovinei reîntregite.

1 Noiembrie 1942

1 Noiembrie 1942

Holul principal. 1939-1940

Holul hotelului. 1939-1940

Palatul Cultural. 1939-1940

1941 

1941

24 iulie 1941 (foto Willy Pragher)

24 iulie 1941 (foto Willy Pragher)

1940-1941. Fotografie realizată în timpul ocupaţiei sovietice

1940-1941. Fotografie realizată în timpul ocupaţiei sovietice

1942

1943

COLECŢIA DE DOCUMENTE „FAMILIA FLONDOR” DIN ARHIVA DE STAT CERNĂUȚI

Dragoş Olaru vorbind despre ,,Familia Flondor” în redacţia ziarului ,,Zorile Bucovinei” din Cernăuţi. În imagine, de la stânga spre dreapta mai apar Lucian Ionuţ Indreiu, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, Nicolae Toma, redactor-şef al publicaţiei românilor din Ucraina ,,Zorile Bucovinei” Cernăuţi, Carmen Steiciuc, consultant artistic la Centrul Cultural Bucovina Suceava, Alis Niculică, şef serviciu la Biblioteca Bucovinei ,,I. G. Sbiera” Suceava, şi Maria Toacă, ziaristă la ,,Zorile Bucovinei”

Despre familia Flondor şi îndeosebi despre membrul ei cel mai reprezentativ, Iancu Flondor, s-a scris de-a lungul timpului foarte mult. Ne gândim aici în primul rând la perioada între mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când autori ca C. Berariu, G. Bogdan-Duică, I. Bumbac, I. E. Torouţiu, D. Dan, I. Nistor şi alţii au început să studieze problematici legate de românii bucovineni, inclusiv de reprezentanţii familiei Flondor. A urmat o pleiadă de cercetători din perioada interbelică cum ar fi N. Cotlarciuc, T. Larionescu, C. Loghin, Gr. Nandriş, T. Balan, N. Iorga, care s-au referit la originile familiei sau au realizat portrete ale celor mai reprezentativi membri ai neamului Flondorenilor. Cu totul tangenţial au atins această problematică şi contemporanii noştri Şt. Purici, C. Ungureanu, M. Iacobescu, M.-Şt. Ceauşu, D. Hrenciuc, precum şi ucrainenii O. Dobrjanski, V. Botuşanski, A. Jukovski. Cu excepţia tânărului cercetător sucevean Vlad Gafiţa, care a scris un voluminos şi preţios studiu întitulat „Iancu Flondor şi mişcarea naţională a românilor din Bucovina” (Iaşi, 2008, 544 p.), nimeni nu a studiat zeci şi sute de documente inedite din fondurile Arhivei de stat a regiunii Cernăuţi, care se referă la familia boierească Flondor. O parte din ele sunt adunate în Colecţia de documente „Familia Flondor” şi cuprind documente originale şi copii scrise între 1776 şi 1913. Nu am putut stabili cine a adunat această colecţie, dar putem presupune că ar putea fi Teodor Balan, care fiind mult timp la conducerea Arhivelor Statului din Cernăuţi a luat în evidenţă pe deţinătorii particulari de documente, adresându-le invitaţia de a le depune spre conservare şi folosire în depozitele statului.

Trebuie precizat că în Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti există un fond personal „Iancu Flondor” (1757-1949), care conţine 77 dosare de documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor pe de o parte, şi la viaţa Bucovinei de dinainte şi de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

Fondul familial de la arhiva din Cernăuţi este mult mai mic ca volum, cuprinde doar 10 dosare, dar este foarte preţios prin mulţimea de documente originale pe care le deţine. Fondul Colecţia de documente „Familia Flondor” are numărul de inventar 1243, iar documentele sunt scrise în limbile română (preponderent cu litere chirilice), germană, franceză, latină şi rusă. În interiorul fondului, documentele sunt structurate în funcţie de tematica lor în mai multe părţi.

Pe fosta stradă Iancu Flondor (astăzi strada Olga Kobyleanska) de Ziua paradei portului popular

O atenţie deosebită alcătuitorul acestei colecţii o acordă genealogiei familiei boiereşti Flondor. Aici se păstrează vreo 10 părţi (file) din arborele genealogic al familiei Flondor, precum şi ale altor familii cu care erau înrudiţi flondorenii precum Cârste, Buchenthal, Vasilco, Grigorcea, Stârce, Buhuş, Hurmuzachi şi alţii. Este posibil că aceste documente le-a folosit şi Sever Zotta la elaborarea genealogiei familiei Flondor pe care a publicat-o în anul 1933. Originalele acestor genealogii, deşi sunt nedatate, după caracterul literelor chirilice folosite, se par a fi foarte vechi, undeva de pe la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX. Un interes deosebit se acordă şi documentelor domneşti despre originea flondorenilor. Amintim în primul rând copiile gramotelor domnitorilor moldoveni Moisei Movilă (din 20 septembrie 1633), Antochi Constantin (din 15 iunie 1705) şi Grigore Ghica (din 28 decembrie 1765). În documentul semnat de domnitorul Ghica Vodă se afirmă următoarele: „Credincios boierul Domniei mele Dumnealui Şerban Flondor ce l-am făcut medelniceri mari şi vornic la Câmpulung rusesc ni s-au jăluit zicând că porecla lui este Albotă acu s-au schimbat Flondor pentru cari au arătat dovezi”.

Bustul lui Iancu Flondor din Rădăuţi, creaţie a sculptorului Marcel Mănăstireanu

Categoria documentelor personale conţine legitimaţii, bilete de călătorie, paşapoarte (emise în Austro-Ungaria şi Rusia), diferite permise ş. a. Un bilet de călătorie cu numele lui Gheorghe Flondor ne oferă informaţii, de exemplu, despre aceea că deţinătorul lui a călătorit cu diligenţa la 18 octombrie 1852 din Lemberg la Cernăuţi. Într-un paşaport emis în 3 iunie 1814 la Iaşi în numele „Măriei sale împăratul Aleksandr Pavlovici, suveran al întregii Rusii” se menţionează că „titularul acesteia, supus austriac Costachi Flondor cu 2 slugi Pavel şi Grigorie, cu o calească trasă de 4 cai, de acum înainte vor trece prin Sculeni în ţinutul Hotinului şi oraşul Chişinău cu treburi de familie pe termen de şase luni tur-retur” (în traducere din limba rusă, n. red.)

