TRECUTUL CA LUMINA, SPERANTA SI LEAC

joi, 9 mai 2013

ȚARA SFÂNTĂ

sau 7 zile în care am cunoscut Israelul

ZIUA A DOUA

Eli păstrează intriga. Într-un fel ne creează mereu surprize. Nu ne anunță care vor fi etinerariile noastre de fiecare zi. Așa numai câte puțin dimineața: ”Astăzi vom pleca spre nord.” Eu mai știu că va fi un program puțin scurtat din pricina mea: am spre seară 2 întâlniri, deaceea astăzi vom fi mai ”aproape de casă”, ca seara, după 17.00 să fim la hotel.

Acra (ebraică עַכּוֹ, Akko, ʻAkkā), denumit în epoca elenistică Antiochia tis Ptolemaidos (greacă Αντιόχεια της Πτολεμαΐδος) sau pe scurt: Ptolemaïs, iar în epoca cruciată Saint-Jean d'Acre, este un oraș din vestul Galileei în Districtul de Nord din Israel. Este situat pe coasta Mării Mediterane, la nord-est de golful Akko, 23 km la nord de Haifa. La sfârșitul anului 2007, populația localității era de 46.000 de locuitori.[1], majoritatea evrei, iar o minoritate arabi.

Akko este unul din porturile cele mai vechi din lume, ale cărui începuturi se pierd în negurii epocii bronzului timpuriu. Vreme de generații a fost un punct cheie pentru controlarea Palestinei sau a Țării Sfinte, deoarece poziția sa pe o zonă largă de coastă permitea un acces prielnic spre restul Galileei și interiorul țării.

A cunoscut perioade de înflorire și de decădere și a trecut prin mâinile multor cuceritori. A cunoscut apogeul când a servit drept capitala Regatului cruciat al Ierusalimului, în secolul al XIII-lea, și mai târziu ca reședință a lui Ahmed Al Djazzar, la finele veacului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, însemnătatea sa a scăzut în favoarea orașului Haifa, care i-a luat locul ca port principal în nordul țării. Dezvoltarea sa a fost de atunci cu mult încetinită.

În anul 2001, partea veche a orașului Akko a fost declarată de UNESCO ca loc din patrimoniul mondial. În anul 2008, și locurile sfinte ale religiei bahaiste, aflate la Akko și în Galileea de vest, au fost recunoscute, de asemenea, de către UNESCO ca loc protejat din patrimoniul universal. În oraș și în împrejurimile lui se află Al Bahja, locul cel mai sfânt al religiei bahaiste.

(Wikipedia)

Eu l-am reținut mai mult ca Aco și că este un oraș cu o vârstă de... 5000 ani și cu unul din cele mai vechi porturi din lume. Desigur vizităm în primul rând partea veche a orașului. Prima escală o facem în partea de nord a zidurilor cetății, exact pe locul unde la 1799 Napoleon a încercat asedierea cetății cruciaților.

La pescuit sub zidurile cetății

Cartier arab din interiorul cetății

După ce parcăm mațina observ că tranșeele de lângă zidurile de apărare, ridicate de Napoleon pentru a putea da asaltul cel mare, sunt acoperite de maci roșii. Aș vrea să cred că sunt sufletele soldaților francezi, care astfel revin în fiecare an vederii și amintirii noastre. Napoleon după un asediu de 2 luni de zile este nevoit să recunoască înfrângerea și prin Alexandria să revenă în Franța. Pricina înfrângerii, spun unii, ar fi aceea, că sistemul de apărare al cetății era condus de ofițerul englez Sidney Smith. Alții, desigur, susțin că meritul este al lui Ahmed al-Jazzar (călăul „măcelar” din Egipt), guvernatorul rebel din Akko. Și numai evreii știu sigur că dacă pe pașa Ahmed al-Jazzar nu l-ar fi ajutat cu devotament evreul Haim Farhi cine știe unde ar fi ajuns armata lui Napoleon atunci. El cel puțin credea că Asia trebuia să fie la picioarele lui: ”Dacă aș fi cucerit Akkra, armata franceză ataca Damascul și într-o clipă era pe Eufrat... Aș fi ajuns la Constantinopol, în India... Aș fi schimbat fața lumii”. Ghidul Vera din Haifa, pe care am cunoscut-o ceva mai târziu, crede că, dacă Napoleon ar fi cucerit Akko, numai urma și războiul împotriva Rusiei și alta ar fi fost poate și soarta Rusiei, țara de baștină a Verei; alta era poate și soarta noastră.

