Ropcea şi campaniile bucovinene

   

    Una din cele mai interesante pagini, adăugată la istoria satului Ropcea este cea scrisă de marele nostru cronicar Ion Neculce şi care se referă la campania regelui Poloniei Sobieski din anul 1691. Personalitatea proeminentă a lui Ioan Sobieski predomină ultimul sfert al veaculului al XVII-lea, în care regele conştient de importanţa ce o avea regatul său atât în conflictele interne ale ţărilor europene, cât mai cu seamă în rezolvarea problemei stăpânirii Principatelor Române. Problema era de un interes vital şi pentru Turcia, care era de facto suzeranul Ţărilor Române. Sobieski, după ce primi o lovitură dureroasă din partea otomanilor prin pierderea Cameniţei la 1672, a căutat, mai întâi izolat, apoi în cadrul Ligei Sfinte, să arunce puterea otomană dincolo de Dunăre, astfel să-şi păstreze stăpânirea asupra Ucrainei ca apoi să-i fie mai uşor să cucerească Moldova şi Ţara Românească. Marile planuri de expansiune polonă întâmpinau o statornică împotrivire la curtea din Viena, dar mai cu seamă politica iscusită a domnilor români, care, strânşi în cleştele rivalităţii polono-austriece, au zădărnicit încercările lui Sobieski de a-şi întinde stăpânirea până la Dunăre. În timpul acestor campanii domnii Ţărilor Române, pornind de la convingerea generală că „suntem o ţară mică şi fără de oameni, neputincioasă şi fără de ajutor de nici o parte, iar turcii sunt puternici, mari şi biruiesc lumea de la Răsărit până la Apus”, executau în tăcere ordinele Porţii şi căutau în taină apropieri temporale cu creştinii europeni, după cum înclina într-o parte sau alta cumpăna războiului. Domnii români erau însă conştienţi de pericolul catolicizării ţărilor lor în caz de biruinţă a Ligei Sfinte asupra otomanilor a căror jug, deşi insuportabil, era mai uşor de suportat atăt timp cât turcii nu se amestecau direct în conducerea principatelor şi în credinţa strămoşească creştină.

   Atunci la 1691 oştirile polone au pătruns în Moldova în trei coloane. Una era îndreptată spre Cernăuţi, a doua de-a lungul Prutului spre Bugeac şi a treia, comandată de însuşi craiul Sobieski, a pornit din Sniatyn spre Iaşi. Ajungând la Târgu-Frumos Sobieski hotărăşte să cucerească şi Cetatea-Neamţului, pe care după multe greutăţi o stăpâneşte la 14 octombrie 1691. Dar fiindcă toamna era foarte înaintată el se îndreaptă spre Suceava de unde se retrage spre ţara lui prin „bucovinele mari” dintre Siret şi Prut.  Iată cum descrie cronicarul acest moment: „Ş-au venit craiul cu obuzul pe la Botăşeni şi pen Cotnari păn la Târgul Frumos, şi de la Târgul Frumos iar s-au întorsu la ţara lui, că era vreme de toamnă. Şi atunce, întorcându-să, au lăsat oaste cu bucate în cetate, în Neamţu şi-n Suceavă, în mănăstirea arminească, şi-n Agapia în mănăstire, şi-n Săcul, şi-n Câmpul Lungu, şi-n Hangu. Şi când au agiunsu cu obuzul pe Siret pe la Ropcea, aşe i-au lovit o ploaie cu ninsoare, de  i-au ţinut acel vicol vr-o trei patru zili, de-au murit oastea mai bine de giumătate, îngheţată şi leşinată, că era pe la noiemvrii. Iar caii le-au murit toţi din obuz, de le-au rămas carele şi carăteli şi puşcile cele mari toate la Ropcea. Zic că nice craiul mai n-au fostu având cal să-ncalece. De abie au mărsu păn la Sletin, că i-au fostu lovitu mânia lui Dumnezeu, de nu era numai vicolul, ce-i lovise şi o boală, de murie şi oameni şi cai. Şi la anul, de primăvară, au trimis din Ţeara Leşască de-au luat puşcele de la Ropcea.” (Letopiseţe II, p. 239; Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a doua, revăzută Chişinău, Cartea moldovenească, 1974, pag. 145-146)

