marți, 30 ianuarie 2018

TRAIAN POPOVICI – FIGURĂ EMBLEMATICĂ A CERNĂUȚIULUI

Dragoș Olaru

Există în istorie momente de restriște, marcate de maximă disperare, când mii de persoane nevinovate sunt victima unor agresiuni cumplite, cu urmări grave și căderi psihice nemaipomentite care conduc la o adevărată nebunie colectivă. În aceste momente de maximă tensiune, din care se pare că nu există nicio ieșire, se mai întâmplă să se găsească și oameni cu suflet mare, fideli valorilor și principiilor general-umane, care nu întârzie să vină în ajutor celor loviți atât de crunt de soartă, să protesteze împotriva acestor nedreptăți, încercând să-i scoată din nevoi sau chiar să-i salveze de la moarte. Unul dintre aceștia a fost primarul municipiului Cernăuți, Traian Popovici, care în toamna anului 1941 a făcut tot posibilul pentru a salva viața miilor de evrei expuși prigoanei și exterminării.

Privite prin prisma evenimentelor din Europa acelor vremuri, soldate cu crime abominabile față de populația evereiască, suferințele bucovinenilor par a fi mai puțin îngrozitoare. Dar e de ajuns să facem o analiză mai atentă a situației de atunci ca să ne convingem de adevărata tragedie a familiilor de evrei ridicate de la casele lor și duse în lagăre situate la sute de kilometri de Bucovina natală. Multe din ele au dispărut, fie că au fost omorâte în detenție, fie că s-au prăpădit din cauza bolilor, mizeriei sau foametei.

Traian Popovici s-a născut la 17 octombrie 1892 în satul Ruși-Mănăstioara (comuna Udești) din județul Suceava, în familia preotului Ioan Popovici. Este strănepotul celebrului preot Andrei din Udeștii Sucevii, cel care, la 1777, a refuzat să depună jurământul de credință față de noua stăpânire austriacă, trecând în Moldova[1]. Din arborele genealogic, publicat în „Albumul Mare al Societăților „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți”[2], vedem că aproape toți membrii familiei au fost preoți în satele din Bucovina și Moldova. O persoană bine cunoscută în viața politică a Bucovinei a fost unchiul lui T. Popovici, Dori (Dorimedont) Popovici, avocat, membru al Partidului Național Țărănesc, deputat în dieta Bucovinei și parlamentul României, ministru în guvernul de la București cu treburile Bucovinei, vice-primar al Cernăuțiului (1912-1915). În anul 1950 Dori Popovici a fost arestat și deținut de regimul comunist fără judecată în închisoarea Sighet unde a și murit la 12 iunie același an ca urmare a condițiilor de viață de acolo[3].

Dorimedont Popovici

Traian a avut 2 frați – Leon, mort la vârsta de 20 ani, Eugen, medic, specialist în geriatrie şi gerontologie, stabilit după război la București și o soră, Constanța, căsătorită Rațiu.

Frecventează școala primară din satul natal după care studiază la Gimnaziul superior din orașul Suceava (1903-1911). În anul 1908, în timpul liceului, a trecut clandestin granița dintre Austro-Ungaria și România, pentru a-l vedea pe marele istoric Nicolae Iorga care vizita localitatea Burdujeni (astăzi un cartier al Sucevii). După absolvirea gimnaziului se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți. A fost membru al Societății studențești „Junimea”, devinind chiar președintele ei în anul 1914[4], când, împreună cu jumătate din comitetul de conducere, este nevoit să plece în Vechiul Regat. Deasemenea a fost membru activ al Societății pentru Cultura și Literatura și Română în Bucovina (1911-1914) și membru emeritat din 1920.

Când a început primul război mondial, expunându-se unui risc mare din partea autorităților militare austriece, a trecut în România şi s-a înrolat în armata română, luptând până la sfârşitul războiului[5]. Facultatea de Drept a absolvit-o abia la sfârșitul războilui, în 1919, obținând ulterior titlul științific de Doctor în drept. După primul război mondial s-a stabilit pentru scurt timp la Chișinău, unde a fost secretar la "Casa Noastră", organizație care se ocupa cu împroprietărirea țăranilor.

În perioada interbelică a lucrat avocat în Cernăuți, unde a locuit pe str. Avram Iancu (azi str. M. Zankovețika), nr. 7 b (conform „Anuarului general al municipiului Cernăuți, 1936”) și la nr. 8 b (conform fișei de evidență a locuitorilor or. Cernăuți pe anul 1935, 1937)[6]. În anii 1926-1927 a fost prefect al județului Câmpulung. În anii interbelici a fost membru al Partidului Național-Creștin, ocupând funcția de președinte al organizațiilor județene Cernăuți și Câmpulung[7].

Fișa de evidență a lui Traian Popovici

În 1923, după moartea lui Dimitrie Onciul, președintele Academiei Române, primul președinte al Societății academice „Junimea” de la Universitatea din Cernăuți, Traian Popovici a dus tratative cu urmașii familiei defunctului (Dr. Jileriu și Gogu Onciul) pentru ai convinge să dăruiască biblioteca istoricului universității cernăuțene, iar o parte să-i revină Societății „Junimea”.
În luna iunie 1940, după ultimatumul sovietic adresat guvernului român, Traian Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania, România recucerește în iulie 1941 Cernăuţiul. Printre funcționarii trimiși la Cernăuți de către conducătorul statului, Ion Antonescu, s-a aflat și Traian Popovici ca „prim-ajutor de primar”[8] (funcție echivalentă cu cea de viceprimar). Din mărturiile sale de mai târziu aflăm că T. Popovici nu l-a întâlnit niciodată până atunci pe Antonescu și nu a putut să înțeleagă cum de a fost numit în această echipă, în scurt timp propunându-i-se chiar funcția de primar al municipiului Cernăuți.

Se știe însă că guvernul de la București, după ce Hitler și Göring îi dezvăluie lui Ion Antonescu planul Barbarossa, s-a preocupat încă din luna februarie 1941 de pregătirea administrației pentru Basarabia și nordul Bucovinei.

De la 9 iulie până la 1 august 1941,Traian Popovici ocupă funcția de viceprimar al municipiului Cernăuți, primari fiind medicul Octavian Lupu și colonelul Brăiescu. În scurt timp, conducătorul statului îl propune, „pentru prestigiul bucovinean”[9], în funcția de primar. Astfel, la 1 august 1941 Traian Popovici devine primar al municipiului Cernăuți.

O adeverință scrisă de Tr. Popovici

Primul contact cu orașul pe care trebuia să-l administreze a fost teribil. „Momentul eroic cum îl cunoaște antichitatea mă așează dintr-o dată în miezul vieții publice a municipiului, în laboratorul de experiențe al ideologiei rasiale, determinându-mi faptele și controlându-mi conștiința”[10], mărturisea el mai târziu. Pe lângă grijile care rezultă direct din funcția de primar (normalizarea vieții municipiului, prin reluarea distribuirii apei, repararea rețelei electrice, aprovizionărea cu alimente, restabilirea transportului în comun, cu autobuze, tramvaie și troleibuze), T. Popovici se vede nevoit să rezolve și alte probleme impuse de momentul istoric. Astfel, el fusese pus încă din primele zile în fața unor evenimente care necesitau luarea unor decizii mai speciale, de care atârna viața mai multor mii de orășeni. Guvernatorul de atunci al provinciei, colonelul Alexandru Rioșanu, avea ordin din București să înființeze un ghetou în Cernăuți, în care să fie concentrați mai mult de 50.000 de evrei locali. Colonelul Rioșanu, unul dintre puținii care împărtășeau indignarea primarului în această privință, ca să mai câștige timp, l-a sfătuit pe Popovici să se adreseze conducerii de la București cu pretextul că e nevoie să trimită o misiune în Germania sau în Polonia pentru a studia experiența naziștilor în organizarea ghetourilor. Din nefericire, A. Rioșanu a murit subit în urma unei intervenții chirurgicale nereușite, iar postul de guvernator a fost ocupat de generalul Corneliu Dragalina, mult mai puțin îngăduitor în problema evreiască decât predecesorul său. Sub noua conducere a guvernământului a slăbit foarte mult influenţa primarului asupra hotărârilor luate în legătură cu soarta evreilor locali. Cabinetul şi noul guvernator l-au înlăturat pe primarul Popovici de la luarea oricărei decizii privind tratamentul aplicat evreilor din oraş, ținând în secret tot ce puneau la cale.

Semnătura lui Tr. Popovici pe un document al Primăriei

Cu toate acestea, crearea ghetoului a fost amânată până la începutul lui octombrie. La 9 şi 10 octombrie au sosit la Cernăuţi generalul Topor, cu funcția de mare pretor, şi locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, care i-au transmis guvernatorului dispoziţii „verbale" (căci „asemenea subiecte nu pot fi așternute în scris pentru a nu lăsa probe”[11]). În consecință, la 10 octombrie 1941 guvernatorul Calotescu emite ordinul de înfiinţare a ghetoului și alte câteva ordine privind confiscarea averilor evreilor și deportarea acestora peste Nistru, în ciuda opoziției primarului Traian Popovici. Aceste acțiuni urmau să fie realizate sub conducerea primăriei și sub controlul pretoratului armatei.

Constituirea ghetoului, trierea şi apoi deportările în Transnistria reprezintă un episod distinct al tragediei evreilor din Cernăuţi. Operaţiunea de aducere a evreilor în ghetoul înființat în perimetrul cartierului evreiesc, o zonă situată în proximitatea actualei străzi Sahaidacinyi, a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie. Străzile prevăzute pentru ghetou alcătuiau un cartier nu prea mare în care locuiau înghesuiți sub zece mii de oamneni. Se preconiza popularea acestui spațiu cu aproximativ cincizeci de mii de suflete. Noii veniți urmau să se alăture vechilor locatari ce rămâneau în casele lor[12]. După mutarea evreilor în ghetou, s-a dispus împrejmuirea acestuia cu sârmă ghimpată şi instalarea în locurile de acces a unor porţi de lemn, păzite de soldaţi.

Planul ghetoului din Cernăuți (realizat de D. Olaru)

Problema deportării evreilor cernăuțeni în Transnistria a fost discutată cu autoritățile din provincie la o conferință specială din 12 octombrie 1941, convocată de guvernator. La această conferință, primarul Traian Popovici a venit cu argumente care arătau clar că, în cazul deportării tuturor evreilor din oraș, producția de război a Cernăuțiului va fi grav afectată. El a cerut ca evreii botezați, intelectualii evrei, oamenii de artă de această naționalitate, funcționarii evrei care au servit statul român, pensionarii, ofițerii, invalizii, specialiștii din industrie, medicii, inginerii, arhitecții evrei și personalul de origine evreiască din sistemul judiciar sa fie scutiți de la deportare. În acest demers, primarul a fost susținut de profesorul universitar Teofil Sauciuc-Săveanu[13]. Deși argumentele aduse în favoarea nedeportării evreilor erau imbatabile, singura concesie pe care Popovici a reușit să o obțină a fost scutirea de la deportare a evreilor botezați și a evreilor cu merite speciale pentru națiune (100-120 persoane)[14]. Acest rezultat nu-l putea mulțumi pe Traian Popovici și el apelează indirect la alte mijloace de influiență.