O mare parte de documente, scrise în germană şi latină, se referă la moşiile pe care le-au avut membrii familiei Flondor de-a lungul anilor şi la dreptul lor de proprietari asupra mai multor sate din Bucovina, Moldova şi Basarabia, adică aşa-numitele Status Activus. Actele oficiale de proprietari, contractele de cumpărare-vânzare ne oferă multe amănunte referitoare la dreptul de succesiune atât al moşiilor, cât şi al proprietăţilor urbane, drept care s-a schimbat radical pentru boierii din nordul Moldovei odată cu acapararea acestei părţi de ţară de către imperiul habsburgic.

Totuşi cele mai preţioase informaţii, după părerea noastră, care sunt şi cele mai numeroase în Colecţia de documente „Famila Flondor”, sunt cele cuprinse în corespondenţa purtată de membrii familiei, a rudelor lor, dar şi ale altor personalităţi marcante cu care au avut legături flondorenii. Majoritatea sunt scrise în limba română în prima jumătate a secolului XIX, deci scrise cu litere chirilice, fapt ce îngreunează mult transcrierea lor. De asemenea, o parte însemnată de scrisori sunt scrise în germană şi franceză. Printre emiţătorii acestor scrisori îi menţionăm pe preotul Mihail Vorobchievici, Gheorghe şi Eufrosina Hurmuzachi, copiii lor Doxuţă şi Elena Hurmuzachi, stareţii mănăstirii Neamţului Dorodei (Doroftei), şi Paisie (Velicicovschi), boierul A. Vasilco şi mulţimulţi alţii. În aceste scrisori sunt redate diferite aspecte legate de preocupările acestor oameni, de bucuriile, speranţele şi frământările lor zilnice şi poate cel mai de preţ – ele sunt mărturii irepetabile ale unor vremuri de mult uitate.

În încheierea acestor însemnări vă prezentăm câteva scrisori inedite din preţiosul fond al Arhivei din Cernăuţi Colecţia de documente „Famila Flondor”:

1. Gheorghe Hurmuzachi către soacra sa Ecaterina Flondor:

Cu fiiască plecăciune închinându-mă sărut mâna Mătali preaiubită mămucă.
Cu mare bucurie mă grăbesc a faci Mătali plecata me înştiinţare, cumcă milostivul Dumnezeu ni-au dăruit astă noapte o fiică sănătoasă şi frumoasă, care din mila lui Dumnezeu s-au născut mai fără veiti, şi tari uşor, încât iubita Frosa, cari de o mie de ori sărută mânile Mătali, n-au suferit mai nicicacum, şi se află acum foarte bine.
Rămân cu adâncă supunere a Mătalipreaplecat fiu şi slugă, Gheorghi Hurmuzachi.
Cernăuţ, 11 Octomvrie 1847.

2.  Hurmuzachi Elena către bunicii săi Ecaterina şi Nicolae Flondor:

Buneii amândoi!
Eu, Lencea, nepoţica, sărut mânele, şi vă rog, să veniţi la noi, că noi am fost acolo de o sută de ori, veniţi să vă spun rugăciunile precum şi mioriţa cu lâna plăviţă de rost, nepoţica Lencea.

3. Doxuţă Hurmuzachi către bunicii săi Ecaterina şi Nicolae Flondor:

Prea iubite bunelu şi prea iubită bunică.
Sărut mâinile Dumilorvoastră. Lencia îi sănătoasă şi sărută şi ea mâinile Dumilorvoastre, noi vă poftim să nu ne uitaţi, şi să veniţi că tare vă dorim.
Al Dumilorvoastră supus nepot,
Doxuţă.

4. Doxuţă Hurmuzachi către bunelul său Nicolae Flondor:

Viena, Theresianum
2 mai/20 april 1867
Preascumpe şi multiubite Moşule,
Cu cea mai adâncă supunere sărut mâinile Matale precum şi mult iubitei mătuşe, şi vă rog să fiţi încredinţaţi de nestrămutata mea dragoste şi veneraţiune pentru Dvoastră, şi de plăcerea ce sâmt a vă pute rennoi aceste secrete a inimei mele sâmţiri. Apropiindu-se zioa patronului Matale îmi eu libertatea a-ţi ascerne cele mai supuse mai fierbinte şi sincere felicitări urând din toată inima şi din tot sufletul viaţă îndelungată, sănătate puternică, fericire, mulţămire şi împlinirea tuturor speranţelor şi dorinţelor Matale, prosperarea cea mai frumoasă a celor trei mici odoruri cari se numesc Costachi, Toderică şi Ionică. Dlorsale le poftesc frumoase închinăciuni şi-i sărut pe trustrei delaolaltă, începând dela amicul şi colegul Costachi, rugându-te pe Mata a face în numele meu.
Sper că aveţi Dvoastră tot aşa de frumos timp ca aice, unde sântem ca în vară.
Cu mare părere de rău am aflat că Mata ai avut diferite neplăceri în gospodărie; ce e de făcut, trebue să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne trimite. Sărutându-vă Dlorvoastre de mii ori mâinile şi recomândându-mă prieteniei verilor mei
semnez al Matale adânc plecat nepot, Eudoxie.
Poftesc respectuoasele mele săr. de m. la Mme Buchenthal, salutări lui Aleco.
DRAGOŞ OLARU
 Arhivele Statului Cernăuţi

ALPI, pe două fronturi: La "BJ" şi "MU"!

http://dteodorescu.blogspot.ro/2016/10/alpi-pe-doua-fronturi-la-bj-si-mu.html

duminică, 9 octombrie 2016

ALPI, pe două fronturi: La "BJ" şi "MU"!

Ziua de duminică, 9 octombrie 2016, a însemnat pentru membrii Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi (adică ALPI) nu una de odihnă, ci una de muncă asiduă, deoarece, după şedinţa lunară de lucru de la Biblioteca Judeţeană "Gheorghe Asachi" Iaşi (adică BJ) a urmat lansarea de carte de la Muzeul Unirii din Iaşi (adică MU), în ambele ipostaze directorul Mihai Batog-Bujeniţă fiind în primele rânduri, adică în "prezidiu"!