Despre campania regelui Sobieski în Moldova ne oferă date foarte importante şi puţin cunoscute până acum cronicarul polon N. Diakowski în „Diariusz”-ul său, care a fost publicat de către I. U. Niemcewicz în Zbior pamietnikow o dawney Polszcze, tom V, pp. 225-280, prima ediţie 1830. La sfârşitul „Diariusz”-lui său Diakowski relatează despre aşa numitele „campanii bucovinene” ale lui Sobieski. Cei drept prima campanie, cea de la 1685, a avut loc în absenţa regelui şi a fost condusă de către hatmanul Iablonowski şi deşi turcii au avut o armată de aproape 80.000 faţă de cea a lui Iablonowski de 10.000, polonejii au reuşit să se retragă la Sniatyn, asiguraţi pe din părţi de iazuri, bahne şi apa Prutului, fără mari pierderi.

Bătălia cea mare s-a dat în apropierea Boianului între 1 şi 9 octombrie. Tabăra leşească, „avea în spate Prutul şi mlaştini de netrecut, în faţă un deal cu o pădurice şi un şanţ strâmt, adânc şi băhnos, înconjurând aproape întreaga tabără, la stânga un şes de o jumătate leghe până în pădurea Bucovinei, iar la dreapta o mlaştină traversată de părăul Huceul, cu un pod solid şi o moară stricată” (După Ion I. Nistor, Lagărele dela Lenţeşti şi Şerăuţi şi „campaniile bucovinene” ale regelui Sobieski, Cluj, 1931, p. 302). Fiind mereu atacaţi de turci, tatari şi moldoveni polonejii sunt nevoiţi în noaptea spre 9 octombrie să facă câteva poduri peste mlaştinile din spate, asigurându-şi astfel retragerea. Domnul Moldovei Constantin Cantemir cu oştenii săi a dat dovadă în această luptă de vitejie războinică, mult apreciată de turci. Cu mari pierderi, hărţuiţi din toate părţile, polonii au reuşit totuşi la 11 octombrie să ajungă la lagărele de la Lenţeşti, unde se simţiră într-o oarecare siguranţă. 

Campania a doua a avut loc în anul următor, 1686, sub conducerea nemijlocită a lui Sobieski, cănd polonii, în armata cărora serviau mulţi moldoveni ( Turculeţii, Davidel, Burlă, Moţoc), au ocupat o bună parte din nord-vestul Moldovei cu cetatea Sucevii şi cu Cernăuţii. Astfel Turculeţ-cel-Mic comanda la Cuciur, iar Turculeţ-cel-Mare ocupase Banila, ca la 1687 să fie numit „rohmistru” şi staroste de Cernăuţi. Nicolae Costin arăta că polonii “în Agapia, în Secul, în Neamţ şi Cetatea Sucevii şi prin toate mănăstirile care sunt în sus şi în Câmpulung şi în Cernăuţi, şi în Lenţeşti şi Orăşeni, au pus steag de joimiri, făcând pălănci şi parcane de apărare” ( După N. Iorga, Studii şi Docimente, XI, p. 175). 

Important este de menţionat că la retragerea polonilor din Moldova în 1687 regele a fost însoţit de mitropolitul Dosoftei, care a trecut şi el probabil pe la Ropcea, drumul acesta, fiind cel mai bun şi mai convenabil pentru o retragere directă spre Polonia, adică de la Suceava prin Siret, Tomeşti, Carapciu, Ropcea, Storojineţ, Broscăuţi, Hliniţa, Şipeneţ spre Sniatyn şi Kolomeia. 

Icoana Maicii Domnului cu pruncul Isus în braţe, pictată în stil bizantin pe pânză întinsă pe scândură, căptuşită cu mătasă şi ferecată în argint, donată în anul 1587 mănăstirii Suceviţa de episcopul Rădăuţilor Gheorghe, a fost şi ea furată pe timpul invaziei regelui Sobieski şi dusă pe drumul Ropcei în Polonia. Ceva mai târziu ea a fost răscumpărată de la poloni de boerul Iordachi Mihăilescu, care o restitui mănăstirii. 