Pe una din străzile cetății Akko

Farul din Akko cu tarabele arabilor

Pe una din străzile cetății Akko

Următoarea escală o facem la farul din Akko, cel care pe vreme bună se poate vedea atât din Haifa cât și de la frontiera cu Libanul, de la Rosh Hanikra. Vremea devine din ce în ce ma instabilă, un vânt puternic dinspe marea Mediterană face ca valurile să capete proporții din ce în ce mai mari. O ploaie, aproape torențială, ne ascunde sub acoperișurile câtorva tarabe arabești, care târguiesc cu un asortiment bogat de produse, printre care, totuși se evidențiază scoicile de mare. Deși majoritatea locuitorilor orașului Akko o constituie evreii, aici în orașul vechi (în interiorul cetății cruciaților) trăiesc numai arabi. Cu unul, ascuns și el de urgia ploii sub acelaș acoperiș, încerc să schimb câteva vorbe. Spre uimirea mea îmi răspunde cu ușurință în limba franceză. Aflând că sunt român, mi se destăinuie că a fost de mai multe ori la Constanța în calitatea sa de marinar și că i-a plăcut mult ”slivovița” (cred că confundă pălinca românească cu băutura slavilor din sudul Dunării) pe care a servit-o acolo. Cunoștințele lui de franceză se lămuresc prin originea sa marocană. Acum la pensie s-a stabilit aici în Israel și în timpul liber vine la malul mării ca să privească în liniște la nesfârșit marea (sau nesfârșita mare) și corăbiile ei.

După ce apare din nou soarele pornim pe jos să vizităm farul ( ca să aflu pentru prima dată că nu limina se învârtește la el, ci mai bine zis întunericul în jurul luminii-lămpi ), portul ( acum servește cu nave ușoare numai pe turiștii veniți din cele patru părți ale lumii), străzile înguste și întortochiate ale cetății cruciaților, piața Veneția (evident, romanii aveau în fiecare oraș cucerit o piață Veneția) cu turnul orologiului în spate, moscheea Jezzar Pasha și atâtea alte locuri însemnate. Tot în interiorul cetății, aproape de port vedem un han (caravanserai), în care pe vremuri se opreau caravanele de negustori. Jos în interiorul curții se țineau noaptea animalele, iar sus la etaj erau camerele pentru dormit. Astăzi acest caravanserai servește numai ca obiect turistic, fiind chiar unul din cel mai bine păstrat de pe glob.

Interiorul curții de la caravanserai

Turnul cu orologiu de la caravanserai

După ce ne urcăm pe zidurile cetății de o grosime, cum scriu sursele istorice, ”de cincisprezece pâna la treizeci de picioare” ne dăm mai bine seama de ce nu a putut fi ea cucerită de către oștirile lui Napoleon.

Pe zidurile cetății cruciaților de la Akko

La amiază poposim la o minunată sinagogă din cartierul nou al orașului Akko. Ne salutăm chiar cu proprietarul ei, dar fiind vremea unei pauze programate este nevoit să ne lase singuri, când avem posibilitatea s-o admirăm mai mult din exterior.

La porțile sinagogei din Akko

După amiază pornim spre Rosh Hanikra de la frontiera cu Libanul. După ce ne luăm rămas bun de la ”statuia” lui Napoleon de la marginea orașului Akko ne îndreptăm mai întâi spre gospodăria unui chibuț (kibbutz) din apropiere.

La ieșirea din Akko

În drum spre Rosh Hanikra

La orizont (în centru) ”statuia” lui Napoleon

Tot aici avem ocazia să vedem și sediul unui muzeu al holocaustului cu amfiteatru, construit special pentru diferite întruniri, manifestări sau festivaluri. Alături de amfiteatru trece un apeduct din vremea romană.