În memoriile sale scrise imediat după război și numite „Spovedanie”, fostul primar mărturisește: „Nu este oportun încă să arăt prin ce mijloace și cu ajutorul cui am încercat să influințez indirect voința Mareșalului pe care nu-l cunoșteam și care era așa de departe de Cernăuți”[15]. Suntem tentați să credem că Popovici se referă aici la intervenția consulului german din Cernăuți, Fritz Gebhard Schellhorn, care a avut o audiență la Calotescu în ziua de 15 octombrie 1941. Schellhorn s-a opus deciziei de deportare a tuturor evreilor care erau strict necesari pentru refacerea vieții economice din Cernăuți, în deosebi pentru procesarea și exportarea produselor lemnoase, cea mai importantă industrie locală. Acţiunile de ghetoizare şi planificările deportărilor au atras atenţia autorităţilor germane, care considerau că măsurile luate împotriva populaţiei evreieşti din Cernăuţi vor duce la prăbuşirea totală a vieţii economice a orașului și chiar a provinciei în ansamblu. Analiza activităţii economice a evreilor din Cernăuţi în acele timpuri arată clar importanţa lor deosebită. Evreii cernăuțeni dețineau aproape în totalitate controlul asupra comerţului şi industriei locale. Ei constituiau un procent însemnat din totalul meseriaşilor şi muncitorilor din fabrici.

Indiferent care vor fi fost motivele intervenției lui Schellhorn (de natură umanitară, cum va arăta peste ani în memoriile sale fostul consul german, sau de ordin economic, cum le vom găsi consemnate în memorandul acestuia către guvernator), e de reținut faptul, că în urma implicării pe mai multe direcții a lui Traian Popovici, mareșalul Antonescu „a admis rămânerea la Cernăuți a unui lot de până la 20 000 evrei”[16].

Imediat după adoptarea acestei hotărâri, anunțată guvernatorului într-o convorbire telefonică, s-a trecut la înființarea unei comisii pentru trierea evreilor, alcătuită din generalul Vasile Ionescu, primarul Traian Popovici, vice-primarul Pop, maiorul Tarnavețchi, sublocotentul Popovici, sublocotenetul Lunguleac şi secretarul primăriei Bucevski[17]. În urma acestor insistenţe, evreii calificați ca meşteri în tot felul de industrii sau care aveau calificarea de medici, ingineri, magistraţi sau avocaţi au scăpat de la deportare.

Patriarhul Tit Simedrea

Evacuarea, făcută în pragul iernii a femeilor, bătrânilor și copiilor a trezit reacția mai multor elite cernăuțene, inclusiv a mitropolitului Tit Simedrea[18]. De decizia mitropolitului a depins viața familiei tipografului evreu David Slacman din Cernăuți. Povestea fiului acestuia, Marcel Slacman (azi Meir Shai), în vârstă de 87 de ani, a fost mult mediatizată în presa din România și Israel. După mărturisile lui Meir Shai, familia sa a fost dusă în getou, de unde urma să fie deportată în Transnistria. Pentru a obține o autorizație de la guvernator, David Slacman a apelat la ajutorul pictorului de icoane de la Mitropolie, Gheorghe Rusu, un om foarte respectat în oraș, deoarece era nepotul lui Miron Cristea, primul patriarh al României. Solicitarea unei autorizații trebuia să vină de la conducătorul unei instituții, în cazul dat, de la mitropolitul Tit Simedrea, care exact în această perioadă era plecat la București să se întâlnească cu rabinul-șef Alexandru Șafran, pentru cauza evreilor. Astfel, Gheorghe Rusu obține semnătura mitropolitului abia la întoarcerea lui de la București. Dar guvernatorul Corneliu Calotescu refuză să-i emită o autorizație evreului David Slacman. Calotescu era în relații tensionate cu mitropolitul. În aceste condiții, iconarul de la mitropolie, Gheorghe Rusu, reușește să obțină o autorizație de la primarul oraşului Traian Popovici, motivând că David Slacman este indispensabil tipografiei Mitropoliei. Astfel, familia tipografului evreu a fost salvată de la deportare. Dar în anul 1942 primarul Popovici intră în dizgrația superiorilor săi și autorizațiile semnate de el sunt anulate. Familia Slacman este din nou supusă pericolului deportării. Atunci, la sugestia aceluiași Gheorghe Rusu și prin aprobarea tacită a mitropolitului, familia Slacman se mută într-o cameră de la subsolul Mitropoliei, unde locuiește timp de un an și opt luni, până la schimbarea guvernatorului și schimbarea întrucâtva a atitudinii față de evrei.

După venirea comuniștilor sovietici în Cernăuți familia Slacman este nevoită să treacă clandestin frontiera în România, stabilindu-se la București, de unde în anul 1970 va emigra în Israel, dar fără David Slacman, care decedase între timp. În anul 2007, Meir Shai, fiul lui David Slacman, obține de la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim distincția „Drept între popoare”, post-mortem, pentru pictorul Gheorghe Rusu, însă nu și pentru mitropolitul Tit Simedrea. În ce-l priveşte pe Tit Simedrea, istoricul Liviu Cărare, de la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj, specialist în Istoria Holocaustului, crede că şansele fostului mitropolit bucovinean sunt mici, întrucât "există doar această mărturie directă, a lui Meir Shai” care, în opinia sa, e insuficientă[19].

Acţiunile întreprinse de primarul Popovici, de susținătorii lui şi de membrii comisiei de triere au generat suspiciuni, activitatea lor fiind mereu contestată de simpatizanţii politicii antonesciene şi supravegheată de serviciile secrete. În primul rând s-au agravat relațiile dintre primar și guvernator. Începând cu luna octombrie 1941 pe adresa guvernământului Bucovinei vin tot mai multe plângeri și note informative, atât de la persoane particulare cât și de la instituții, îndeosebi de la Serviciul Secret de Informații al Chesturei de Poliție, în care este vizată direct sau indirect Primăria municipiului. Astfel, într-o notă a Serviciului Secret de Informații din 2 octombrie se aduce la cunoștință guvernământului că printre locuitorii orașului apar nemulțumiri privind abuzurile ce se fac la repartizarea locuințelor, aducându-se ca exemplu 8 cazuri de presupuse fraude în acest domeniu[20]. Traian Popovici, la ordinul confidențial al guvernatorului din 8 octombrie, este nevoit să cerceteze aceste cazuri și să răspundă printr-un raport, întocmit la 17 octombrie, în care se specifică că în toate cazurile menționate locuințele au fost distribuite cu forme legale, iar „informațiunile ce au fost date, au la bază nu buna credință, ci numai micimea de suflet a unora care nu cunosc realitățile”[21].

Starea devine tot mai tensionată în urma unui raport făcut de primar, referitor la situația evreilor din Cernăuți, după ce au fost oprite deportările lor în Transnistria. Spre regret, raportul lui T. Popovici adresat guvernatorului nu a putut fi găsit în fondurile arhivei din Cernăuți. Probabil că el a fost reținut de Antonescu și a ajuns mai târziu la Moscova cu arhiva capturată de sovietici în Bucuresti, în anii 1945, 1946 si urmatorii, și care, dupa unele evaluari, constituie în jur de 300.000 dosare[22]. Totuși date importante din acest raport descoperim în răspunsul lui Corneliu Calotescu dat primarului, precum și în raportul guvernatorului către conducătorul statului, mareșalului Ion Antonescu. Popovici era atenționat de guvernator că nu procedează corect în cazurile în care evreilor trimiși în ghetou li se emit autorizații de rămânere în Cernăuți. Guvernatorul Calotescu subliniază în raportul său că primarul Popovici restituie evreilor locuințele deținute înainte de a fi fost trimiși în ghetou, „dându-i afară pe noii locatari creștini, instalați acolo între timp cu hotărârea primăriei”[23]. În raport se mai menționează: „Domnul primar în fața acestei situații a apreciat că este cazul ca, în loc să hotărască pentru acești evrei o locuință goală din cele neocupate de creștini, să dea afară pe creștini și să întroducă în locuință pe evreu. Această măsură nu am aprobat-o și am făcut Primăriei cuvenita observație arătând că nu se poate admite în momentele actuale, o asemenea tranzacție imorală din punct de vedere românesc, creștinesc și național”[24]. În continuarea raportului, guvernatorul semnalează că „la aceste observații Dl. Primar a găsit de cuviință să facă Guvernământului un raport pe care-l găsesc cu totul deplasat și în care, în rezumat, face apologia dreptului evreilor în Țara Românească – adăugând în plus că actul Guvernului de evacuare a fost ilegal”[25].

Mult mai sugestiv este guvernatorul în răspunsul dat lui Traian Popovici, alcătuit pe puncte, în care analizează fiecare obiecție, astfel încât putem să descoperim citindu-l și conținutul raportului făcut de primar. Acest document, foarte sugestiv ca stil, conține mai multe detalii surprinzătoare, pentru care merită să fie redat în integritatea sa:

„Guvernământul provinciei Bucovina. Cabinetul Militar.

Nr. 78.1941 Cernăuți, la 12 Decembrie 1941

Domnul Primar

al Municipiului

Cernăuți

La nr 46/941

Binevoiți a cunoaște următoarele:

1. Este de datoria Dvs. să cunoașteți ce regim trebuie să se aplice evreilor din Bucovina. Regretabil că nu știți acest lucru sau că îi dați o interpretare „sui generis”.

2. Evreii rămași în Cernăuți se întorc la domiciliile lor așa cum am hotărât. Nu admit însă, dacă s-a atribuit o locuință evreiască unui creștin, să evacuați creștinul ca să intre evreul. Aceasta era o chestiune de bun simț patriotic și Dvs. trebuia să găsiți formula de a nu leza în aceste momente oricare ar fi fost situația creștinului, sentimentul de român și de creștin.

3. Dreptul evreilor la domiciliul lor, când acest domiciliu a fost ocupat înainte de un creștin se respectă în aceeași măsură în care evreii au respectat drepturile românilor și națiunii române. Dacă Dvs. nu puteți sesiza aceste drepturi, Guvernământul vă stă la dispoziție pentru a vă lămuri.

4. Mobilierul ce le-a aparținut în locuința ocupată de evreu, dacă evreul nu a fost evacuat, îi aparține evreului rămas provizoriu în Cernăuți. El dispune de mobilierul său cum crede. Dealtfel, Guvernământul nu a luat nici o dispoziție contrară acestei reguli și ne surprinde confuzia și echivocul în care vă complacerți.

5. Nu s-a luat de Guvernământ nici o dispoziție prin care vitele evreilor rămași provizoriu în Cernăuți să nu li se înapoieze. Este un drept ca oricare altul. Grija părintească ce le-o purtați în legătură cu o eventuală despăgubire vă onorează ca primar, ca român și ca creștin.

6. Siguranța personală a evreilor pe drumurile publice, în piață și în localuri, cred că este garantată; Guvernământul nu a fost sesizat până în prezent de fapte contrarii.

Dacă această siguranță a evreilor a fost cândva în primejdie sau este în prezent în așa măsură încât să vă turbure conștiința, aceasta s-a datorat sau se datorește probabil unor sentimente mai presus de legile omenești pe cari Dvs. ca prim cetățean al orașului Cernăuți le invocați în momentele istorice prin care trece neamul românesc.

În orice caz, D-le Primar, socotesc că la bara justiției ca avocat plătit ca să susțineți o cauză legală a unui evreu oarecare vă era permis să invocați toate legile din lume ca și pentru un criminal sau escroc de rând, nu vă era permis și Guvernământul nu poate permite să invocați legi și drepturi pe cari să le puneți în fața dreptului conștiinței naționale a poporului român.