De la ora 10.00, peste 30 de persoane iubitoare de artă şi cultură, cu invitaţi din Grecia, au luat cu asalt Sala Mare de lectură de la "BJ", acolo unde gazda noastră tradiţională, doamna Elena Zanet, ne-a întâmpinat cu căldură în suflet şi cu dorinţa de a face, lucrând chiar şi la două aparate, poza de grup a membrilor ALPI!

Instalat la pupitrul de comandă de la masa prezidiului, comandorul şi scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă a prezentat ultimele evenimente la care membrii ALPI au participat, fiind amintită în primul rând prezenţa umoriştilor ieşeni la Festivalul "Constantin Tănase" de la Vaslui, acolo unde au fost premiaţi şase "combatanţi" de la gruparea menţionată, ei fiind Mihai Batog-Bujeniţă, Mihai Haivas, Gheorghe Bălăceanu, Vasile Larco, Eugen Deutsch şi Lică Pavel.

S-a mai amintit de întâlnirea de la Oradea, a membrilor ALPI cu prietenii şi colegii de la Cenaclul "Barbu Ştefănescu Delavrancea" din localitate, dar şi despre ultima lansare de carte a jurnalistului şi membrului senior al Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi, Dan Teodorescu, de la Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă, acolo unde într-o manifestare selectă şi în faţa unui public numeros a fost prezenată cartea "Paşaport către neuitare", într-un spectacol de... neuitat, cu maestrul Petrică Ciubotaru în prim plan şi nu numai!
S-a mai prezentat publicului revistele Booklook şi Cugetul, câteva publicaţii din Israel în care apar pe "firmament" şi membrii ALPI, revista "Vocea Ta", cu distribuţie în Germania, Austria, Belgia şi Olanda, unde ALPI are o pagină rezervată în exclusivitate la fiecare ediţie.

Cu felicitările de rigoare, au mai fost prezentate colegilor şi două cărţi editate de curând de membrii ALPI, ele fiind "Drumul vieţii" (volumul de debut al Angelei Pistol) şi "Reverenţe" (de prolificul dr. Sorin Cotlarciuc).

La invitaţia pictoriţei Gabriela Cucinschi, a fost prezentă la manifestarea de la "BJ" şi "grecoaica" Marinela Rusu, însoţită de soţul său de origine elenă, care a menţionat: "Sunt cercetător în psihologie, dar mai sunt şi membru al Uniunii Artiştilor din Grecia. De 7 ani organizez o conferinţă internaţională, în luna mai, acolo unde se abordează, pluridisciplinar, arta. Soţul meu, prezent în sală, este matematician, de curând a ieşit la pensie, după ce a lucrat mulţi ani şi în Germania. Împreună cu fosta mea colegă de şcoală, Gabriela Cucinschi, voi face un <Duet expresionist>, într-o expoziţie de pictură care va fi găzduită de Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă. Mă onorează faptul că sunt alături de dumneavoastră, într-o duminică culturală la Iaşi, oraşul meu natal".
În continuare, Gabriela Cucinschi a menţionat că în ultimele luni a avut trei expoziţii de pictură la Bucureşti, acolo unde, la ultima dintre ea, a încântat asistenţa şi Karla Ursu, care este şi interpretă de muzică populară, dar şi sportivă de talie naţională, la doar 7 ani!

Jurnalistul Dan Teodorescu, care este şi Şeful Departamentului Relaţii Internaţionale în cadrul ALPI, a propus ca arhivarul din Cernăuţi (Ucraina), domnul Dragoş Olaru, să fie membru de onoare al Asociaţiei, pentru a spori astfel legăturile culturale cu străinătatea, lucru aprobat în unanimitate de cei prezenţi.
Elena Mândru a transmis apoi un călduros "La mulţi ani cu sănătate!" tuturor membrilor Comunităţii Evreilor din Iaşi, aflaţi acum în sărbători, iar doamna Martha Eşanu, prezentă la manifestare, a mulţumit pentru urări şi s-a arătat extrem de bucuroasă de colaborarea membrilor ALPI cu revista "Prietenia".
Au citit apoi din creaţiile proprii (epigrame, poezie, fabule etc), în aplauzele celor prezenţi, Georgeta Paula Dimitriu, Angela Pistol, Aurel Baican, Carmen Marcean, Mihai Batog-Bujeniţă, Mihai Caba, Gheorghe Bălăceanu, Dumitru Ivas, Cristinel Cojocariu, Sorin Cotlarciuc, Vasile Unguraşu, Ioan Hodaş, Vasile Diacon, Petronela Alexe şi Mihai Haivas.

Următoarea întâlnire cu piblicul a membrilor ALPI va avea loc în ziua de duminică, 13 noiembrie 2016, tot de la ora 10.00 şi tot la Biblioteca Judeţeană "Gheorghe Asachi" Iaşi. Dar până atunci, toată lumea a "fugit" la Muzeul Unirii din Iaşi, la al doilea eveniment cultural al zilei de 9 octombrie, de data aceasta cu "tendinţe" româno-italiene!

* Marioara Vişan a plâns la lansarea cărţii "Metamorfoză / Metamorfosi"

Cu membrii ALPI printre invitaţii de seamă ai manifestării, duminică, 9 octombrie 2016, de la ora 11.30, la Muzeul Unirii din Iaşi a avut loc lansarea volumului de poezie bilingv româno-italian, “Metamorfoză / Metamorfosi", de Marioara Vişan, în traducerea Mihaelei Talabă, carte editată sub egida Asociaţiei “Universul Prieteniei” Iaşi şi tipărită la PIM Iaşi.  

Moderatoarea evenimentului a fost Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul Prieteniei Iaşi, care în debut a prezentat publicului câteva din realizările grupării literare pe care a conduce, cu 8 tabere de creaţie şi recreaţie în ultimii ani, iar în 2017 ea va fi la Buşteni, în perioada 14-17 iulie.

Prezidiul manifestării a fost alcătuit din Mihai Păstrăguş, Mihai Batog-Bujeniţă, Emilian Marcu, Liviu Apetroaie, Rodica Rodean şi poeta Marioara Vişan, aflată la a patra carte editată.