Sediul muzeului holocaustului

Amfiteatrul

Apeductul de pe vremea romană

Chibuțul, fiind o gospodărie agrară colectivă foarte răspândită pe vremuri în Israel (înființat la începutul sec. XX de către adepții sionismului), ne aduce aminte de fostele noastre colhozuri. De altfel, în perioadele când evreii s-au îndreptat în număr mare către noua lor patrie, Chibuțurile au fost centre de integrare. Deși astăzi în chibuțuri trăiesc 2-3 % din populația țării, ponderea chibuținilor în viața politică și mai ales în cea militară este foarte mare. Cândva ei erau socotiți elita țării, dintre ei ridicându-se mari oameni de stat. Să amintim că Ben Gurion, cel dintâi prim-ministru al țării, a stat până la capătul vieții într-un chibuț.Ceea ce am văzut în chibuțul vizitat de noi ne întărește în ideia că un declin al solidarității colective a pătruns și aici. Din cele mărturisite de Eli, care a trăit pe vremuri un scurt timp într-un chibuț, chibuțurile de astăzi tot mai puțin se aseamănă cu cele de la începuturi. Treptat și în viața chibuțului au pătruns alte relații sociale decât cele ale comunei socialiste. Astăzi de exemplu, automobilele unui chibuț pot fi nu numai o proprietate comună, ci și una privată, fapt ce nici într-un caz nu putea avea loc cu câteva zeci de ani în urmă. Înfățișarea întreprindelor, mijloacelor de producție și chiar a caselor de trăit ne amintesc de viața colhoznică a țăranilor noștri de până la 1990 din satele nordbucovinene. De fapt de comparație nici nu poate fi vorba – aici oamenii intrau de bună voie în chibuț (și ieșeau), se foloseau din plin de roadele muncii lor pe când la colhozuri... Vilele în care trăiesc chibuținii ne amintesc mai mult de casele noastre de odihnă de cândva, deși îngrijite frumos ele nu pot avea căldura și frumusețea unei case proprii, căldura casei părintești. Deși... cine știe.

Și din nou la drum, drum ce ne apropie cu fiecare kilometru de frontiera cu Libanul.

Drumul spre Liban

La orizont - stânca Rosh Hanikra

Marea în apropiere de Rosh Hanikra

Nordul Israelului cu cea mai multă verdeață naturală a țării

Urcușul spre Rosh Hanikra

De aici, de pe înălțimile maestoasei stânci albe de la Rosh Hanikra se vede marea în toată splendoarea ei. Eli ne spune care este distanța în km spre est, mai întâi până la Cipru, apoi și până la Roma. Spre sud se văd zidurile cetății de la Akko și când e vreme bună chiar și farul de la Haifa (aproape 50 de km). Aici este una din cele mai păzite porțiuni de frontieră a Israelului și una din puținile locuri unde frontiera maritimă este delimitată cu trosuri speciale vizibile deasupra apei. De aici, din sudul Libanului, de multe ori s-au întreprins atacuri cu rachete, care au ajuns de multe ori și la Haifa, aducând atât pagube materiale cât și pierderi de vieți omenești. În largul mării se pot vedea câteva vase militare israeliene ale poliției de frontieră.

Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre sud)

Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre est, direcția Cipru)

Delimitarea maritimă între Israel și Liban

La granița de pe uscat între Israel și Liban întâlnim mulți turiști, care își facă poze pe fundalul sârmei ghimpate. Ne alăturăm și noi cu atât mai mult că turiștii sunt niște chinezoaice tinere și frumoase. În aceste 7 zile petrecute în Israel am avut impresia, că am întâlnit cei mai mulți turiști din Rusia (explicație: țara ortodoxiei, vin la originile creștinismului), dar și din China, fapt ce-și găsește mai greu explicație.

Spre Liban

La 20 de metri de Liban

Frontiera libanezo-israeliană

La frontieră

La băieți frumoși fetele dau busna

Cu turiști din China la frontiera libaneză

Ne odihnim la terasa unui bar, construit chiar în stânca Rosh Hanikra. Jos, pe malul mării, trecea cândva calea ferată Haifa-Beirut, astăzi numai un funicular mai poartă turiștii de pe înălțimile stâncii la tunelul ce lega cândva Libanul și Israelul.

Vedere spre Cipru (aproximativ 200 km)

La terasă

La bar au încercat să mă convingă că este locul destinat copiilor... Și eu care...