E posibil că pe la Ropcea au fost duse în Polonia şi moaştele Sf. Ioan cel Nou, ridicate ca pradă de război de la Suceava. În 1686 regele Sobieski le duce mai întâi la Stryi în Galiţia, iar după 4 ani la Zolkiev, lângă Lvov, unde au stat aproape 100 de ani până la 1783. În acest an împăratul Austriei Iosif al II, împlinind dorinţa repetată a românilor bucovineni să elibereze moaştele sfântului din mănăstirea lor şi să le  restituie populaţiei ortodoxe a Bucovinei. În urma acestui ordin împărătesc ele au fost aduse cu mare alai militar şi cu muzică până la graniţa Bucovinei, la Nepolocăuţi, unde fură întâmpinate şi luate în seamă de clerul şi poporul creştin ortodox al Bucovinei, în frunte cu episcopul Dositei Herescu, şi aduse apoi cu mare pompă religioasă la Suceava, unde fură iarăşi aşezate în biserica Sf. Gheorghe.   

Dar să revenim la cronica lui Diakowski pentru a înţelege punctul de vedere al unui membru din tabăra adversă referitor la evenimentele de la Ropcea din toamna anului 1691. „Aceasta s-a sfârşit rău de tot, deşi regele era faţă, fiindcă nu inamicul, ci ploile torenţiale ce cădeau neîntrerupt zi şi noapte, precum şi viforniţele cu zăpadă, nimiciră trupele noastre. Noi pătrunserăm în Bucovina, venind de la Suceava. În urma ploilor orice adâncătură de teren, orice pârău deveni o Dunăre; nu găsiai nicăirea un loc uscat, ca să poţi aţâţa focul, nicăiri scut şi adăpost contra viforniţei năprasnice. De sus turna ca din cofă, iar jos la picioarele noastre apele săltau în valuri; furaje pentru cai nu se mai găseau de loc, cu un cuvânt pretutindeni se resimţea o mizerie înspăimântătoare. Şi ce era mai grozav, caii mureau de foame şi de frig, aşa că rar care dintre ai noştri se mai putea întoarce călare acasă, şi dacă se şi întorcea cu cal cu tot, n-avea nici o hasnă din cal, căci calul pirea.

Din pricina lipsei de animale de tracţiune, tunurile şi furgoanele cu muniţii n-au putut fi mişcate din loc, ci au trebuit să rămână îngropate în Bucovina, de unde numai hăt târziu au putut fi ridicate şi duse în Polonia de stolnicul coroanei Galecki, care ajunsese mai apoi voevod de Kalicz. Chiar caleşa regală era trasă de boi până ce sosiră caii de ajutor din partea starostiilor ce fuseseră proprietatea regelui. Dar acestea nu ajunse în stăpânirea lui de când domnea ca rege, ci din vremea când era stegar al coroanei, mareşal al coroanei şi hatman precum scrie la biografia lui: „Bellator, post signa ferens, post Scipio, Dux, Rex.”

Eu n-am mai aşteptat sfârşitul acestei campanii, ci am pornit din Suceava cu cele trei steguleţe ale noastre; eu cu al meu şi ambii Turculeţi cu ale lor, îndată ce văzusem cum merg treburile şi bănuiam ce mai putea să se întâmple”. (După Ion I. Nistor, Lagărele dela Lenţeşti şi Şerăuţi şi „campaniile bucovinene” ale regelui Sobieski, Cluj, 1931, p. 8)

Informaţii deosebit de preţioase despre aceste evenimente se află în corespondenţa nunţiilor apostolici din Varşovia trimisă de la 1672 şi până la 1699 cardinalului secretar de stat la Roma, corespondenţă ce se păstrează astăzi la Arhivele Vaticanului. În anii 1927-1928 tânărul istoric clujean Ioan Moga a avut posibilitatea să cereceteze şi să copieze acest valoros material documentar pe care mai târziu l-a folosit în lucrările sale („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 240). Despre evenimentele de la Ropcea trimisul special la Varşovia, iscusitul diplomat Francisc Buonvisi relata, că după ce cavaleria şi infanteria reuşi în sfârşit să treacă Siretul s-au „resfirat prin pădurile apropiate, muriră mulţi îngheţaţi, alţii s-au îmbolnăvit umflându-li-se de ger corpu, sfârşind în ghiarele morţii” (După Ioan Moga, („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 194). Din aceeaş sursă aflăm că polonii în această dezastruoasă campanie au pierdut 40000 de cai. Reîntors la Iavorova, regele încearcă să mai salveze ce se putea şi ia în grabă măsuri să fie readusă de la Ropcea artileria şi muniţia, „despre care se zvoni că paşa Cameniţei vrea să o desgroape şi să o ducă în cetate. Fu trimis  cu trupele necesare Galecki, care, spre bucuria regelui, reuşi încă în ianuarie 1692 să se reîntoarcă în Polonia cu tunurile şi caretele cu muniţiuni îngropate lângă Siret.” („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 194-195).