7. Atrageți atențiunea asupra unui fenomen de dezagregare a spiritului de ordine și disciplină etc. etc. Este just; și dacă ași publica raportul Dvs. cred că s-ar naște mișcări de stradă, bineînțeles în defavoarea Dvs., mai ales când sunt alimentate și de lipsa de pâine pe piețile Cernăuțiului de mai multe luni de zile, deși evreii au toți pâine grație organelor Dvs.; lipsei de apă, deși au trecut mai multe luni de la ocupare, scumpetea și lipsa de alimente fiindcă permiteți vânzătorilor să circule pe străzi și să servească pe evrei la domiciliu, deși am interzis formal acest lucru – și altele de felul acesta.

Cât privește afirmațiunea Dvs. de la pagina 3 cu privire la ilegalitatea evacuării evreilor, aceasta constituie o critică a actelor de guvernământ pe care o voi aduce la cunoștința celor în drept. Deocamdată Guvernământul Bucovinei, vă observă pentru această lipsă de deferență fașă de o măsură a guvernului și vă invită pe viitor să evitați asemenea ieșiri.

Guvernatorul Bucovinei, general Corneliu Calotescu”[26].

Un raport din 17 oct. 1941 semnat de Tr. Popovici

Așa cum spuneam mai sus, generalul Calotescu, peste 2 zile, la 14 decembrie 1941, face un raport lui I. Antonescu (nr. 78) în care îi cere conducătorului statului demiterea din funcție a primarului: „apreciez că Dl. Popovici Traian nu mai poate rămâne în fruntea Primăriei Municipiului Cernăuți și ca atare vă rog să binevoiți a aproba demiterea sa”[27]. Totodată guvernatorul îl propune ca primar pe Dr. Ion Nandriș, șeful spitalului central din Cernăuți, „care după toate referințele luate ar fi în măsură să conducă Primăria”[28]. Ion Nandriș nu a fost însă numit primar, neacceptând, probabil, funcția, aceasta revenindu-i lui Dimitrie Galeș. Aproape toți cercetătorii vieții și activității lui Traian Popovici susțin că primarul ar fi fost demis din funcție în luna iunie 1942, deși documentele depistate în arhiva primăriei Cernăuțiului și Guvernământului Bucovinei[29] atestă ultimele semnături ale lui Popovici, în calitatea sa de primar, la sfârșitul lunii decembrie 1941. Aceasta se datorește faptului că acțiunile lui Traian Popovici și activitatea de triere, efectuată de comisia primăriei, au fost mereu contestate şi supravegheate de serviciile secrete, care trimiteau sistematic denunțuri la București în urma cărora, la începutul anului 1942, o comisie de anchetă a investigat modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei. Ca urmare a acestor investigații, Traian Popovici a fost găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor autorizații și a fost înlăturat de la exercitarea funcției de primar. O informație, depistată de noi în ziarul „Bucovina” din 4 ianuarie 1942, confirmă următoarele: „În ziua de 30 decembrie a. c. la orele 12 a avut loc instalarea noului primar al Municipiului Cernăuți, Dl Dr. Dumitru Galeș, primpreședinte de tribunal”[30].Începând cu luna ianuarie 1942 documentele primăriei sunt semnate de noul primar Dimitrie Galeș. Demiterea lui Traian Popovici în luna ianuarie 1942 este confirmată și de cunoscuta cercetătoare de la Centrul de Cercetări Franceze din Ierusalim, Florence Heymann[31].

După demitere Traian Popovici revine la munca sa de avocat, unde continuă să-și ajute concetățenii în diferite probleme, inclusiv pe evrei, care în acea perioadă trebuiau să facă față multor greutăți, fundamentale pentru existența lor. Concludent în acest sens este cazul evreului Adolf Reiter, care împreună cu familia sa, compusă din soție și doi copii, a fost internat la 16 iulie 1942 în lagărul din Edineț pe motiv că s-ar fi „sustras de la munca de folos obștesc”[32]. Adolf Reiter, optician de profesie, obține de la directorul Fabricii de mezeluri „Mercur” din Cernăuți, Basil Tărnăveanu, o adeverință de angajat mezelar al fabricii pe un termen de 144 zile, de la 8 mai până la 30 septembrie 1942[33], care demonstrează că internarea lui în lagăr nu e decât o eroare. În urma prezentării acestui document, Guvernământul Bucovinei, prin ordinul nr. 2398/942, cere eliberarea lui Adolf Reiter din lagăr și desigilarea casei lui din str. Pictorul Knapp, laterală nr. 1. Ca să urgenteze rezolvarea cazului, Adolf Reiter a prezentat oficialităților o fotocopie a acestui ordin de desigilare a locuinței, fapt ce a stârnit în primul rând nedumerirea guvernământului: cine putea înlesni fotografierea unui ordin dat de guvernământ primăriei orașului Cernăuți? Din cercetările făcute de Inspectoratul General de Poliție s-a aflat că fotocopia a fost făcută de către „avocatul-evreu Spesser, care lucrează în calitate de secretar la Biroul Domnului avocat Traian Popovici din strada Lt. Turtureanu, nr.6”[34]. Din declarația făcută de avocatul Hermann Spesser se constata că „Domnul avocat Traian Popovici a adus această adresă la biroul său de avocatură și întrucât evreul Reiter Adolf a rugat să-i dea o dovadă la mână pentru a putea justifica intrarea legală în locuința sa, Domnul avocat Traian Popovici i-a spus să se ducă la un fotograf și să-i facă o fotografie, astfel a primit evreul Reiter fotografia în cauză”[35]. Deși Guvernământul a cerut ca acest caz să fie cercetat cu mare rigoare, „aplicându-se aspre sancțiuni vinovatului”[36], se pare că Traian Popovici nu a fost pedepsit nici de această dată.

Un alt proces cu un deosebit interes la public a avut loc la tribunalul militar din Cernăuți în lunile ianuarie-februarie 1942. Interesul se datora atât personalităților acuzate cât și actului de acuzare care se baza pe evenimentele petrecute în Cernăuți după 28 iunie 1940, când nordul Bucovinei a fost ocupat de sovietici. Acuzații procesului erau 4 medici, evreii Kessler Arthur, Reznick Wolf, Pasternak Mauriciu și ucraineanul Zalozecki Alexis (fiul cunoscutului chirurg și om politic, Vladimir Zalozecki), care erau acuzați pentru „faptul de rebeliune, de complicitate la rebeliune, de dezertare în timp de pace și ofensă a Statului Român”[37]. Ședințele procesului aveau loc în prezența unei numeroase asistențe, iar pledoriile apărătorilor Traian Popovici și Tache (Dumitru) Policrat (celebrul avocat bucureștean) erau intens discutate în cercurile intelectuale cernăuțene. Gazeta „Bucovina” relata următoarele de la o ședință a procesului: „Aceste pledoarii, care au încercat să desvinovățească pe inculpați prin diferite elemente de persuasiune și argumentație, au fost urmărite cu mult interes. În decursul apărării, unul din avocați, d-l dr. Traian Popovici, a fost chemat la ordine de președintele Curții, pentru a nu devia din cadrul strict al procesului”[38]. Sentința în procesul medicilor a fost următoarea: „Dr. Mauriciu Pasternak, acuzat pentru ofensa națiunii și dezertare, a fost condamnat pentru primul delict la 2 ani închisoare corecțională și 20000 lei amendă, pentru al doilea delict la 3 ani închisoare corecțională plus toate chieltuelile de judecată. Dr. Wolf Reznick, acuzat pentru complicitate la rebeliune și ofensă națiunii a fost condamnat la 1 an închisoare și 15000 lei amendă plus toate chieltuelile de judecată. Medicii Arthur Kessler și Alexis Zalozecki au fost achitați”[39]. Achitarea celor doi medici cernăuțeni se datorește în mare măsură incontestabilei măiestrii a avocatului Traian Popovici.

Fotocopia unui document emis de Cabinetul
Militar al Guvernământului Provinciei Bucovina

La începutul anului 1944, când trupele germane au început să se retragă din oraș și când mulți evrei „s-au așteptat la ce era mai rău”[40], îl găsim pe fostul primar al Cernăuțiului intervenind din nou în favoarea evreilor. Traian Popovici în această perioadă a militat pentru libertatea evreilor de a alege locul de domiciliu, dar, spre regret, fără rezultate deosebite.

Trebuie să menționăm că în perioada războiului alături de Traian Popovici a fost întotdeauna unchiul său, Dori Popovici, fapt mai puțin cunoscut de cercetători. Abia în anul 1996 a fost descoperit un memoriu amănunțit de 74 pagini, semnat de Dori Popovici, care „radiografiază caracterul autorităţii statale româneşti în Bucovina”[41]. La 28 octombrie 1941 el i-a cerut lui Antonescu să-1 primească în audienţă pentru a-i prezenta starea situației din Bucovina sau, după expresia sa, „oribila decadenţă care stăpâneşte viaţa publică a acestei provincii"[42] .

Refuzul lui Antonescu de al primi în audiență pe Dori Popovici a dat naștere acestui memoriu în care autorul descrie situația din Bucovina de nord după luna iunie 1941, arată responsabilii pentru situația creată, face propuneri pentru îmbunătățirea acesteia și dedică un capitol soluționării „problemei evreiești”. Dori Popovici ajunge la concluzia că nu se poate evita îndepărtarea evreilor din Bucovina, dar „aceasta trebuie făcută într-o formă care să nu prejudicieze interesele naţionale româneşti, ţinând seamă că nu pot fi înlocuiţi toţi dintr-o dată, „dacă nu voim să zguduim edificiul nostru economic şi cu el împreună, pe cel statal"[43].

Un ajutor însemnat evreilor deportați în Transnistria a fost acordat și din partea altor cetățeni români din Bucovina. În fondurile arhivei de stat din Cernăuți se păstrează mai multe documente care atestă ajutorul acordat evreilor de către fostul director la herghelia Rădăuţi Ion Larionescu, de către funcționarul Margulis de la fabrica de spirt din Rădăuți și de către avocatul Albert Twers din Rădăuți, care, conform unui raport al Serviciului Poliţiei de Siguranţă al Inspectoratului Regional de Poliţie Cernăuţi din 11 martie 1942 către Guvernământul Bucovinei, „au înlesnit legătura între evreii din teritiriul Ţării cu cei evacuaţi”[44]. În urma cercetărilor făcute de Legiunea de jandarmi a C. F. R. s-a stabilit că avocatul Albert Twers, de origine etnică germană, aflat în serviciul firmei de export-import „Heinz Hellmsn” din Bucureşti, după vizita sa la Moghilev, unde studia posibilităţile deschiderii unei sucursale în Transnistria, a fost reținut în gara Lipnic „cu o geantă, în care la percheziţia ce i s-a făcut de şeful postului, s-au găsit 139 scrisori adresate evreilor din Cernăuţi şi Rădăuţi”[45]. După citirea amănunţită a scrisorilor nu s-a putut stabili „că ar fi pretins sau obţinut vreo sumă de bani pentru acest serviciu; rezultă însă cu prisosinţă сă acest mod de corespondenţă se practică în acea regiune pe o scară întinsă, contravenind astfel dispoziţiunilor din legiuirile poştale în vigoare”[46]. Primele două persoane au fost eliberate, iar avocatul Albert Twers a fost trimis la București, care, după cercetări, a fost deasemenea eliberat. Menționăm că fiica lui, Irene Ciobotaru, profesoară de limbă franceză, stabilită la Cluj, ne-a furnizat informații interesante despre tatăl ei și despre greutățile prin care a trecut familia Twers în anii postbelici.