Spicuim câteva "ziceri" despre cartea Metamorfoză şi autoarea ei, Marioara Vişan:
- Mihai Păstrăguş: "Cartea intuieşte o femeie şi un poet de mare înălţime, Marioara Vişan. Poezia este o religie, e sfântă. Autoarea cărţii s-a deschis acum ca o floare, ca o magnolie, în faţa dumneavoastră! De fapt, cartea sa este un program poetic!";
- Liviu Apetroaie: "În 2008, la Muzeul Mihail Sadoveanu din Iaşi existau două persoane extrem de optimiste; Marioara Vişan şi Violeta Petre. Marioara Vişan a rămas aceeaşi fiinţă optimistă, iar poezia <Inorogul din mine> este una emblematică pentru acest volum. Cartea se numeşte Metamorfoză, iar Marioara Vişan se reaşează pe undeva. Poezia ei opreşte clipa!".
- Emilian Marcu: "Marioara Vişan se află la al patrulea volum de autor, iar pentru ea poezia este un mod de viaţă. Autoarea ne mai spune: Suntem doar fotografii ce vor să-şi pună-n ramă viaţa!".
Pe durata evenimentului, actriţa Ina Paladi a susţinut un recital de poezie din volumul lansat, iar soprana Diana Bucur - prim solistă la Opera Română Iaşi, acompaniată la pian de Ionela Butu, au completa programul artistic.

Despre creaţia lui Marioara Vişan au mai vorbit prof. Nicolae Creţu şi poetul Horia Zilieru, lucruri extrem de sensibile, care au făcut-o pe autoarea volumului "Metamorfoză" să plângă în faţa publicului, la un moment dat, dar au fost lacrimi de fericire!
Născută la Iaşi, în 1956, dar stabilită în Italia din 2011, Marioara Vişan a tras "concluziile": "Vă mulţumesc tuturor pentru mesajele de prietenie şi de încurajare, pentru cuvintele de suflet rostite aici. Cine ar fi crezut că eu, Marioara Vişan, o umilă bibliotecară, voi ajunge să prezint boabele de rouă ale sufletului meu, într-un loc atât de important, înălţător ca spiritualitate şi istorie, la Muzeul Unirii din Iaşi ? Mulţumesc doamnelor Rodica Rodean şi Aurica Ichim, mă înclin cu respect în faţa dumneavoastră, tuturor celor care au făcut posibil realizarea acestui nesperat vis. Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea!".

Tot la Muzeul Unirii de pe str. Lăpuşneanu din Iaşi, Marioara Vişan, creator de bijuterii brodate, a expus şi colecţia “Metamorfoze”.

Să mai menţionăm că, la evenimentul cultural de la Muzeul Unirii au participat membrii asociaţiilor “Universul Prieteniei” şi “Păstorel” Iaşi, precum şi un numeros public iubitor de frumos, principalii organizatori fiind Asociaţia “Universul Prieteniei” Iaşi şi Complexul Muzeal Naţional “Moldova” Iaşi - Muzeul Unirii.

Lansarea volumului bilingv "Metamorfoză / Metamorfosi" va avea loc şi în Italia, în perioada următoare, mai precis în data de 22 octombrie 2016 - la Torino şi în ziua de 23 octombrie 2016 - la Ivrea. Alături de Marioara Vişan se va afla şi în Italia, binecunoscutul promotor cultural ieşean, Rodica Rodean.

DAN TEODORESCU

George Enescu la Cernăuți

         Scriitorul și epigramistul Alex. O. Teodoreanu (zis Păstorel), în 1931, cu ocazia ceremoniei dezvelirii bustului lui George Enescu la Iași (sculpt Richard Hette, acela care cu un an în urmă dezvelise la Cernăuți și bustul lui Mihai Eminescu) a rostit cu o divină inspirație următoarele cuvinte:

„Te-ai ivit deodată și tocmai când trebuie, ca și Celălalt, ca Mihai Eminescu, care a izbucnit pe neașteptate, ca un havuz de apă vie întro pustiitate seacă.

         El a făcut limba românească să cânte, Tu ai făcut cântecul să vorbească! Fii binevenit în casa noastră!”[1]    

         La fel ca și primul, George Enescu a fost legat de Bucovina, de Cernăuți, de oamenii pe care i-a cunoscut aici. Istoricul Ion Nistor, care era un îndrăgostit pasionat de muzică, l-a cunoscut pe George Enescu cu ocazia concertelor sale la Cernăuți. Primul său turneu la Cernăuți a avut loc în anul 1911, turneu despre care avem foarte puține informații. Celelalte turnee în capitala Bucovinei au fost următoarele:

1919 – 10, 11 iulie (în scop de binefacere);

1923 – 16, 17, 18 mai (pentru orfanii din primul război mondial);

1927 – 21, 22, 23, 27 ianuarie;

1929 – 6, 7 mai (la 12 mai la Hotin);

1930 – 8, 9 decembrie;

1932 – 25, 26 mai;

1936 – 26, 27 noiembrie;

1937 – 30 noiembrie, 1, 2 decembrie;

1938 – 24 noiembrie;

1943 – 21, 22 aprilie (pentru bolnavii din spitalul militar).

Presa vremii a oglindit pe larg fiecare turneu al marelui muzician în capitala Bucovinei. Iată numai câteva dintre titlurile consemnărilor de gazetă cu care au fost primite: Enescu. Cu prilejul celor patru concerte cernăuțene[2], Un mare Român la Cernăuți[3], Maestru Enescu la Cernăuți(o ediție specială a cotidianului cernăuțean)[4], Concertul maestrului George Enescu[5], Concertele Enescu[6]. Un alt mare îndrăgostit de muzică, cercetătorul literar Leca Morariu scria următoarele cu ocazia unui turneu la Cernăuți al maestrului: „Enescu, care ne-a ridicat alături de cele mai înaintate neamuri..., care-și revarsă generozitatea asupra întregii umanități, Enescu, în plină culminație a maturității sale, Enescu, glorie între gloriile etosului român, Enescu aduce din nou cinstire celui mai istoric pământ românesc, și aduce primăvăratic alean unor atât de cernite și de sălbatec-uitate meleaguri...”[7]

La turneul său la Cernăuți din iulie 1919 un spectator anonim semnala: „D-l George Enescu e un izbăvitor, un dezlegător al sufletelor robite de păcate. Când îl auzi cum cântă, te simți pare-că mai om, mai bun, mai curat la suflet. Iată astfel d-l Enescu e un mare român, și mai presus de toate un mare binefăcător al omenirii”[8].