Cu funicularul

Marea Mediterană la Rosh Hanikra

Revenim la Haifa pe acelaș traseu. Seara o întâlnire la hotel cu fostul cernăuțean Iașa și alta la restaurant cu fiicele poetului Meer Haratz (și el un renumit cernăuțean, cel care l-a tradus aproape integral pe Mihai Eminescu în limba idiș) Sima și Braina.

Cernăuțeanul Iașa

Braina Reichman-Haratz

Sima Pelman-Haratz

P.S.: Din eroare s-au pierdut 146 de fotografii, făcute în prima parte a acestei zile. Pentru cetatea cruciaților din Akko am folosit câteva imagini de pe Net și anume portalul
http://www.google.ro/search?q=akko+israel&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=wfaLUeLdH46u7AbKzoDAAw&ved=0CEkQsAQ&biw=1331&bih=602

vineri, 3 mai 2013

ȚARA SFÂNTĂ

sau 7 zile în care am cunoscut Israelul

ZIUA ÎNTÂIA

"În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a facut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Și, intrâd îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvantată ești tu între femei. Iar ea, vazându-l, s-a tulburat de cuvantul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pantece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus.

Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria catre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, raspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea."

(Luca 1, 26-38)

Aerul proaspăt și rece (!) al dimineții, șterge ultimele semne de oboseală de care eram cuprinși după un drum îndelungat cu trenul la Chiev și de o sosire târzie de noapte la aeroprtul Ben Gurion din Tel-Aviv. Suntem cazați de bunul nostru prieten Eli la un hotel din Haifa. De aici începem să facem cunoștință cu Țara Sfântă.

Haifa. Aerul proaspăt și rece...

Prima zi o facem sub semnul Bunei Vestiri, adică pornim spre Nazareth în munții Galileea, sau Galil cum se exprimă cu un accent ebraic prietenul nostru. Prima oprire o facem la întretăierea-încrucișarea văilor Zvulun și Izreel cu munții (dealurile) Galileii și Karmelului. Aici vedem ultimele rămășițe ale căii ferate Haifa-Damasc, dată în exploatare la 15 octombrie 1905 și distrusă în urma războiului arabo-israelian din 1948, când a fost aruncat în aer podul căii ferate de la frontiera cu Iordania și Siria (rămășițile lui le vom vedea peste 2 zile). Prin această cale ferată se făcea legătura prin valea Izreel cu marea linie de tren hejaz, dintre Damasc și Medina, ea era de fapt o extensie a liniei Istanbul-Damasc. Fiindcă linia ferată trecea prin valea Izreel văii i se mai spunea și „Valea Trenului”. Pe vremuri trenul trecea spre Damasc o singură dată pe zi, deaceea locuitorii văii Izreel împărțeau timpul zilei în ”până la tren” și ”după tren”, exact ca și în satul meu de baștină Ropcea.

Calea ferată Haifa-Damasc

Calea ferată Damasc-Haifa

Imediat după calea ferată începe urcușul spre munții Galileii. Nazaretul ne întâlnește cu nori plumburii de ploaie, caz foarte rar pentru această perioadă a anului. Mi s-a părut că evreii îl numesc mai mult Netzer sau Națeret ce ar însemna ”mlădiță”, „ramură”, „lăstar”. Creștinii văd în aceasta o aluzie la faptul ca Iisus era mlădiță din casa lui David. Deși locuit cândva numai de evrei, astăzi Nazaretul este un oraș locuit de arabi și numai în partea nouă a orașului, partea de sus, numită Elite Nazareth, este locuită și de evrei. Se observă peste tot că în așezările arabe din Israel trăiesc în exclusivitate arabi, pe când în așa numitele așezări evreiești poți întâlni atât evrei cât și arabi, creștini, etc.

Spre Galileea

Nazaret

La Nazaret prima vizită o facem la biserica ortodoxă de la izvorul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în preajma căruia, potrivit Tradiţiei, a avut loc Buna Vestire. Acest izvor se află în Biserica greco-ortodoxă a Arhanghelului Gavril. Biserica a fost construită în anul 1750 pe ruinele celei mai vechi biserici. Iconostasul a fost dăruit în anul 1767 de un negustor grec, al cărui nume a rămas necunoscut. Acest iconostas este sculptat cu multă finețe în lemn și posedă o serie de icoane minunate.