Avocatul Albert Twers cu soția Debora (n. Alpern)

În anul 2013, aceste 139 scrisori, scrise în limbile ebraică, germană și română și care se păstrează la arhiva din Cernăuți, au fost publicate de către Benjamin Gril într-o ediție polilingvă (germană, engleză, română și ucraineană)[47], aducând astfel în fața unui larg public informații despre ororile prin care au trecut cei deportați în Transnistria.

Un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la evreii din Transnistria

După război, Traian Popovici s-a refugiat în România unde în anul 1945 publică cartea sa de memorii „Spovedanie”[48], reeditată într-o ediție bilingvă româno-engleză în anul 2002 de Fundația Dr. W. Filderman din București. A murit la 4 iunie 1946 în satul Colacu din comuna Fundu Moldovei, în împrejurări destul de misterioase. A fost înmormântat în curtea bisericii din sat.

La 2 ianuarie 1969 Institutul Yad Vashem îl proclamă pe Traian Popovici Drept între Popoare, pentru contribuția definitorie la salvarea a mii si mii de evrei. Astfel, Traian Popovici este primul român ale cărui merite deosebite din perioada războiului sunt recunoscute de statul Israel. Conform statisticii de la 1.01.2017, printre cei 60 de români ce s-au învrednicit de această nobilă distincție, oferită pentru faptul de a fi ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului, se mai află avocatul Simion Hîj din Storojineț, Regina Mamă Elena, pictorul Gheorghe Rusu, scriitorul Raoul Șorban și mulți alții. Trtebuie să menționăm că în Ucraina această distincție a fost acordată la 2573 de persoane, situindu-se astfel pe locul patru în lume după Polonia, Olanda și Franța.

Brevetul Drept între popoare

Pentru prima dată la Cernăuți cinstirea memoriei lui Traian Popovici a avut loc la 21 aprilie 2009 când, la inițiativa evreilor supraviețuitori ai Holocaustului, între care și Miriam Teylor (SUA), și cu susținerea autorităților locale, a fost dezvelită o placă comemorativă pe casa din strada Zankovețka nr. 6 în care a trăit cândva primarul. Placa din marmoră neagră, scrisă în trei limbi – română, ucraineană și engleză – are următorul text: „Aici a locuit Traian Popovici (1892-1946). În 1941, ca primar al orașului Cernăuți, a salvat de la depoprtare în Transnistria și probabil de la moarte 19 600 evrei. Recunoștință veșnică și amintire eternă. Evreii cernăuțeni.”

Placa comemorativă de pe casa în
care a trăit T. Popovici

Tot din acel an încep să apară în Ucraina și primele articole despre fostul primar al Cernăuțiului, majoritatea semnate de jurnalistul Serghei Voronțov[49]. În anul 2016 a fost realizat filmul documentar „Adeverință pentru viață”, având ca autor pe Iurie Levcic, directorul Centrului Bucovineean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești „Ciprian Porumbescu” din Cernăuți, film în care este evocată viața lui Traian Popovici.

În România, fostului primar al Cernăuțiului i se acordă mai multă atenție. În luna iunie 2002, la solicitarea Ministerului Culturii și Cultelor, primăria sectorului 3 a Municipiului București a elaborat o hotărâre prin care a schimbat denumirea străzii „Unității” în cea de strada „Dr. Traian Popovici”, cinstind astfel pentru prima dată memoria vestitului primar al Cernăuțiului. În anul 2008, din inițiativa profesorului de istorie Florentin Lehaci a fost înființată, în comuna bucovineană Fundul Moldovei, Asociația pentru Educație, Democrație și Toleranță "Traian Popovici", care are drept scop promovarea toleranței active sub toate aspectele ei. În acelaș an prin finanțarea Ministerului Culturii și Cultelor din România a fost dezvelit în fața școlii din satul Colacu un bust de bronz în memoria fostului primar cernăuțean, realizat de sculptorul Bogdan Breza. În incinta școlii din satul natal, care-i poartă numele lui Traian Popovici, a fost înființat un muzeu în care au fost adunate și expuse documente, cărți, ziare, fotografii din viața ilustrului consătean, considerat un erou.

Mormântul lui Tr. Popovici din s. Colacu

Astfel de situații, cum este cazul lui Traian Popovici, în care bucovineni de diverse etnii sau confesiuni și-au dat mâna în clipe grele de viață, sunt numeroase. Ele ne arată că, loviți de cumpene și încercări, bucovinenii, toleranți din fire, înțelegători unii față de ceilalți prin educație și tradiție, au demonstrat dintotdeauna spirit de solidaritate în relațiile lor interumană și interetnice.

[1] Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Suceava, 2004, p. 251-252.

[2] Arcadie Dugan-Opaiț, Albumul Mare al Societăților „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți, ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției, index și glosar: Olaru Marian și Bodale M. Arcadie, Suceava, 2015, p. 98.

[3] Cicerone Ionițoiu, Victimele terorii comuniste, Vol.8: Dictionar P-Q, București, 2006, p. 400.

[4] Mircea Irimescu, La 150 de ani, vol. II. Voluntariat bucovinean. Membrii Societății, Rădăuți, 2013, p. 251-252.

[5] Ibidem.

[6] Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (ASRC), F-38, Chestura de poliție, inventar 2, dosar 1268, fila 1.

[7] Mircea Irimescu, op. cit., p. 286.

[8] Traian Popovici, Spovidania – Testimony, ediție îngrijită de Th. Wexler, Fundația Dr. W. Filderman, București, 2002, p. 12.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 15.

[11] Florance Heymann, Cernăuți în ciclonul istoriei, 1940-1945, sau „Memoria locului”, în Carol Iancul (coordonator), Permanențe și rupturi in istoria evreilor din Romania (secolele XIX-XX), București, 2006, p. 231.

[12] Ibidem, p. 33.

[13] Daniel Hrenciuc, Dilemele conviețuirii: evreii în Bucovina (1774-1947), ediția a doua, revăzută și adăugată, Iași, 2013, p. 445.

[14] Traian Popovici, op. cit., p. 37.

[15] Ibidem, p. 38.

[16] Ibidem, p. 39.

[17] Liviu Cărare, Consideraţii privind ghetoizarea evreilor din Cernăuţi (1941) în Anuarul Institutului de

Istorie “George Barițiu” Series Historica, Cluj-Napoca, 2010, p. 107.

[18] Mihai-Aurelian Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial, Iași, 2004, p. 360.

[19] Informații culese de la Roxana Caraiman, Povestea evreului care se luptă de 20 de ani ca un mitropolit român să fie declarat "Drept între popoare", publicate în https://pressone.ro/povestea-evreului-care-se-lupta-de-20-de-ani-ca-un-mitropolit-roman-sa-fie-declarat-drept-intre-popoare/, 21.02.2017 și de la Mirela Corlățan, Un mitropolit român a adus Yad Vashem în faţa instanţei, publicate în http://evz.ro/un-mitropolit-roman-a-adus-yad-vashem-in-fata-instantei-919902.html, 02.02.2011.

[20] ASRC, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 5, f. 16-17.

[21] Ibidem, f.20.

[22] Informații preluate după https://cultural.bzi.ro/interogatorii-ale-maresalului-ion-antonescu-in-inchisoarea-n-k-v-d-lubianka-de-la-moscova-5948, 27.10.2013.

[23] ASRC, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 1, d. 7, f. 232.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, f. 234, 234 verso.

[27] Ibidem, f. 232.

[28] Ibidem, f. 233.

[29] E vorba de fondul arhivistic F-43 și F-R-307.
[30] Instalarea noului primar al Municipiului Cernăuți, în gazeta „Bucovina” din 4 ianuarie 1942, p. 3.

[31] Florence Heymann, op. cit., p. 234.

[32] ASCR, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 76, f. 23.

[33] Ibidem, f. 24.

[34] Ibidem, f. 11.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, f. 21.
[37] Un interesant proces la Curtea Marțială, în gazeta „Bucovina„ din 7 februarie 1942, p. 2.
[38] Ibidem.
[39] Sentința în procesul medicilor evrei, în gazeta „Bucovina” din 9 februarie 1942, p. 3.

[40] Mariana Hausleitner, Evreii și antisemitismul în Bucovina între 1918-1944, în „Studia et Acta. Historiae Judaerum Romaniae”, VIII, București, 2003, p. 205.

[41] Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001, citat după: https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/04/30/soarta-evreilor-din-bucovina-de-nord-in-timpul-regimului-antonescian/

[42 ] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44 ]ASRC, R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 3, f. 253.

[45 ]Ibidem, f. 251.

[46 ]Ibidem.

[47 ]Benjamin M. Grilj, Schwarze Milch - Zurückgehaltene Briefe aus den Todeslagern Transnistriens, 2013, Vien.

[48 ]Traian Popovici, Spovedanie, București, f. a.

[49 ]Vezi Сергей Воронцов, Буковинский Шиндлер, în «Зеркало недели», 30 ianuarie 2009.

Despre Familia Twers vedeți și acest material semnat de Dragoș Băncescu pe

Radauti - amintiri, oameni, locuri.

Când am văzut prima dată această fotografie am început să zgreapţăn prin ungherele memoriei numele artiştilor hollywoodieni prezenţi în fotografie, nedându-mi seama că erau de fapt două personaje pe care le cunoşteam atât de bine, respectiv soţii Twers. Cu "fructele" lor, cele două fete Inge şi Irene, am fost foarte apropiaţi.

M-am holbat minute-n şir alături de consoartă şi am admirat cele două chipuri. Mărturisesc că am făcut toate analizele posibile acestei imagini , inclusiv rezonanţa magnetică nucleară. Aceste operaţiuni realizate amănunţit au avut ca rezultat perfecţiunea, termen care tradus însemnă că mai bine de-atât nu se poate şi simt un sentiment de mândrie că cei doi reprezintă o părticică a rădăuţenilor din perioada interbelică.

Ce prezenţe plăcute, ce personaje frumoase, ce look seducător, ce ţinută elegantă, ce comunicare sinceră cu cei ce privesc şi vor privi această fotografie, câtă bunătate tămăduitoare.

Albert Twers s-a născut în 1904, iar Deborah Alpern era mai tânără cu şase ani. S-au căsătorit în 1933, junele avocat dând multe târcoale fetei fostului său profesor de latină de la "Hurmuzachi". În timpul războiului a profitat de naţionalitatea sa germană şi a făcut curierat între organizaţiile evreieşti din ţară şi deportaţii din Transnistria. Moscalii în schimb l-au depistat că-i neamţ şi l-au dus în Siberia unde a stat trei ani în prizonierat. După ce s-a întors din surghiun a constatat că avocaţii au devenit balast inutil pentru justiţia comunistă, astfel că a lucrat un timp pe la Falcău. Apoi a revenit în barou.

Prin anii 50 atunci când i-am cunoscut formau un cuplu la fel de sudat, la fel de admirat, la fel de invidiat. Au părăsit lumea nedreptăţilor la mare interval unul de altul, Albert în 1972 iar Deborah în 1997, la un sfert de veac diferenţă.