Dintre cele 24 de concerte ale lui Enescu la Cernăuți majoritatea s-au desfășurat în sala Societății de Muzică (actualmente Filarmonica de Stat), pe pereții căreia azi este instalată o placă comemorativă cu lista muzicanților și interpreților „cu renume mondial” (S. Vorobchievici, A. Grijmali, E. Sauer, E. Caruso, S. Krushelnitzka, M. Levițkii, E. Mandicevschi, M. Mentzinskii, K. Miculi, P. Robson, A. Rubinstein, O. Rusnac, J. Tibo, G. Hotkevici, F. Șaliapin I. Smidt ), dar din care lipsește, desigur, George Enescu.  

Despre prietenia sinceră și stima reciprocă ce s-a înfiripat între marele muzician și istoricul bucovinean Ion Nistor vorbesc foarte elocvent următoarele fapte.

În 1916, la propunerea vicepreședintelui Academiei Române Șt. Hepites, Academia, prezidată de Barbu Delavrancea, l-a ales pe George Enescu ca membru onorific al ei. După acest eveniment, dar mai ales după ce Enescu a devenit membru al mai multor Institute și Academii străine – membru corespondent al Academiei „Beaus Arts” din Paris (1929), membru de onoare al Clubului „International Hause” din New York (1929), membru de onoare al „Academiei de Muzică Santa-Cecillia” din Roma (1931), se discuta tot mai insistent faptul că era rândul ca unica noastră instituție superioară, Academia Română, să-l adopte și ca membru titular.

Ocazia s-a ivit în 1932, când moare academicianul Iacob Negruți, care, ca scriitor, își ocupa postul la Secția Literară. Propunerea de a-l numi pe Enescu membru titular al Academiei a venit din partea  matematicianului Gh. Țițeica și a fost susținută de mulți academicieni.Opoziția venea numai din partea Secției Istorice, unde erau cei mai dogmatici membri în materie de legi statuare. A făcut excepție doar Ion Nistor.

Deși aproape toți academicienii erau siguri că marele muzician și interpret, atât de ocupat  și mereu în turnee în străinătate, nu va participa la ședințele generale și ordinare ale Academiei, la 27 mai 1932 el este totuși ales cu 26 bile albe (pentru) și numai cu trei roșii (contra) drept membru activ al Academiei Române la Secția Literară.

Trecerea pentru prima dată de G. Enescu, în calitate de academician, a praghului Academiei, se datorește tot lui Ion Nistor. Academicianul bucovinean îi trimite la începutul lui septembrie 1932 o invitație prin care era rugat, foarte cordial și prietenește, să participe la o comunicare a sa în cadrul ședințelor ordinare ale Academiei. Invitația fiind din partea unei persoane atât de dragi, pe care o prețuia foarte mult, Enescu nu a putut să o refuze.

În acel an se împlineau 500 de ani de la moartea lui Alexandru cel Bun și Ion Nistru și-a ales această temă pentru comunicare (despre marele domnitor el mai ținuse două conferințe: una la Universitatea din Cernăuți și alta la Radio). Fiind unul dintre cei mai iscusiți interpreți ai trecutului nostru, Nistor a rostit atunci o comunicare excepțională, care l-a impresionat profund pe marele muzician. După eveniment, în convorbirile cu prietenii, Enescu amintea mereu această comunicare.

Enescu se minuna de iscusința marelui domnitor, care, în acei ani grei de domnie, a reușit să-i liniștească și să-i domine, prin diplomație, pe lacomii săi vecini. Această temă putea să-i prilejuiască un minunat subiect pentru o eventuală operă, dar maestrul lucra atunci, de mai multă vreme, la Oedip.

Comunicarea lui Ion Nistor l-a cucerit definitiv pe G. Enescu pentru Academie, după care marele muzician putea fi văzut adesea la ședințele Secției Istorice, unde, cu mare interes, îl asculta pe Nicolae Iorga sau pe alți istorici. Și această dragoste pentru istorie i-a fost înfiripată de bucovineanul I. Nistor.

Mai este cunoscut un caz din viața lui Enescu, legat indirect tot de Nistor. Profesorul bucovinean îl prezentase lui Enescu pe colegul său Teofil Sauciuc-Săveanu, care, ca arheolog, de ani de zile făcea cercetări la Mangalia, căutând urmele vechiului oraș grecesc Callatis. Acesta povestea că în partea de sud a orașului se pot găsi tot felul de pietre răsfirate, ce par a vorbi despre rămășițele vechiului oraș grecesc. Enescu ar fi exclamat atunci: ”Ce n-aș da eu să pot să zbor, să văd cu ochii mei lucruri ascunse sub pământ! Un astfel de turneu pe sus, ar fi de o mie de ori mai interesant decât toate turneele mele pe pământ”[9].

Compozitorul Alexandru Cosmovici, fiind prezent la această discuție, a intervenit pe lângă administrația Aviației civile și în scurt timp acest zbor a fost aranjat. Fiind anunțat că zborul este deja planificat, Enescu, după un minut de reflectare, i-a propus lui Cosmovici următoarele: „Deoarece lucrurile sunt stabilite, nu ne putem dezice, ne facem de râs! Ce-ar fi însă să-mi iei locul, spunându-le că m-am simțit rău. Numai să nu te am pe Conștiință! Vezi, mie unul nu-mi vine încă să mă urc în avion. Poate peste trezeci de ani...”[10]

A fost, deci, nevoit să zboare Alex. Cosmovici în locul lui G. Enescu, dar n-a regretat niciodată, căci într-adevăr a avut ocazia să admire de sus o panoramă neîntrecută a unui vechi amfiteatru grecesc. Goerge Enescu se angajase chiar să adune ceva bani pentru a putea efectua unele săpături în vederea descoperirii și conservării acestui amfiteatru, dar, din cauze ce nu depindeau de Enescu, aceasta nu s-a putut înfăptui și construcțiile moderne de mai târziu au „înghițit” definitiv amfiteatrul antic.