Iconostasul bisericii

Porțile împărătești

Amvonul

Pictură murală

Din absida nordică a bisericii șapte trepte coboară până la capela aflată sub biserică. În această capelă se află și astăzi izvorul. Aici se află o singură absidă îngustă, acoperită de un tavan boltit și cu ferestre oarbe. Arcele oarbe sunt împodobite cu marmură colorată și cu mozaic. În capătul absidei nordice, izvorul Fecioarei Maria curge de sub altarul amplasat aici. În jurul izvorului se află multe candele și icoane ale Maicii Domnului.

Izvorul Fecioarei Maria

Candela de la izvorul Fecioarei Maria

Biserica greco-ortodoxă a arhanghelului Gavril din Nazaret

Intrarea de la Biserica arhanghelului Gavril

Fântâna Fecioarei Maria

La ieșirea din biserică ne oprește un târgoveț de cruciuliți și icoane din lemn, care într-o română destul de clară încearcă să ne convingă de faptul că toate lucrările lui sunt sculptate în lemn sacru de măslin. Suntem aproape să-l credem că fiecare obiect din această colecție este "Unicat" datorită diferențelor de tăiere a lemnului și nu în ultimul rând datorită faptului că sunt sculptate manual. Călăuza noastră ne mai potolește din încrederea noastră, având el niște îndoieli în cele afirmate de negustor. Tot mai mult în ultima vreme aceste obiecte se produc din materiale care înlocuiesc lemnul de măslin, dar care e greu să le identifici veridicitatea după înfățișare, greutate sau miros. Am observat că mai toți negustorii din Israel vorbesc cel puțin în 10 dintre cele mai răspândite limbi ale lumii și trec cu ușurință de la limba arabă sau ebraică la limba rusă, română, engleză sau spaniolă.

De la izvorul Fecioarei Maria pornim pe jos spre casa Mariei, unde este construită biserica catolică, timp în care admirăm frumusețile orașului și locuitorilor săi.

Stradă în Nazaret

Lumea târgoveților

Stradă în Nazaret

Biserica catolică Bunavestire din Nazaret este o biserică catolică modernă, construită pe ruinele unor biserici bizantine din perioada Cruciadelor. În incinta acestei biserici se află și grota în care Fecioara Maria a fost înștiințată de Arhanghelul Gavriil că Îl va naște pe Iisus. La intrare vedem crucea franciscană și aflăm de la prietenul nostru Eli, că toate bisericile catolice din Israel sunt sub oblăduirea ordinului franciscan. Ei au fost cei care au construit aici în sec. XIV o mănăstire, iar mai târziu (1730) și biserica, care a fost demolată în 1955. Pe locul acestei biserici a fost ridicată actuala construcție, care are un dom de peste 50 de metri înălțime.

Crucea franciscană la intrarea în ograda bisericii catolice din Nazaret

Biserica catolică Bunavestire din Nazaret

Biserica Bunavestire din Nazaret cu simbolul franciscan

Rămășițe din casa Mariei

Biserica Bunavestire din Nazaret. Interior

Biserica Bunavestire din Nazaret. Interior (turiști din România)

Rămășițe din casa Mariei

Biserica Bunavestire din Nazaret. Interior

Vitralii

Biserica Bunavestire din Nazaret. Interior

Atât în interior cât și în exterior biserica este decorată cu mozaicuri picturi, fresce şi sculpturi ale Fecioarei Maria donate bisericii de către comunități creștine din întreaga lume. Am putea spune că fiecare biserică națională și-a găsit aici casa sa. Menționăm că este cea mai mare biserică creştină din Orientul Mijlociu.

Venesuela la biserica din Nazaret

România la biserica din Nazaret

Ucraina la biserica din Nazaret

Biserica Bunavestire din Nazaret

Nazaret

La ieșire admirăm splendoarea dealurilor și clădirilor din împrejurimi. Căutăm mozaicul comunității creștine românești, creat de Ancuța și George Toader și donat bisericii în anul 2004. Pe partea stângă a intrarii în ograda bisericii descoperim și mozaicul bisericii ucrainene.

Mă rețin întrun magazin de anticvariate unde, spre uimirea mea descopăr un verstat (verstac, menghină) de lemn, exact așa cum avea bunelul pe vremuri și care s-a pierdut de mult încă în frageda mea copilărie. Câți ani să fi trecut de când l-am văzut aevea și câți ani să fi trecut de când mi-am amintit de el ultima dată..? Da, a fost nevoie să ajung la Nazaret ca să-mi aduc aminte de acel verstat al bunelului, care oricum mi-a lăsat pentru totdeauna în amintire ceva scump, cald și apropiat sufletului.