S-a întâmplat să trec o dată pe când eram "bighidiu" pe strada "Domnească" , azi Calea Cernăuţiului, chiar pe sub casa lor. Geamurile erau deschise iar Doamna cânta la pian. Era o melodie franţuzească din repertoriul lui Luis Mariano, iar sunetele erau acompaniate de liniştea cartierului, într-o după amiază rădăuţeană, în vremuri ce nu merită uitate, cu oameni ce nu trebuie uitaţi.

joi, 25 ianuarie 2018

Isidor Bodea (8.03.1866 – 23.07.1938)

Isidor Bodea

În rândurile de mai jos vom încerca să aducem în atenţia cititorilor de azi numele medicului Isidor Bodea, personalitate de mare valoare din Bucovina de până la 1940, uitat pe nedrept de generaţiile care i-au urmat. O reparare a acestei nedreptăţi o putem considera înfiinţarea, la Cernăuţi, în anul 1996 a unei Societăţi Medicale, fondatorii căreia, medici români din Nordul Bucovinei, au avut inspirata idee de a-i conferi numele lui Isidor Bodea. Dar cea mai frumoasă ofrandă o constituie activitatea Societăţii însăşi, activitate care, după cum şi-au propus cu atâta zel şi entuziasm în statut şi în programul de activitate fondatorii ei, reînnoadă firul unor bogate tradiţii medicale cernăuţene.

Deşi I. Bodea n-a lăsat în urma sa scrieri care să fi alcătuit o operă semnificativă, valoroasă în sine, totuşi contemporanii l-au apreciat la modul superlativ, tratându-l ca pe o mare personalitate nu numai a vieţii medicale bucovinene, dar şi a celei politice, culturale şi sociale. După spusele unui contemporan, doctorul Bodea „a fost permanent pildă de abnegaţie, cinste şi luminat patriotism românesc”.

Am cuteza să afirmăm că adevărata operă a doctorului Bodea constă în totalitatea influenţelor pe care le-a exercitat, prin faptele sale, prin modul său de a gândi, prin întregul său mod de a exista, asupra epocii în care a trăit şi a creat şi – de ce nu? – asupra generaţiilor care i-au urmat.

În perioada de după război, la Cernăuţi prima dată s-a amintit despre medicul I. Bodea în anul 1994, într-o adnotare de câteva rânduri la scrisorile lingvistului Sextil Puşcariu către istoricul Ion Nistor care au fost publicate într-un ziar local. Tot atunci a apărut şi un important articol, semnat de academiciana Cornelia Bodea, nepoata distinsului medic din Cernăuţi.

Căutările noastre în vederea depistării unor noi documente despre medicul Bodea au fost îndreptate, după cum era şi firesc, spre fondurile de arhivă ale instituţiilor de medicină şi sanitare (spitale, policlinici, inspectoratele sănătăţii publice etc.). Spre regret, arhiva Spitalului de Copii din anii interbelici, unde Isidor Bodea a lucrat mai mulţi ani ca director, nu s-a păstrat. Dar, ca de atâtea alte ori, o altă arhivă ne-a oferit o surpriză plăcută. Când deja de mai mult timp ne părăsise nădejdea de a mai afla ceva referitor la viaţa şi activitatea doctorului Bodea, am descoperit, cu totul întâmplător, în fondul Liceului „Aron Pumnul”, statutul personal al „medicului şcolar dr. Isidor Bodea”. Tot aici, la rubrica „Serviciul în învăţământ”, Emil Iliuţ, directorul instituţiei, întroducea în anul 1933 următoarea menţiune: „medic şcolar încă din vremea ocupării Bucovinei prin Austro-Ungaria”. Am aflat astfel despre o latură necunoscută a activităţii multilaterale a lui Bodea, adică cea de medic şcolar la renumitul Liceu „Aron Pumnul”. Acest dosar ne-a oferit şi multe alte informaţii privind biografia medicului.

Fișa medicului școlar I. Bodea
de la Liceul „Aron Pumnul”

Isidor Bodea s-a născut la Arad în 8 martie (după statutul personal, şi la 3 martie, după inscripţia de pe monumentul funerar), anul 1866. Studiile secundare le-a făcut la Arad, iar cele universitare la Facultatea de Medicină a Universităţii vieneze, unde a obţinut diploma de adeverire a studiilor.

Ca student al universităţii din capitala Imperiului Habsburgic, a făcut parte din Societatea „România Jună”, bucurându-se de un respect deosebit din partea studenţilor români.

Fișa medicului școlar I. Bodea
de la Liceul „Aron Pumnul”

După terminarea studiilor, lucrează ca medic aspirant de gradul II şi I la Spitalul de Copii Sf. Iosif (numit şi „Iosephinum”) din Viena – între 17 aprilie 1892 şi 1 mai 1897, impunându-se ca un specialist deosebit în lumea medicală vieneză.

Studiile speciale („boalele de copii”) şi le-a continuat la „Spitalul de copii găsiţi” din Praga (luna mai 1887), la „Hospise des enfants” din Paris (20 iulie – 20 octombrie 1897) şi la „Clinique de Maladies de l̕ enfance”, tot în capitala franceză (20 octombrie 1897 – 10 februarie 1898). În statutul personal de la Liceul „Aron Pumnul” este menţionat şi oraşul Düsseldorf, ca localitate în care şi-a continuat studiile speciale, însă nu sunt specificaţi anii şi instituţia. Suntem înclinaţi să credem că a fost în acelaşi an 1898, între februarie şi octombrie, că deja la 1 octombrie îl găsim încadrat în armata austro-ungară (Regimentul 33 Infanterie din Arad), iar ceva mai târziu, la Spitalul de garnizoană nr.1 din Viena, de unde va fi demobilizat la 1 octombrie 1899.

Proiectul Spitalului de Copii

Întrucât dragostea pentru poporul său, pentru ţinuturile româneşti au fost mai puternice decât îmbietoarea carieră ştiinţifică, pe care şi-o începuse, şi putea s-o continuie cu strălucire la Viena, doctorul Bodea, la începutul sec. XX, se stabileşte în Bucovina, fiind, se pare, numit medic primar la Spitalul Central din Cernăuţi. Acelaşi gest nobil l-a făcut, ceva mai târziu, un alt mare medic român, mahaleanul Ion Nandriş, care şi-a sacrificat ascensiunea universitară (era cel mai apreciat asistent al lui Mina Minovici, la Bucureşti) numai pentru a se dărui aici, la Cernăuţi, acestui neam şi acestui pământ. Aici, pe parcusul anilor, având calităţi spirituale şi omeneşti deosebite, a legat prietenii strânse cu cei mai însemnaţi bărbaţi ai Bucovinei. Printre primii a fost şi arboroseanul Constantin Morariu, care, fiind pe atunci preot în comuna Pătrăuţi pe Suceava, l-a ajutat să-şi obţină dreptul de cetăţenie austriacă, fără de care nu putea să se stabilească la Cernăuţi. Aici, în capitala Bucovinei, i-a cunoscut pe Vasile Bodnărescu, Octavian Gheorghian (directorul Maternităţii), Max Hacman, Dimitrie Marmeliuc, Aurel Morariu, Ion Nandriş, Ion Nistor, Grigore Onciul (medic), Eudoxiu Procopovici (medic, cumnatul său), Gheorghe Tofan şi pe mulţi alţii, cu care a scris pagini de neuitat în cronica zbuciumată a Bucovinei.

Tablou asupra funcțiilor ocupate de I. Bodea

În mod deosebit trebuie să evidenţiem legăturile ce s-au înfiripat între bănăţeanul Isidor Bodea (din Arad) şi ardeleanul Sextil Puşcariu (din Braşov), cu care „a devenit prieten de suflet şi cauză românească”.Trăinicia acestei prietenii se lămureşte şi prin faptul că soţiile lor, braşovence, erau prietene din copilărie. Funcţiile pe care le-a deţinut la Cernăuţi l-au ajutat pe Puşcariu să se afle în centrul evenimentelor ştiinţifice, politice şi culturale, avându-l întotdeauna alături pe acest „om al faptelor”, care era Isidor Bodea.

În anul 1914, mobilizat pe front, ca ofiţer al armatei austro-ungare, Puşcariu lasă în grija prietenului său o parte din bunurile sale, precum şi tot ce avea mai scump – arhiva Dicţionarului limbii române – pe care Bodea, rămas la Cernăuţi cu spitalul, „cu toate nenorocirile ce i-au căzut pe cap”, a reuşit s-o salveze de urgiile războiului.

Alături de medicul Isidor Bodea, în anul 1918, Puşcariu a avut un rol hotărâtor în fondarea şi editarea ziarului „Glasul Bucovinei”, „întâiul crainic şi cel dintâi vestitor al primăverii” din Bucovina.

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - vedere din stradă

Primele acţiuni în vederea pregătirii Unirii au avut loc în locuinţa doctorului Bodea de la Spitalul de Copii, care se afla în pavilionul sudic al edificiului. „Am ales acest loc de întâlnire – mărturisea prietenul său Maximilian Hacman – pentru situaţia sa cam izolată şi depărtată de ochii politici şi ai jandarmilor”. Aici, seri şi nopţi la rând, un grup restrâns de prieteni a hotărât înfiinţarea ziarului „Glasul Bucovinei” (nume dat de Vasile Bodnărescu), precum şi paşii ce urmau să fie făcuţi în vederea unirii Bucovinei cu Patria-Mamă. De fapt, acestea constituiau primele şedinţe neoficiale ale viitorului Consiliu Naţional Român. Iată cum aprecia S. Puşcariu în memoriile sale meritele lui Bodea în acel memorabil an 1918: „Admirabil a fost doctorul Bodea şi ţinutei sale intransigente şi energice se datoreşte înainte de toate că nu ne-am abătut de la planul original, ci am mers înainte”.

La şedinţele clandestine din locuinţa medicului, în afară de Isidor Bodea şi Sextil Puşcariu, mai participau Alecu Procopovici, Max Hacman, Vasile Bodnărescu, Vasile Grecul, George Rotică, Aurel Morariu, Iorgu G. Toma ş. a. Toate evenimentele din toamna anlui 1918 vădeau riscul pe care şi l-au asumat aceşti bărbaţi ai Bucovinei. Programul lor „Ce vrem?”, scris de Sextil Puşcariu în căsuţa lui de pe Dominic şi publicat la 22 octombrie 1918 în primul număr al „Glasului Bucovinei”, poartă semnătura a 13 persoane, inclusiv cea a lui Isidor Bodea.

Pavilionul sudic al Spitalului de copii în care a trăit I. Bodea până la pensionare ( 1929) - vedere din curtea spitalului

Din statutul personal al medicului am mai putut stabili că el era tatăl a trei copii: Eugen, născut la 21 iunie 1902, Cornel – la 18 august 1903, iar Viorica era din anul 1912. În anii grei ai războiului, când Cernăuţiul a căzut de câteva ori în mâinle ruşilor, doctorul şi-a pierdut soţia şi fiică-sa Viorica de patru anişori, el însuşi fiind „deţinut şi cât p-aci dus la spânzurătoare”. În 1923, la intervenţia lui S. Puşcariu, Isidor Bodea obţine o bursă pentru copiii săi, Eugen şi Cornel, care îşi urmau studiile la Berlin. Într-o scrisoare din 12 noiembrie 1923 către Ion Nistor, Puşcariu consemna: „A doua rugare priveşte pe Dr. Bodea. Îmi scrie cu ce greutăţi enorme materiale are să lupte ca să-şi ţină cei doi băieţi la Berlin. Adevărat că Bodea câştigă foarte mult, dar dacă numai taxele de înscriere l-au costat anul acesta 50 000 de lei, îţi poţi închipui ce trebuie să cheltuiască cu întreţinerea fiilor la Berlin. A cerut deci o bursă de la Ministerul Instrucţiei, care îl va putea scăpa de o parte a cheltuielilor. Ai putea s-o sprijineşti. Astfel i-ai da lui Bodea şi o dovadă că ştii să preţuieşti credinţa cu care a fost de la început în rândurile Glasiştilor”.