George Enescu n-a mai zburat niciodată cu avionul, deși a călătorit atât de mult în viața sa.

În sfârșit să relatăm și ultimul caz, pentru care, de fapt, s-au scris și rândurile de mai sus, culese, parțial, din amintirile compozitorului Alexandru Cosmovici. În Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți se păstrează o scrisoare, semnată de mâna marelui compozitor și interpret, care este probabil unicul autograf a lui Enescu de care dispunem la Cernăuți. Aceste rânduri, scrise din Sinaia, de la vila sa „Luminiș”, sunt adresate ministrului Ion Nistor. Prin căldura prietenească pe care o emană, ele sunt foarte semnificative pentru dezvăluirea ținutei morale a lui Enescu, pentru probitatea acutului simț al adevărului, al cinstei și al respectului reciproc ce domnea în acest mare suflet de om.

Reproducem integral textul scrisorii:

Sinaia, în 22 septembrie 1929.

Prestimate Domnule Ministru,

Cu toată dorința de a vă fi agreabil ne-a fost imposibil să nu numim pe tânărul Clubal la catedra de piano auxiliar la Conservatorul din Cernăuți. Acest candidat s-a prezentat cu diplome mult superioare acelor ale competitorilor săi, astfel c-ar fi putut să pretindă chiar la o catedră de curs principal.

În ce privește pe Domnul Tarnavski, care-ntr-adevăr i-a devotat mult Conservatorului din Cernăuți, Domnul Director Zirra a promis că-i va obține compensațiune la o altă școală în așteptarea unei noi vacanțe la Conservator.

Primiți vă rog, preastimate Domnule Ministru, cu sincerele mele regrete, expresiunea naltei mele considerațiuni.

George Enescu[11]

         Născut la Liveni, lângă Dorohoi, George Enescu era un copil al Moldovei, al Țării de Sus. „Aici a văzut lumina vieții și aici și-a dobândit un tovarăț care l-a dus la glorie: muzica”[12]. Acest colț de țară i-a fost pururea un izvor de apă vie. El era legat sufletește de meleagurile natale, de oamenii acestor locuri. Ar putea fi și aceasta o explicație a legăturilor atât de sincere și prietenești pe care le avea cu bucovineanul Ion Nistor, descendent și el al unei familii de pe aceleași iubite meleaguri moldave.

George Enescu în centru la masă la Cercul „Amicii Franței” din Cernăuți. 27 noiembrie 1936.

---

[1] Alex Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie, București, 1990, p. 161

[2] Vezi gazeta Glasul Bucovinei din 27 mai 1923.

[3] Ibidem, din 12 iulie 1919.

[4] Ibidem, ediție specială din 27 mai 1923.

[5] Vezi gazeta Bucovina din 23 aprile 1943.

[6] Vezi gazeta Glasul Bucovinei din 9 mai 1929.

[7] Leca Morariu, Enescu, în gazeta Glasul Bucovinei din 26 mai, 1932.

[8] Un mare român la Cernăuți, în gazeta Glasul Bucovinei din 12 iulie, 1919.

[9] Alex. Cosmovici, opera citată, p. 128.

[10] Ibidem, p. 129

[11] Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți, fondul 988 inventar 1, dosar 259, f.1

[12] Victor Crăciun, George Enescu și locurile natale, Botoșani, 1970, p. 19.

PROMOTORII UNIRII: SEXTIL PUȘCARIU ȘI ISIDOR BODEA

Dragoș Olaru

Voluminoasa lucrare 1918 la români. Documentele Unirii a reușit să apară până în anul 1989 la București în 10 volume, fiecare volum conținând peste 600 de pagini de documente. Spre surpriza noastră, în aceste volume, nu am depistat nici un document despre aportul marelui lingvist Sextil Pușcariu și al medicului Isidor Bodea la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. E încă o dovadă că pentru istoriografia românească  de pe vremea dictaturii comuniste de până la 1989, totul ce ținea de teritoriile ocupate de sovietici era un tabu. Deși în ultimele decenii s-a publicat mult despre evenimentele cruciale din 1918 pentru România, inclusiv legate și de unirea Bucovinei cu Patria-Mamă, există încă zeci și sute de documente inedite care se referă la această perioadă crucială pentru soarta și istoria țării noastre.

În rândurile ce urmează vom reliefa câteva aspecte mai puțin cunoscute din activitatea lui S. Pușcariu și I. Bodea – două personalități complexe, cu preocupări multiple și un aport incontestabil de valoros în înfăptuirea unirii Bucovinei cu România.

Sextil Pușcariu

Sextil Pușcariu a sosit la Cernăuți în 1906, după ce și-a luat docența  la Universitatea din Viena (1904) și devenise membru corespondent al Academiei Române (1905). Profesorul universitar s-a alăturat chiar de la început  tinerilor bucovineni de la Junimea Literară, revistă în fruntea căreia se aflau Ion Nistor și George Tofan. Din acest grup făceau parte în temei feciori de țărani, care prin muncă și învățătură asiduă au ocupat un loc însemnat în luptele pentru emanciparea națională a românilor din Imperiul austro-ungar. După cum avea să se exprime mai târziu într-o scrisoare către Ion Nistor, era vorba de o generație, „care pregăteam  unirea sufletească și culturală pentru clipa când mersul lumii ne-o va aduce pe cea politică”. Funcțiile pe care le-a deținut la Cernăuți l-au ajutat pe Pușcariu să fie în centrul evenimentelor științifice, politice și culturale de aici. Ca profesor la Catedra de limba și literatura română (1906 – 1919) și decan al Facultății de Filosofie și Litere (1918 – 1919), Pușcariu a descoperit și promovat  tinere talente ca Alecu Procopovici, Teodor Balan, Nicolae Tcaciuc-Albu, Romulus Cândea, Grigore Nandriș, Filaret Doboș, Vasile Grecu ș. a. Deținând și funcția de  vicepreședinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, el a inițiat și dirijat acțiunile de aducere în Bucovina a trupelor de teatru ale lui Petre Liciu și Cezar Belcot, a unui grup de scriitori români în frunte cu M. Sadoveanu. Aceste acțiuni au trezit un entuziasm nemaipomenit la publicul românesc.