Anticvariat

Revin în forfota străzii. Turiști din toate părțile lumii suie și coboară înspre și dinspre biserica Bunei Vestiri. La un colț de sradă, loc vizibil, bun pentru reclame, discută doi arabi în haine specifice religiei islamice sub o placardă pe care în engleză scrie: La ilaha illa Allah. Jesus said: ”Iam indeed a slave of Allah, allah is my Lord and your Lord, So worship Him Alone” (Quran 3.51) Adică mergeți voi la biserica Bunei Vestiri da nu uitați că însuși Iisus ar fi recunoscut că este sclavul lui Allah și ”că Allah este Domnul meu si Domnul vostru”, deci, ne închinăm numai Lui. Tot pe acest loc, la doi pași de biserica creștină arabii intenționau să ridice o moschee, care să fie ceva mai înaltă și să domine construcția creștină. Cei de la primăria orașului au socotit totuși că ar fi mai potrivit să facă (și au făcut) aici un mic scuar pentru odihna tuturor credincioșilor ce vin aici cu miile în fiecare zi.

În drum spre Bunavestire.

Lumea arabă

Prânzul îl luăm într-o ospătărie cu bucate specific arabe – renumitul Falafel (chifteluţe de năut) sau cu denumirea arabă (romanizată) de hummus (hamos, houmous, hommos, hommus, hummos, hummous or hummus). Hummusul se regăseşte în toate ţările din vechea Sirie Otomană, inclusiv Israelul, iar una dintre cele mai rafinate versiuni ale sale este cea libaneză. Celălalt ingredient de bază al acestui preparat este pasta de susan. Noi l-am servit cu lipie și cu salate din legume și zarzavaturi, castraveți murați, roșii etc. Este foarte hrănitor.

Pe străzile Nazaretului

După prânz traversăm cu mașina orașul Nazaret și suburbia Elite Nazaret și ne îndreptăm spre Cana.

În drum spre Cana

Elite Nazaret

Nazaret

"Și a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii și era și mama lui Iisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Săi la nuntă. Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus catre El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceți orice vă va spune.

Și erau acolo Șase vase de piatră, puse pentru curățirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le-au umplut până sus. Și le-a zis: Scoateți acum și aduceți nunului. Iar ei i-au dus.

Și când nunul a gustat apa care se facuse vin și nu știa de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa știau, a chemat nunul pe mire, și i-a zis: Orice om pune întai vinul cel bun și, când se amețesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun pană acum.

Acest început al minunilor l-a făcut Iisus in Cana Galileii și Și-a arătat slava Sa; și ucenicii Săi au crezut in El" (Ioan 2, 1-11).

În drum spre Cana

Biserica catolică din Cana

În ograda bisericii catolice din Cana

Cana Galileii, numită astăzi "Kafr Kanna" sau "Khirbet Cana", este o localitate din regiunea Galileea, aflată la numai șapte kilometri inspre nord-est de Nazaret. Localitatea este locuită astăzi de aproximativ cinci mii de locuitori, aproape toți de origine arabă, o treime fiind musulmani, iar doua treimi fiind creștini.

Prima biserică creștină din Cana Galileii ar fi fost construită de către Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea. În timp, vitregiile istoriei au dus la ruinarea acestei biserici bizantine.

Biserica ortodoxă din Cana. Interior

Vas vechi pentru apă păstrat la biserica din Cana

Iconostasul bisericii ortodoxe din cana

Astăzi, biserica ortodoxă din Cana Galileii este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, fiind ingrijită de creștinii ortodocși greci. În curtea mănăstirii se păstrează două fragmente de coloane vechi, datând din secolul al XIII-lea, iar în biserică se păstrează două vase mari, din piatră, deosebit de vechi, asemănătoare celor folosite pentru păstrarea apei, in vremea Mântuitorului.