După cum am menţionat, activitatea sa profesională la Cernăuţi se pare că a început-o ca medic primar pediatru la Spitalul Central (Landes-Spital). În scurt timp, desfăşurând o activitate rodnică, şi-a dat destul de lesne seama că secţia bolilor de copii de aici nu mai satisface cerinţele vremii, ajungând la hotărârea de a deschide la Cernăuţi un prim spital de copii. Cu mult avânt şi totală dăruire, dezvăluind capacităţi deosebite, se dedică acestui obiectiv. Astfel, la 25 iunie 1908, cu ocazia jubileului de 60 de ani de domnie a împăratului Franz Iosef, are loc sfinţirea pietrei de temelie a acestui spital, care va fi construit, după planurile sale, din mijloacele unei fundaţiuni particulare a familiei cernăuţeanului Moses Fischer. În anii interbelici spitalul purta chiar denumirea „Fischer-Bodea”. El se afla pe str. Petru Rareş, nr. 6, (fosta Volangasse, actualmente str. Bucovineană).

Spitalul, cu 80 de locuri, construit conform realizărilor ştiinţei moderne, consta din două pavilioane cu două etaje pentru bolnavi, un pavilion pentru locuinţa medicului-şef şi a medicului secundar (partea sudică), precum şi o staţiune de carantină. Comunicaţia între aceste pavilioane se făcea prin coridoare cu arcade, care în timp de iarnă erau încălzite cu apă caldă. Edificiul a fost construit în stil gotic, iar interiorul, amenajat cu mult gust şi cu o armonie plăcută a culorilor, avea menirea să producă şi o impresie artistică deosebită, precum şi să contribuie la o tratare mai rapidă a copiilor.

Instituţia şi-a început activitatea în 1909, posibil chiar la 1 februarie, când doctorul Bodea este numit primul medic-şef al spitalului, deşi trebuie să menţionăm că unele lucrări de amenajare au continuat până în anul 1910.

La 1 iulie 1919, prin ordinul Ministerului Sănătăţii, este numit director al Spitalului de Copii, funcţie ce o va deţine până la pensionarea sa din 31 decembrie 1929, când va fi înlocuit de către doctorul în medicină Astra Nandriş, soţia medicului-şef de la Spitalul Central din capitala Bucovinei.

Cererea medicului de pensionare

La pensionare s-a ţinut cont în ceea ce privea sporirea anilor de serviciu de lucrul prestat de domnia-sa și în timpul războiului mondial la Spitalul de Copii, precum şi ca medic-şef al Spitalului „Crucea Roşie”.

Colegul său de lucru, M. Wiesenthal, aprecia foarte mult capacităţile profesionale ale medicului Bodea, subliniind că „blândeţea, corectitudinea şi un simţ adânc pentru dreptate, alături de un spirit genial de observaţie au făcut din el cel mai bun medic de copii al Bucovinei şi Basarabiei”.

În Bucovina el a fost primul îndrumător al disciplinei de pediatrie ca structură autonomă şi primul reprezentant al disciplinelor speciale ale bolilor de copii. Activitatea sa la Cernăuţi s-a soldat şi cu o monografie despre decanulementul traheei la crupul difteric. Lucrarea vădeşte că medicul I. Bodea, după menţiunea unui specialist, „a trecut peste cadrul restrâns al medicinii bolilor interne de copii, consacrându-se materiilor celorlalte din această specialitate”.

Avea şi vocaţie de chirurg. Practica intens chirurgia bolilor de copii, în primul rând cea legată de otorinolaringologie. În spitalul său din Cernăuţi efectua cu mult succces operaţia traheotomiei, operaţie ce salva viaţa copiilor ameninţaţi, foarte des în acea vreme, de asfixia difterială.

Colaborează cu mai multe studii de specialitate la revistele de medicină din Cernăuţi, Viena şi Bucureşti („Mişcarea medicală română”, „România medicală”, „Cernăuţiul medical”, „Revista ştiinţelor otorinolaringologice” ş.a.).

Avea cunoştinţe vaste. Vorbea şi scria perfect în română, germană, franceză, maghiară şi satisfăcător în ucraineană.

Preocupările sale extraprofesionale de asemenea au fost multiple. Era un entuziast animator al vieţii culturale bucovinene, având şi un rol hotărâtor în deschiderea Teatrului Naţional din Cernăuţi. Şi-a adus contribuţia la răspândirea şi dezvoltarea societăţilor arcăşeşti în Bucovina. A fost membru al Consiliului de Igienă pentru judeţul Cernăuţi, a avut însărcinări şi atribuţii în Consiliul Casei de Economii, în conducerea Băncii Regionale şi a Regiei Uzinelor municipiului Cernăuţi.

A iubit foarte mult sportul şi a fost printre primii care a promovat în Bucovina fotbalul românesc. Cunoştea personal pe fiecare jucător al echipei de fotbal „Dragoş-Vodă” din oraş şi nu era meci la care să nu fi fost prezent. A fost un aderent înflăcărat al zborului cu avionul, folosindu-se de acesta chiar de la deschiderea primelor linii aeronautice Cernăuţi-Bucureşti. Era ferm convins că fiecare om trebuie să se ţină la pas cu progresul. Deschis în permanenţă la tot ce era nou, pe plan european, de la ştiinţă la cultură, a fost din tinereţe adeptul reformelor şi inovaţiilor.

Ca un bun botanist şi zoolog crează, în ograda spitalului, una din cele mai frumoase grădini ale oraşului cu flori şi arbori decorativi, precum stejarul african, bradul albastru, magnolia ş. a.

Casa lui Isidor Bodea din str. Mihai Viteazu, 14

După pensionare, în anul 1929, este nevoit să elibereze locuinţa de la spital şi să treacă cu traiul în casa sa din strada Mihai Viteazul, nr. 14, (actuala str. Sadovaia), unde, conform procesului-verbal № 2036 din 1930 al Judecătoriei mixte din Cernăţi, obţine dreptul de proprietate şi unde la fel avea o grădină de o frumuseţe rar întâlnită. După moarte, dreptul de proprietate asupra acestei case l-au obţinut, conform decretului de transmitere a succesiunii din 28 septembrie 1938, fiii săi Eugen şi Cornel.

Trecerea dreptului de proprietate asupra casei lui I. Bodea după deces la fii săi Eugen și Cornel

Pentru activitatea sa prodigioasă a fost distins cu gradele de ofiţer şi comandor al Ordinului Steaua României.

Moartea sa tragică a surprins şi a îndurerat profund obştimea cernăuţeană, iar împrejurările ei fiind pe larg oglindite în presă. În anul 1938, la moartea reginei Maria, doctorul Bodea a ţinut neapărat să fie prezent la funerariile regale şi urma să se afle în cortegiul care avea să-i însoţească corpul neînsufleţit de la Bucureşti la lăcaşul de odihnă veşnică de la Curtea de Argeş. Călătoria spre Bucureşti urma s-o efectueze la 23 iulie 1938 cu un avion al liniei aeronautice polone „Lot” de la Varşovia cu escale la Lvov şi Cernăuţi. Aici, la cele zece persoane care veneau din Varşovia, s-au mai adăugat patru: doctorul I. Bodea, căpitanul Gh. Ionescu, comandant al aeroportului din Cernăuţi, poetul şi compozitorul Ionel Fernic, conducător al Şcoalei de Aviaţie din localitate, şi comerciantul Nussenbaum. Avionul s-a prăbuşit în judeţul Câmpulung. Ziarul „Glasul Bucovinei”, în numărul său din 24 iulie, relata despre această tragedie următoarele: „Din cercetările de până acum s-a putut afla că în apropiera comunei Stulpicani, între muntele „Clădita” şi Poiana „Braniştelor”, câţiva ciobani au zărit, pe la ora 17.00, un avion care se lupta cu furtuna. Ploua torenţial. La un moment dat, avionul s-a lăsat puţin în jos, făcând mai multe viraje, în jurul muntelui „Clădita”, căutând probabil un teren propice de aterizare. Apoi avionul a luat din nou înălţime, până la circa o mie de metri. Dar la un moment dat, spre groaza ciobanilor, care urmăreau evoluţiile avionului, acesta s-a prăbuşit în pădurea ce se întindea pe o coastă a muntelui”. Ca urmare a prăbuşirii, avionul a fost complect distrus, iar toţi pasagerii au murit.

Rămășițile avionului companiei Lot la locul catastrofei din Stulpicani

Înmormântarea lui I. Bodea a avut loc la 26 iulie în Cimitirul Central din Cernăuţi. Rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse din zorii zilei în capela cimitirului, sicriul fiind acoperit cu flori şi numeroase coroane. Acelaşi ziar acorda un larg spaţiu evocării acestui eveniment. Cronicarul ziarului sublinia că „dată fiind personalitatea regretatului dispărut, atât de iubit şi respectat de populaţia cernăuţeană şi date fiind neuitatele lui merite pe tărâmul luptelor naţionale din Bucovina, a asistat la înmormântare o lume imensă din toate straturile sociale şi fără deosebire de credinţă religioasă”. Ziarul dă şi o listă a asistenţei, ce cuprinde câteva zeci de nume a celor mai importante personalităţi cernăuţene.

Potrivit ultimei sale dorinţe, serviciul divin a fost oficiat de către un singur preot, Victor Berariu, şi nu s-a rostit nici o cuvântare. Înhumarea a avut loc în cavoul familiei din Cimitirul Central din Cernăuţi.

Funerariile aviatorilor polonezi căzuți în catastrofa aviatică din Stulpicani

În anul 1919, prietenii ardeleni i-au propus lui Bodea postul de director al Clinicii de Copii din Cluj. Unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Sextil Puşcariu, fusese şi el chemat să organizeze şi să deschidă în acel oraş transilvănean universitatea. Reputatul lingvist cu greu s-a despărţit de Bucovina, fiind încercat de adânci regrete, însă până la urmă Puşcariu totuşi a plecat. Bodea n-a putut face acelaşi pas. Îndrăgise prea mult acest colţ de ţară, oamenii lui şi nu mai putea să-i părăsească. Ba mai mult, Bodea, spre deosebire de prietenul său ardelean, avea deja câţiva morţi îngropaţi în pământul Cernăuţiului, care, cu puterea magică a oaselor ce înălbesc în groapă, l-au legat pentru totdeauna de pământul bucovinean.

Mormântul lui I. Bodea din Cimitirul central din Cernăuți

Isidor Bodea, prin vasta sa activitate, desfăşurată pe parcursul aproape a unei jumătăţi de secol, se situează printre cei mai străluciţi reprezentanţi ai medicinii bucovinene, precum şi a generaţiei care a înfăptuit Unirea. Prin activitatea sa remarcabilă el rămâne pentru bucovineni un simbol al patriotismului ardent românesc şi un adept consacrat al democraţiei moderne.