În 1918 îl găsim în toiul evenimentelor politice din Cernăuți. Începea procesul de desăvârșire a unității de teritoriu și de neam, iar Pușcariu devenise unul din făuritorii ei cei mai activi. Despre aceste evenimente savantul semna la 4 ianuarie 1927 în jurnalul său următoarele: „Toamna lui 1918 a fost, desigur, punctul culminant în viața mea, căci ea aduse acea orgie de fericire pe care am așteptat-o o viață întreagă, pentru care erau acordate toate coardele sufletului meu strunit pentru acest ideal. Rolul pe care l-am avut eu însumi la această Unire a fost destul de mare pentru ca să am în suflet mulțumirea că am contribuit și eu, după puteri, la realizarea visului.” Ca secretar de externe în Consiliul Național al Bucovinei desfășoară o activitate fructuoasă având cinstea să plece la Iași să prezinte regelui Ferdinand mulțumirele pentru trimiterea armatei române în Bucovina „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice meam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”.

Isidor Bodea

Alături de medicul Isidor Bodea, în 1918, Pușcariu a avut un rol hotărâtor în pregătirea apariției ziarului Glasul Bucovinei, „întâiul crainic și cel dintâi vestitor al primăverii” din Bucovina.  În mod deosebit trebuie să evidențiem legăturile ce s-au înfiripat între bănățeanul (din Oradea) Isidor Bodea și ardeleanul (din Brașov) Sextil Pușcariu, cu care, după cum menționa academicianul Cornelia Bodea, nepoata savantului, „a devenit prieten de suflet și cauză românească”. Trăinicia acestei prietenii se lămurește și prin faptul că soțiile lor, brașovence, erau prietene de copilărie. S. Pușcariu întodeauna l-a avut aproape pe acest „om al faptelor” care era Isidor Bodea. În 1914, mobilizat pe front, ca ofițer al armatei austro-ungare, Pușcariu lasă în grija prietenului său o parte din bunurile sale, precum și tot ce avea mai scump – arhiva Dicționarului limbii române – pe care Bodea, rămas la Cernăuți cu spitalul, „cu toate nenorocirile ce i-au căzut pe cap”, a reușit s-o salveze de urgiile războiului. 
După terminarea studiilor la Facultatea de medicină a Universității din Viena I. Bodea are posibilitatea să-și continue cu succes îmbietoarea carieră științifică, însă dragostea pentru poporul său, pentru ținuturile românești este mai puternică. Astfel la începutul sec. XX tânărtul medic părăsește capitala imperiului și se stabilește la Cernăuți, mai întâi ca medic primar pediatru la Spitalul Central, ca din 1908 să se dedice cu toată dăruirea construcției și deschiderii primului Spital de Copii din localitate. De la deschiderea spitalului, care a avut loc 1 februarie 1909, și până la pensionare (1929) a stat în fruntea acestei instituții curative, dedicându-și toate capacitățile sale profesionale de medic pediatru și chirurg în otorinolaringologie în slujba ocrotirii sănătății copiilor. Colegul său de lucru M. Wiesenthal aprecia foarte mult capacitățile profesionale ale medicului Bodea, subliniind că „blândețea, corectitudinea și un simț adânc pentru dreptate, alături de un spirit genial de observație au făcut din el cel mai bun  medic de copii al Bucovinei și Basarabiei”.
După pensionare Bodea este nevoit să elibereze locuința de la spital și să se schimbe cu traiul în locuința sa de pe strada Mihai Viteazul (actualmente str. Sadova, nr. 12), unde a avut o grădină de o frumusețe rar întâlnită.

Casa lui Isidor Bodea din str. Sadova, nr. 12

  Revenind la evenimentele anului 1918 trebuie să menționăm că primele acțiuni în vederea pregătirii Unirii au avut loc în locuința doctorului de la Spitalul de copii, care se afla în pavilionul sudic al edificiului. 

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - vedere din stradă

„Am ales acest loc de întâlnire – mărturisea prietenul său Maximilian Hacman – pentru situația sa cam izolată și depărtată de ochii politici și ai jandarmilor”. Aici, seri și nopți la rând, un grup restrâns de prieteni au hotărât înființarea ziarului Glasul Bucovinei (nume dat de Vasile Bodnărescu) și pașii ce trebuiau făcuți în vederea unirii Bucovinei cu Patria-Mamă. Erau, de fapt, primele ședințe neoficiale ale viitorului Consiliu Național Român. Iată cum aprecia S. Pușcariu în memoriile sale meritele lui Bodea în acel memorabil an 1918: „Admirabil a fost doctorul Bodea și ținutei sale intransigente și energice se datorește înainte de toate că nu ne-am abătut de la planul original, ci am mers înainte”. Ceva mai târziu, în 1923, la intervenția lui S. Pușcariu, I. Bodea va obține o bursă pentru copii săi, Eugen și Cornel, ca o dovadă de prețuire pentru „credința cu care a fost de la începăut în rândurile glasiștilor”.  

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - 
vedere din curtea spitalului

Revenind la ședințele clandenstine din locuința medicului, menționăm că la ele, în afară de Pușcariu și Bodea, mai participau Alecu Procopovici, Max Hacman, Vasile Bodnărescu, Vasile Grecul, George Rotică, Aurel Morariu, Iorgu G. Toma ș. a. Toate evenimentele din toamna lui 1918 dovedesc riscul pe care și l-au asumat acești bărbați ai Bucovinei. Programul bucovinenilor „Ce vrem?”, scris de S. Pușcariu în căsuța lui de pe Dominic și publicat la 22 octombrie 1918 în primul număr al Glasului Bucovinei, poartă semnătura a 13 persoane. Max Hacman, unul din cei mai activi și fideli colaboratori, declara că articolul a fost scris „de pana magistrală a lui Sextil Pușcariu atât de limpede atât de convingător, cum numai Sextil Pușcariu știa să scrie”. Este cunoscut faptul că, la început, aproape în întregime, ziarul era scris numai de profesorul Pușcariu. Întors din tranșeele războiului, care adusese atâta tragedie, Pușcariu a simțit nevoia să se implice cu toată forța, în apărarea soartei românilor din Bucovina năpăstuiți de zeci de ani. Cuvântul lui, părerile expuse l-au impus de la început și ca atare va fi numit director al publicației. În luna august a lui 1919 este nevoit să plece la Cluj, unde va organiza deschiderea Universității din localitate al cărei prim rector avea să devină, dar legăturile cu prietenii cunoscuți aici vor continua mulți ani după aceea. La fel  și lui Isidor Bodea, prietenii ardeleni i-au propus postul de director al Clinicii de copii din Cluj. Despărțirea de Bucovina pentru Sextil Pușcariu n-a fost ușoară și totuși Pușcariu a plecat. Bodea n-a putut face acest pas. Îndrăgise prea mult, ca și Pușcariu, acest colț de țară, oamenii lui și nu mai putea să-i părăsească. Ce-i drept, Bodea, spre deosebire de prietenul său adelean, avea deja câțiva morți îngropați în pământul Cernăuțiului, care, „cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă”, l-au legat pentru totdeauna de pământul bucovinean.