Portocalul din grădina bisericii ortodoxe de la Cana

Vinuri ”de Cana”

În grădina bisericii ortodoxe vedem un arbore de portocal plin de fructe, iar la târgoveții de la intrare ”vin original de Cana”. Așa cum dealurile din împrejurimi sunt tot mai intes acoperite cu case de locuit de cât de vii ne îndoim și noi de originea și proveniența acestui vin. Oricum, pentru creștinii veniți de peste mări și țări, un vin de Cana (fie chiar numai cu eticheta) e deja o minune la orice nuntă de creștin.

Moschee la Cana

”Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El. Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune. Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi! Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră”. (Luca 9, 28-36)

“și S-a schimbat la față înaintea lor și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 2-3).

“Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ţie una și lui Moise una și lui Ilie una. În continuare, după ce i-a acoperit norul luminos și s-a auzit vocea Tatălui, au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17,4-6).

În drum spre muntele Tabor

La orizont - muntele Tabor

Următorul nostru obiectiv al zilei este muntele Tabor – locul schimbării la față. Muntele Tabor se află la capătul văii Izreel și are 588 m altitudine. O serpantină, pe care pot urca numai atomobilele ușoare (nu și autocarele turiștilor), ne ridică încet pe muntele Tabor, deschizându-ne ochilor la fiecare curbură a ei privelișt noi de o frumusețe deosebită.

Serpantinele muntelui Tabor

Datorită poziției sale strategice, pe cel mai important drum antic din zonă (Via Maris, din nord-sudul țării), cât și a înălțimii sale solitare, Muntele Tabor a constituit, încă din timpurile antice, un important loc de apărare. Pe acesta se înălța în acea vreme o măreață fortăreață, ale carei ruine se mai văd înca și astăzi, pierdute printre vegetația florală. Fortareata de pe Tabor este cunoscută încă din vremea Primului și celui de-al doilea Templu iudaic, iar mai apoi în perioada grecească, romană și cruciată, ajungând treptat în ruină.

Biserica ortodoxă ne întâlnește cu porțile închise. Durerea din sufletele noastre e și mai mare, când aflăm că aici adesea se pot întâlni și călugări români. E o tradiție mult mai veche, care începe încă în sec. XIX, când în 1859 cuviosul Irinarh Roseti a început construcția bisericii mănăstirii Schimbarea la Față a Domnului de pe Muntele Tabor. Ostenitorul arhimandrit și părinte duhovnicesc n-a reușit să termine această lucrare sfântă, căci s-a mutat la cele veșnice la 26 decembrie 1863.

Mănăstirea ortodoxă de pe muntele Tabor

Intrarea la mănăstirea ortodoxă de pe muntele Tabor

Cuviosul Irinarh a fost prețuit și recunoscut ca mare duhovnic și sfânt părinte încă din viață. Locuitorii din părțile Nazaretului și din Cana Galileei alergau la el pentru sfat, rugăciune și spovedanie, avându-l la mare evlavie datorită vieții sale, precum și darului vindecărilor cu care fusese înzestrat de Dumnezeu.

Zidurile mănăstirii de pe muntele Tabor

Mănăstirea ortodoxă de pe muntele Tabor

Locul de egumen a fost luat de ucenicul său, ierodiaconul Nectarie Banul. El a terminat mănăstirea și a menținut rânduiala slujbei in limba româna până în anul 1890, când, datorita bătrâneții și suferințelor, s-a retras la Mănăstirea Sfântul Sava. În vremea noastră, ctitoria arhimandriților Irinarh și Nectarie este locuită de călugări greci și aparține canonic de Mitropolia Ortodoxă de Nazaret.

(Într-o notiță de pe http:www.crestinortodox.ro aflăm următoarele: ”poate ati ajuns dupa ora 15.00... nici pelerinilor ortodocsi nu li se deschid portile dupa aceasta ora. Manastirea ortodoxa de pe Tabor este o oaza de liniste, pace si iubire cu gazde extrem de primitoare...”)

Bustul papei Paul al VI de pe aleea bisericii catolice de pe muntele Tabor

Aleea bisericii catolice de pe muntele Tabor

Biserica catolică Schimbarea la Față de pe muntele Tabor. Interior

După mai multe încercări de a vedea poarta deschisă și de a găsi prin vegetația florală urmele măreței fortărețe de altă dată ne îndreptăm spre biserica franciscană Schimbărea la Faţă. Aleea ce duce spre biserică e plină de flori și verdeață printre care descoperim bustul Papei Paul al VI, care a vizitat acest loc la 5 ianuarie 1964. În interiorul bisericii, la parter sub sticlă se pot vedea rămășițele altei biserici mai vechi pe care s-a ridicat actuala construcție.