După o lungă noapte a uitării, se pare că a sosit timpul ca noi să-l apreciem la justa sa valoare. Numele lui merită să-l poarte şi o stradă din apropierea Spitalului de Copii, iar pe casa sa din str. Sadovaia, în care şi-a trăit ultimii ani de viaţă şi în care a rămas o bună parte din nobilul său suflet, să-i înveşnicim memoria printr-un modest basorelief. Ar fi un gest de recunoştinţă pentru tot ce ne-a lăsat inimosul doctor drept moştenire.

miercuri, 27 decembrie 2017

Traian Chelariu: Scrisori către Ion Nistor

Dragoș Olaru

Ion Iancu Nistor, personalitate proeminentă a intelectualităţii româneşti, a creat o bogată operă ştiinţifică, lăsând urme de neşters în istoria neamului nostru. De pe urma activităţii sale ştiinţifice, publice, culturale au rămas numeroase documente. O pondere însemnată în acest context o are şi corespondenţa pe care a primit-o de la fruntaşi ai vieţii politice, oameni de cultură, scriitori, gazetari, savanţi, dascăli, jurişti, diplomaţi, ierarhi bisericeşti etc. Printre semnatarii celor peste 400 de scrisori, care au ajuns până la noi se află şi cunoscutul scriitor bucovinean, Traian Chelariu (1906-1966), ale cărui scrisori le supunem atenţiei dumneavoastră. Ele relevă câteva aspecte cu totul necunoscute din biografia scriitorului şi aruncă o rază de lumină asupra unei perioade literare bucovinene încă puţin cercetată, cum este cea a anilor 30 ai secolului al XX-lea.

Unii oameni cred că din corespondenţa unui scriitor nu obţinem decât portretul moral, asemenea documente referindu-se mai cu seamă la om şi mai puţin la artist. Totuşi, noi avem certitudinea că omul, cu temperamentul, caracterul, educaţia, cultura, cu pasiunile şi obsesiile sale, nu poate fi despărţit, în chip absolut, de scriitor. Chiar în aceste câteva scrisori, semnate de T. Chelariu, câtă viaţă, câtă deschidere există, câtă prospeţime de impresii se revarsă, câte amănunte care dau îndeobşte culoare vieţii, în bine sau în rău, în platitudene sau în entuziasm. Cât adevăr, incomod uneori, răzbate din detaliile de existenţă pe care scriitorii preferă să le lase nemărturisite într-o lucrare artistică. Majoritatea scrisorilor (nr.2-6) au fost expediate de la Paris şi Roma între 1932 şi 1933, unde T. Chelariu era trimis, cu sprijinul lui Nistor, de universitatea cernăuţeană pentru pregătirea unui doctorat în filosofie, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay-aus Roses şi al „Academia di Romania” din Roma.

„Parisul într-adevăr a fost o epocă în viaţa mea” – avea să exclame poetul ceva mai târziu. Aici, la Paris, ca de altfel şi la Roma, „scutit de grijile existenţiale”, desfăşoară o activitate prodigioasă în mai multe domenii, suportând după cum se exprimă singur, câteva „revoluţii interioare”. Şi, fiindcă nici de literatură nu se putea vindeca, continuă colaborările la publicaţiile din Cernăuţi („Junimea Literară”, „Pana literară”, „Glasul Bucovinei” etc.) cu versuri, proză, articole, cugetări, impresii de călătorie.

Fiind încă la Roma, unde „Îi venea să vorbească latineşte”, i se tipăreşte, la Cernăuţi, în colecţia „Iconar” primul volum de versuri „Exod” – o „adevărată isvodire a şiragului de slovă tânără, pârguită în ţărâna Moldovei dinspre miez-de-noapte”.

Erau anii tumultoşi ai tinereţii, bogaţi în evenimente şi impresii, ani ce şi-au lăsat adânc amprenta pe întreaga creaţie a poetului.

În speranţa că scrisorile vor contribui la o mai bună conturare a chipului de om şi poet al lui T. Chelariu, le prezentăm integral, în ordine cronologică, păstrând variaţiile de exprimare particulare timpului şi autorului. Scrisorile au fost descoperite în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, Fondul personal „Ion Iancu Nistor”

Stimate Domnule Ministru,

Vă mai trimit o povestire. Se numeşte „Dram”, şi vă rog să-i faceţi loc în paginile „Junimei Literare”.¹

Trebuia s-o dau acu pentru numărul 1-4, dar serviciul militar nu mi-a îngăduit s-o retuşez şi s-o transcriu.

Fiindcă n-am publicat de mult proză, Vă rog să-mi faceţi acuma această plăcere.

Tratez în „Dram” geneza şi evoluţia unui caz de nebunie. Şi în felul acesta nu cunosc, în literatura noastră, nici un subiect.

Mulţumindu-vă încă o dată pentru bucuria ce mi-o faceţi Vă rog să primiţi asigurările celui mai sincer al meu devotament,

Traian Chelariu.

--------------------

Va apare în „Junimea Literară”, an XX, nr. 5-8, mai-august, 1931, p. 121-143.

Paris, Fontenay-aus-Roses, 8-III-1932

Stimate Domnule Ministru,

Vă trimit, dimpreună cu salutările mele cele mai respectuoase, un articol despre Geothe.¹ Cum la 22 martie curent se împlineşte un veac de la moartea marelui poet, Vă vom rămânea foarte mulţumitor dacă rândurile mele vor afla loc în Foiţa Glasului Bucovinei – în ziua de 22 Martie, în ajunul ei sau ulterior, cel mai bine însă în ziua centenarului. Dacă veţi afla de cuviinţă să-l publicaţi, ţin mult să nu se altereze textul, după cum se întâmplă din motive de economie, în multe jurnale. Totodată v-aş ruga ca Glasul Bucovinei să expedieze prin poştă pe adresa: Grigore Chelariu, str. Sarmisegetuzei 38 A, Cernăuţi², trei exemplare din numărul respectiv.

De altfel mie-mi merge bine acuma. Scutit de grijile existenţiale, mă ocup cu ce-mi place mult. Lucrez la teza mea de doctorat, citesc, scriu, vizitez muzeele pariziene şi toate cât pot contribui la mărirea orizontului meu spiritual.

Vă mulţumesc foarte mult pentru locul de cinste ce mi l-aţi dat în articolul D-Voastră omagial la adresa d-lui N. Iorga³.

Pentru primul număr al „Junimei Literare” Vă vom trimite o novelă pe care o am scrisă şi un mic ciclu de poeme. Eventual şi puţină proză ştiinţifică. Mulţumindu-Vă anticipativ pentru atenţia ce mi-o acordaţi, rămân al Domniei Voastre, cu respect,

Traian Chelariu.

---------------------

1. Va apare sub titlul „Spiritul goethean şi centenarul” în „Glasul Bucovinei” din 23 martie 1932, p. 2.

2. Este vorba despre adresa părinţilor de pe actuala stradelă Cikalov.

3. În articolul „Douăzeci şi opt de ani în slujba unităţii culturale”, apărut în „Junimea Literară”, an.XX, nr. 9-12, seprembrie-decembrie, 1931, p. 193-198, Ion Nistor omagiază figura istoricului Nicolae Iorga, a cărui „spirit larg şi cuprinzător” şi-a găsit răsunetul cuvenit în revista „Junimea Literară”, revistză carte a grupat în jurul său pe toţi scriitorii bucovineni. Referindu-se la generaţia tânără I. Nistor scrie: „Tradiţiunea aceasta literară este astăzi continuată de o frumoasă pleadă de scriitori mai tineri în frunte cu povestitorul Traian Chelariu...” (p. 197).

Paris, 30 martie 1932

Stimate Domnule Ministru,

Trimit, deşi cu regretabilă întârziere contribuţia mea pentru „Junimea Literară” o povestire şi un ciclu de poeme¹.

Cum aş vrea să apar şi altfel decât în fragmente lirice, Vă rog să-mi publicaţi aşa cum o prezint „Întoarcerea în trecut”, la care ţin mai mult.

Pentru numărul de vară al „Junimei” pregătesc pagini de proză serioasă².

În aşteptarea numărului de Paşte, rămân al Domniei Voastre recunoscător şi îndatorat,

Traian Chelariu.

-------------------------

1. Este vorba despre cunoscutul ciclu de poeme „Întoarcerea-n trecut”, ce va apărea în „Junimea Literară”, an. XXI, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 1932, p. 16-21 şi povestirea „Noapte” ce va apărea în acelaş număr p. 71-80.

2. Este vorba, probabil, despre cugetările sale, ce vor începe să apară sub titlul „Digresiuni inoportune” şi subtitlul „Zilele şi umbra mea” începând cu nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, p. 181-186.

Paris, 18-II-1933

Stimate Domnule Ministru,

Am primit mult aşteptata D-Voastră scrisoare şi nu am cuvinte să Vă mulţumesc. Vă voiu răspunde fără întârziere. În acest voluminos plic însă Vă trimit nou material pentru „Junimea Literară” – material despre care V-am scris¹. Dacă se poate, Vă rugăm foarte mult să-l publicaţi cât de curând, de preferinţă, pentru noi, în chiar numărul de sub tipar al „Junimii”. Ne-am străduit să dăm două articole de directivă literară – Sluşanschi din punct de vedere istoric -, eu din punct de vedere estetic. Nădăjduim că vor fi juste afirmaţiile noastre. Am vrea să folosim tuturor acelora cari, grupaţi ca „generaţia tânără” în jurul Junimii sunt în căutarea unei orientări.

D-Voastră aveţi foarte multă dreptate căutând să organizaţi prin împăcare şi nu prin dezbinare tineretul bucovinean pornit, ca niciodată până acum, să facă literatură. Daşi-ne voie, ca, fără să comitem nimic împotriva acestui spirit de pozitivă colaborare, să luăm o atitudine demnă de revistă şi astfel, indirect, să impunem seriozitatea acolo unde prea uşor se strecoară artificiul şi naivitatea. Articolul pe cari Vi l-am expediat săptămâna trecută, semnat de noi doi şi destinat „Glasului Bucovinei”², cât şi scrisoarea mea să nu le consideraţi drept ieşiri nepoliticoase. Nici un moment nu am avut în vedere persoanele ci opera lor.

Săptămâna ce vine sper să Vă pot trimite ceva despre „Generaţia tânără şi artă”, pentru foiţa „Glasului”³.

Vă mulţumesc pentru rectificarea pe care o veţi face cu privire la versurile d-şoarei C. S. Isopescu.

Vestea morţii profesorului Gherasim ni-a întristat mult⁴. Era într-adevăr un suflet nobil şi o inimă de aur. Idealist cum numai adevăraţii filozofi şi poeţi pot fi, destinul i-a fost potrivnic. Dl prof. Petrovici care voia să-şi impună cu orice preţ candidatul, nu a ştiut să aprecieze aceste rare calităţi ale profesorului Gherasim.

Dar aşa e viaţa noastră omenească. Azi e şi mâine nu-i. Iată de ce singura noastră datorie şi fericire e cultul binelui, pentru situaţia noastră de oameni între oameni, şi cultul frumosului. Şi binecuvântată va fi memoria tuturor acelora cari au promovat aceste două idealuri omeneşti.

Poeţii şi filosofii sunt inutili unei societăţi de animale cărora numai maşinismul le foloseşte, dar oamenii vor avea totdeauna nevoie de aceşti sensibili fraţi ai lor, căci ce ne folosesc toate bogăţiile pământului dacă ne lipseşte dragostea? Iar poezia şi filosofia, ca şi toate domeniile ştiinţei şi artei tind spre dragoste -, în sens religios. Ştirile din ţară ne neliniştesc uneori, dar nădăjduim că va fi mai bine. Mai bine pentru toţi şi nu pentru câţiva puţini.

Versurile alăturate prozei noastre sunt pentru numărul 1-2 (1933) al „Junimii”⁵.

Al Domniei Voastre,

Traian Chelariu.

------------------------

1. Va apare cu titlul „Înapoi la Eminescu (Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare)” în „Junimea Literară”, an. XXII, nr. 4-6, aprilie-iunie, p. 119-130 şi nr. 7-9, iulie-septembrie, p. 168-177. Articolul a stârnit un val de discuţii şi chiar neînţelegeri între tinerii poeţi bucovineni.