Brașov, Cisnădie, Viena, Paris, Leipzig, Marter, Ronsegno, București, Cluj, Sibiu, Caransebeș, Geneva, Haga... Acestea sunt o parte din orașele în care Sextil Pușcariu, purtat de soartă, a trăit zile și ani ai zbuciumate-i sale vieți. Îndrăznim, totuși, să susținem că nu este loc, poate cu excepția Brașovului, de care el să fie mai puternic legat sufletește decât de căsuța de pe Dominic din Cernăuți. Dragostea lui față de orașul nostru este mărturisită de nenumărate ori în jurnalul său la care revenea de câte ori vremea îi îngăduia. În septembrie 1914, aflând din gazete știrea că Cernăuțiul căzuse îm mâna rușilor, Pușcariu scria: „Acolo mi-era căsuța mea, acolo tot ce adunasem în curs de ani, bucată cu bucată, ca să-mi înjgheb un interior, acolo manuscrisele Dicționarului și toate manuscrisele mele, cu lucrări începute și neterminate, cu atâta material strâns cu dragoste și muncă...” Iar la 24 aprilie 1915 semna cu teamă următoarele: „În gazeta de aseară am citit că rușii au aruncat bombe asupra Cernăuțiului. Una destinată „Reședinței” a explodat într-o stradă lângă Mitropolie, rănind un copil. N-o fi la noi?...” Când în 17 septembrie 1919 se despărțește pentru totdeauna de căsuța cernăuțeană este copleșit de amintiri și sentimente duioase care-i smulg următoarele destăinuiri: „E probabil ultima oară că scriu în acest carnet din Cernăuți, din casa în care am petrecut atâția ani frumoși din viața mea. Aici, în aceste odăi, am simțit fericirea vieții casnice și zidurile groase ale casei de pe strada Dominic încheiau ermetic cuibul nostru de fericire familială față de lumea din afară, care se zbătea cu toate pasiunile, vanitățile, pretențiile și ademinirile care nu erau pe placul meu.  Aici am consumat anii tinereții mele, cu preocupările lor frumoase, cu planuri dulci de lucruri și cu energii bine întrebuințate, anii scurți cu zilele lungi de muncă; aici în fiecare seară, culcându-mă, aveam simțul atât de fericit că n-am pierdut o zi.

Și iată că acum plec, lăsând în urma mea câțiva prieteni dragi. Și cum fiecare prietenie e o parte din viața noastră, despărțirea nu mi-e ușoară. Deși n-am aici morți îngropați, care să mă lege, cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă, de acest colț de țară, am totuși îngropată aici tinerețea mea, nu în pământ, ci, precum cred, în sufletele foștilor mei elevi și prieteni.”

Casa lui S.Pușcariu de pe Dominic, vedere din stradă

Revenind mai târziu (iunie 1922) la aceste locuri notează din nou în jurnal: „Am revăzut căsuța de pe Dominic unde am stat atâția ani. Ea, pentru noi, are farmecul nespus al casei în care am petrecut cei mai frumoși ani, fiind anii tinereții, cu toate bucuriile și grijile, cu toate planurile și visurile, cu toate dorurile și sentimentele de dragoste, pe care le-au cuprins cei patru păreți și atîtea colțișoare din grădină.”

Semnificativă în acest context este și scrisoarea din 10 septembrie 1925, expediată soției Leonora, din Geneva, unde se afla ca trimis special al României la lucrările Ligii Națiunilor, și în care cu o caldă duioșie scria: „Ți-aduci aminte de Cernăuți și de toată fericirea celor opt ani petrecuți acolo? Când ți-era frică de Dominic și totuși am găsit locuința bună a lui Bochner, unde primăvara semănam ridichi și culegeam viorele. Acolo mi-ai dat-o pe Lia noastră scumpă, grăsuță ca un purceluș și blondă ca o păpădie.”

După aceaste atât de semnificative citate – adevărate mărturisiri de dragoste ale lui Sextil Pușcariu pentru Cernăuți și Bucovina – trebuie să constatăm, cu multă amărăciune în suflet, că până astăzi încă nu avem o placă comemorativă pe această casă și nici o stradă în oraș care să-i poarte numele. Numele unuia, care „prin activitatea sa a devenit unul dintre cei mai aleși fii ai Bucovinei” cum se exprima despre marele savant încă în 1920 A. Procopovici.

Casa lui S. Pușcariu de pe Dominic, intrarea în curte văzută din stradă

Să revenim cel puțin cât mai des la această casă, să privim în liniște aceste locuri, ziduri, arbori, bucăți de cer la care cu ani în urmă s-au uitat atâția prieteni, care i-au fost oaspeți: I. Bodea, I. Nistor, G. Tofan, M. Friedwagner, V. Grecu, D. Marmeliuc, V. Bodnărescu,  P. Liciu, C. Belcot, M. Sadoveanu, A. Vlaicu, V. Pârvan și atâțea alții. Aici, suntem siguri, vom simți farmecul nespus al acestor locuri, și, întrun moment de reverie, se prea poate să se nască în sufletele noastre sentimentul de admirație sinceră față de generația care a făcut Unirea Bucovinei și a susținut-o. Ea o merită pe deplin.