Împrejurimile Taborului

După o pauză de jumătate de oră, când avem posibilitatea în liniște să admirăm împrejurimile cu frumoasa vale Izreel, ne luăm rămas bun de la muntele Tabor și coborâm prin Um El Hanam cu o splendidă moschee în centrul așezării.

Moschee într-o localitate arabă de sub muntele Tabor

Valea Izreel este printre puținele locuri din Țara Sfântă unde se practică agricultura, o agricultură modernă cu cel mai sofisticat sistem de irigare din lume. Din goana automobilului vedem o varietate imposibilă de găsit la noi de lanuri de grâu copt (pe alocuri deja treerat), de păpușoi de 1 m (cum ar fi la noi la început de iulie), de morcovi, ce sunt culeși de o combină specială și atâtea alte minuni, care se obțin datorită unei munci enorme intelectuale de creare a unor programe computerizate pentru fiecare cultură în parte. Unele tipuri de irigaţii includ metode de irigaţie sub presiune, irigaţie îngropată, irigaţia prin pulverizare, care se potriveşte în cazul livezilor şi stropitoarelor utilizate pentru terenuri întregi.

Câmpuri de zarzavaturi în valea Izreel

Lanuri de grâu în valea Izreel

Aceste sisteme pot fi extrem de simple sau pot avea la bază o tehnologie înaltă. Opţiunile variază de la gama de bază de tipul opreşte/deschide cu ceasuri de volum, şi până la sistemele computerizate mai sofisticate, care includ senzori pentru monitorizarea nivelului de umezeală a solului sau sisteme care verifică schimbările din diametrul tulpinei sau fructului. Datorită tehnologiei de ultimă generaţie, Israelul nu doar că îşi produce peste jumătate din propria mâncare, dar, totodată, exportă anual produse agricole.

Ruinele de la Tel Izreel

Valea Izreel văzută de pe ruinele de la Tel Izreel

La marginea văii Izreel se ridică o mare movilă de dărâmături. Sunt ruinele vechiului oraș Tel Izreel. Această zonă cunoscută ca valea lui Izreel sau Esdraelon, a fost de importanţă vitală prin aşezarea ei geografică, atât în vremurile biblice cât şi astăzi. Aflată la sud de Muntele Carmel, această câmpie fertilă se întinde pe o distanţă de aproximativ 64 km spre Muntele Moreh,de unde se desparte în două văi continuându-se până la râul Iordan. Oraşul Izreel aflat la aproximativ 24 km de râul Iordan marchează intrarea în această renumită vale. Zona vestică mai era cunoscută drept Câmpia Meghido, întrucât faimoasa trecătoare muntoasă de la Meghido era de o importanţă crucială în cazul invaziilor străine.

Spre Meghido

Meghido

Meghido este unul dintre marile orașe antice din Țara Sfântă, acesta fiind menționat și în Sfânta Scriptură. Datorită așezării acestuia în valea Izreel, pe drumul comercial numit "Via Maris", care lega Siria de Egipt, el a fost unul de mare importanță în lumea antică. Prin poziția lui strategică, orașul Meghido controla principalele drumuri comerciale antice din Orientul Apropiat. Longevitatea comunitații din Meghido este una impresionantă. Astfel, între anii 6000 - 500 i.Hr, vreme de mai bine de cinci mii de ani, orașul a fost locuit fără întrerupere. In cartea Apocalipsa, scrisă de Sfântul Ioan Teologul, întâlnim numele de "Harmaghedon". "Și i-au strâns la locul ce se cheama evreiește Harmaghedon" (Apocalipsa 16, 16). Această numire este alcătuită, pe cale grecească, din cuvintele evreiești "har" (munte) și "meghido" (numele localității). Apocalipsa numește acest loc drept loc al ultimei mari bătălii, cu dimensiuni apocaliptice.

Meghido

Meghido este ultimul obiectiv al zilei. Ne îndreptăm în tăcere spre Haifa. Rotungim și noi un cerc imaginar al călătoriei noastre de la Buna Vestire la Armaghedon. Pe mâine.