2. Va apare sub semnătura celor doi cu titlul „Pentru o orientare” în „Glasul Bucovinei” din 16 februarie 1933, p. 2-3.

3. Va apare cu titlul „Tinerele generaţii şi străvechea artă” ÎN „Glasul Bucovinei” din 19, 21 şi 22 martie 1933, p. 2-3 şi semnat „Paris, 4 martie 1933”.

4. Vasile Gherasim, poet, nuvelist, filosof, profesor la Universitatea din Cernăuţi a murit la 10 februarie 1933 după „o suferinţă lungă şi grea”.

5. Vor apare 2 poezii: „Versuri de iubire şi de rămas bun” şi „Tristeţi de după amează” în „Junimea Literară”, an XXII, nr. 1-3, ianuarie-martie 1933, p. 7.

Fontenay-aus-Roses, 15-V-1933

Stimate Domnule Ministru,

V-am trimis în ziua de 6 Mai o serie de „cugetări” sub titlul colectiv de „Semne la răscruce”¹ – în ziua de 10 Mai v-am expediat, pentru „Juminea Literară”, un poem, cam lung, cam obscur, în aparenţă, totuşi, după cum simt, nu din cele mai rele din câte le-am scris -, iar azi Vă aduc un nou articol: „Dubla valoare a experienţei în creaţia literară” -, şi Vă rog să-l daţi publicării, ca şi cugetările înainte trimise, în Foiţa „Din cercul Junimii Literare”².

În articolul de faţă am încercat să evidenţiez care este sensul experienţei individuale în creaţia literară. Nu e articol de polemică, ci mai mult încercarea de studiu de estetică.

Dacă sunt plauzibile sau nu câte le-am scris nu stă în centrul scopului urmărit de mine; am vrut numai să aduc în discuţie o problemă pe care o primesc confraţii mei bucovineni gata rezolvată din Bucureşti.

Iar cele ce am scris mi-ar fi foarte plăcută surpriză să le uad judecata de dl prof. Al. Ieşan la care mi-am făcut şcoala gândirii.

Dar încă nu îndrăznesc să mă adresez Domniei Sale.

În curând cre cî voiu pute trimite nou material pentru Foiţa „Glasul Bucovinei”. De altfel îmi merge bine şi intoxicaţia de care V-am scris ultima dată n-a lăsat nici o urmă. Cum a venit aşa s-a dus.

Aştept numai veşti de la D-Voastră, cu privire la Şcoala de la Roma. Aici devin vacante două locuri în toamna acestui an şcolar. Ar fi păcat să vie la Paris vre-un element de la care nu se poate aştepta nime la nimic. Bucureştii, Clujul, Iaşii trimit totdeauna numai tineri promiţători. Fonteneays-aus-Roses trebuie să fie etapă în evoluţia intelectuală a unui tânăr capabil.

Apoi, trimiţând fără alegere, numai studenţi care au limba franceză ca specialitate – Şcoala noastră de altfel nici nu înfiinţată pentru a cest scop -, şi trimiţând orice student specialist în limba franceză, universitatea noastră nu şi-ar face nimic bun. Vă scriu toate acestea din simpla dorinţa ca să ştiţi cum stau lucrurile.

Lucrez deocamdată la tezele mele – acelea cu care sunt dator Şcolii – şi la ordonarea materialului scris pentru teza mea de doctorat.

Dar nici de literatură nu mp pot vindeca. Voiu încerca să trimit încă în primăvara aceasta ceva versuri revistei „Gândirea”. Nu că „Junimea Literară” mi-ar fi prea puţin, dar numai fiindcă îmi cer acest lucru de doi ani şi mai bine tinerii poeţi bucovineni – ca un fel de ... Feurprobe³.

Le vom face pe plac. Colaboratorul „Junimei Literare” însă voiu rămâne totdeauna.

Cât priveşte celelalte intenţii ale mele, intime, Vă voiu scrie la timp despre toate câte v-ar putea interesa.

Deocamdată încă sunt într-o fază de nesiguranţă din multe puncte de vedere – o caracteristică absolut europeană în zilele noastre. Să sperăm însă că toate se vor realiza în bine. Dacă aş putea primi încă în iunie răspuns D-Voastră mi-ar folosi foarte mult.

Cu tinerii colaboratori ai „Junimei” am reluat iar toate raporturile de reciprocă educaţie literară. Am văzut că orice ieşire vehementă în arena criticii e rătăcire. Pentru al ridica pe altul mai mic decât tine -, trebuie să te pleci către el – iar din momentul în care cineva mai mare se pleacă înspre tine, trebuie să-i întinzi mâinile; - numai astfel poţi fi şi Christ şi Christofor. Toate celelalte-s pierderi de timp şi cale greşită.

Al D-Voastră acelaşi şi foarte respectuos,

Traian Chelariu.

------------------

1. Va apare sub titlul „Semne la răscruci (Din zilele şi umbra mea)” în „Glasul Bucovinei” din 11, 27 iulie, 6 august şi 3 octombrie 1933, p. 2-3.

2. Articolul „Dubla valoare...” va apare de fapt în revista lui Ionel Creţeanu şi Filaret Ozor „Pana literară”, iar cugetările în „Glasul Bucovinei”.

3. încercare prin foc (germ.)

Roma, 15-XI-933

Stimate Domnule Ministru,

În prima mea scrisoare din Roma eternă îmi veţi permite să Vă trimit felicitările cele mai sincere pentru victoria frumoasă a partidului românesc celui mai încercat şi mai disciplinat¹. Fie ca România să însemne o nouă eră în viaţa politică, economică şi social-culturală, iar munca şi străduinţile D-Voastră să fie încoronate cu rezultate nu numai pentru prezent pozitive ci, mai ales, pentru viitor.

Am aflat azi dimineaţă despre schimbarea de guvern, şi evenimentul m-a determinat să mă vindec de răul aclimatizării de care sufăr întotdeauna oridecâteori părăsesc locuri iubite. Parisul, într-adevăr, a fost epocă în viaţa mea. Dacă nu l-am părăsit tobă de carte, l-am lăsat în urma mea ca un pelerin ce duce în inimă un pic din taina ce l-a învăţat drumul şi oraşul mare. Am fost provincial până-n anul în care m-am trezit în capitala Franţei. De atunci am trecut printr-o serie de revoluţii interioare cari mi-au modificat cu desăvârşire structura psihică şi mi-au lărgit vast orizonturile. Chiar dacă nu am preodus nimic important între timp – chiar dacă am rămas dator cu unele lucrări cari trebuiau încheiate până la plecarea mea din Franţa, nu mi-i ruşine de lenea mea. Eu sunt omul reacţiunilor lente şi tardive, fiindcă, împotriva predispoziţiilor de om de acţiune, sînt şi un iremediabil meditativ. Anii de la Fontenay-aus-Roses şi Paris îmi sînt doi ani de gândire şi răsgândire nestingherită de tristeţi mici şi ca atare sînt, pentru mine, mai mult decât toţi anii mei de studii. Acum la Roma, procedez mai metodic la rotungirea cunoştinţelor mele şi la îmbogăţirea minţii cu noi intuiţii. Se prea poate să nu fac iar cine ştie ce ispravă. – Când ai atâtea de văzut, timpul trece foarte repede. – Va veni însă şi vremea când voiu înţelege să întorc stăpânului meu talenţii pe care nu i-am îngropat. Întors acasă voiu înţelege şi eu să lucrez cum trebuie să lucreze orice om tânăr în rândul acelora cari fac muncă bună şi constructivă. Roma, cu mult mai mică decât Parisul, m-a impresionat mai ales prin maiestatea tragică a ruinelor sale. Nu o cunosc îndeajuns spre a Vă putea comunica mai mult. Un lucru însă mi-am dat seama că vom avea de făcut – fiindcă venind în contact cu Roma antică, mi-am dat seama că momentul cel mai potrivit să-l fac – aprofundarea frumuseţilor poetice ale vechilor latini. Aici îmi vine să vorbesc latineşte şi orice altă limbă îmi pare a fi idiom străin.

Avem în biblioteca Şcolii noastre o frumoasă colecţie de poeţi latini. Am şi deschis un Horaţiu şi văd că numai aici îi pot fi înţelese odele. Mă conving din ce în ce mai mult că poezia e autohtonă cva şi locuitorii dintâi ai unei regiuni. Şi aceasta e o mare revelaţie pentru mine. Citesc şi italieneşte, mai ales că am ajuns să vorbesc suficient această limbă care nu-mi opune nici o rezistenţă în textele scrise. Dar pentru studiul clasicilor italieni voiu avea timp şi mai târziu. Acum îmi va fi de folos să învăţ bine limba şi să văd cât se poate de mult din tezaurele artistice şi istorice ale Italiei.

Academia di Romania – acesta e numele Şcoalei noastre – este cu adevărat palat. Putea face onoare ţării noastre şi în centrul Parisului. Nici nu se poate compara cu Şcoala de la Fontenay. Dar luxul acesta îmi pare a fi periculos pentru mentalitatea multora din acei ce se perindă pe aici. Imediat ce ne vin bursele, voiu încerca să mănânc într-o familie italiană spre a învăţa limba cât mai bine. La Paris numai astfel am ajuns să vorbesc franţuzeşte. Pe viitor, dacă interesele Ţării nu Vă vor lua prea mult din timp, Vă voiu ţine la curent cu toată activitatea mea.

Înainte de a-mi încheia scrisoarea ţin să Vă comunic că i-am încredinţat d-lui Streinul un manuscris de versuri care urmează să fie tipărit în colecţia „Iconar”². Îmi veţi da voie să Vi-l dedic şi eu – la fel cum le-au dedicat şi d-rii Streinul şi I. Vesper – pentru „Junimea Literară”. Am ales din totul cât am scris până acum piesele cele mai bune, după părerea mea bineînţeles. Sînt curios cum le va primi critica bucureşteană. Eu sînt mulţumit de ele, dar numai atâta cât poate fi un autor care-şi dă perfect de bine seama că mai are multe stridenţe de elimenat. Volumul meu viitor vreau să fie un volum de proză.

Pentru „Junimea Literară” am un material nou. Voiu trimite şi câteva foleitoane pentru „Glasul Bucovinei”. Am urmărit cu atenţie tânăra mişcare literară de sub conducerea D-Voastră. Cu toată critica celor invidioşi şi cu toate insuficienţele inerente tinereşti, experimentul D-Voastră nu a rămas fără de rezultate bune. Fie ca şi pe viitor să Vă avem încă mulţi ani drept conducător şi Mecena al nostru.

Cu multă stimă şi recunoştinţă al D-Voastră,

Traian Chelariu.

---------------------

1. La 12 noiembrie 1933 regele Carol l-a mandatat pe I. G. Duca, liderul Partidului Naţional-Liberal, partid ce s-a aflat mai mulţi ani în opoziţie, cu formarea noului guvern. I. I. Nistor, ca unul din liderii liberali, a fost numit în guvernul Duca ministru secretar de stat pentru minorităţile etnice, ocazie cu care îl şi felicită T. Chelariu,

2. Este vorba despre primul său volum de versurei „Exod” care va apare la sfârşitul anului 1933 şi va fi înregistrat de critica bucureşteană ca un succes al anului literar, iar la Cernăuţi Ion Nistor v-a exclama cu bucurie:”Iată cel mai frumos dar de Crăciun pe care geniul românesc l-a cules în grădina noastră literară”. („Glasul Bucovinei” din 24 decembrie 1933, p. 3.).