Anume la Ropcea Siretul devenise pentru duşman Dunăre de netrecut. Cât de bine se potrivesc cuvintele cronicarului polon referitoare la descrierea evenimentelor de la Ropcea cu versurile din Scrisoarea a III a lui Eminescu, pe care marele poet naţional le pune în gura Domnitorului Mircea: 

„Eu nu ţi-aş dori vr-odată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

După vremuri mulţi veniră, începnd cu acel oaspe

Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe.

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr-un pod, 

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă, 

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă.

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt:

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”

Se zice că de atunci sau poate că ceva mai dincoace în vinele ropcenilor să fi început să curgă şi sânge polon, căci mulţi ostaşi din oastea craiului au refuzat să-l urmeze, găsindu-şi salvarea, ca de atâtea alte ori, în casele ospitaliere ale românilor ropceni. Astfel la Ropcea, în această străveche aşezare răzăşească, se scria istoria ţării. Aici ca atare Polonia a fost înfrântă în tendinţele ei de expansiune asupra Moldovei şi asupra celorlalte provincii dunărene. Toate eforturile supraomeneşti, pe care mintea ageră, iscusinţa diplomatică şi eroizmul militar a lui Sobieski le-a făcut în aceşti ani pentru a stăpâni provinciile dunărene se dovediră zădarnice şi neputincioase în faţa rezistenţei tăcute a domnilor moldoveni.  

DRAGOŞ OLARU

Toponimia satului Ropcea

S-au emis mai multe păreri controversate referitoare la originea numelui  şi a întemeierii acestei aşezări, dar nu se poate afirma că problema ar fi fost elucidată sub toate aspectele. Originea denumirii satului a rămas deocomdată în afara atenţiei specialiştilor, cu excepţia poate a lui Daniel Werenka, care în  Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich (1774-1785) (Cernăuţi, 1895, p. 85) a emis câteva păreri originale în această privinţă. Fiind convinşi în veridicitatea afirmării specialiştilor, că toponimia este graiul pământului, că ea constituie un izvor inepuizabil de cunoaştere şi studiere a istoriei unui popor, cu atât mai mult a unei localităţi, vom încerca să analizăm în continuare câteva aspecte ale semnificaţiei numelui satului Ropcea. În acest context amintim afirmarea lui Iorgu Iordan conform căreia „toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular” (Iordan Iorgu, Toponimia românească, 1963, Bucureşti, p. 2). Se ştie că numele locurilor nu se dau la întâmplare, fără nici o legătură cu oamenii locului, cu ocupaţiile, credinţele religioase şi superstiţiile lor, cu anumite evenimente din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

Pe parcursul istoriei denumirea satului apare sub diverse forme fonetice: Rubcea, Robce, Robcea, Ropcze, Robtosa, Ropocze, Ropcsa, Roptsche, Ропча.

Semnificaţia cuvântului trebuie căutată în două direcţii: una de sorginte slavă, alta – latină. În perioada de după ultima conflagraţie mondială învăţătorii şcolii din sat răspândeau cu insistenţă o singură legendă privind originea satului. Conform ei satul ar fi fost întemeiat de slavi, care, în căutare de locuri pentru trai au ajuns pe aceste locuri total împădurite şi convenindu-le cadrul natural favorabil pentru viaţă au început cu defrişarea terenurilor. Există şi azi o parte a satului, care se numeşte Lăzuitură, adică de la laz – teren de curând despădurit pentru a fi transformat în loc arabil sau în păşune. Aşa cum în slavă există câteva cuvinte care exprimă noţiunea de defrişare, adică a lucrului legat de despădurire ( rubka = tăietură, robota = lucru) şi care fonetic sunt foarte aproape de toponimul Ropcea(sau Rubcea cum îl întâlnim la prima atestare documentară), originea lui se da drept slavă. Interesant este faptul că D. Werenka vorbeşte şi el de o origine slavă a cuvântului, dar îl leagă de cuvântul ropa, ce ar însemna în rusă apă sărată, sărătură sau chiar oloi negru.

În favoarea acestei ipoteze ar putea veni şi următorul caz. În Federaţia Rusă există două localităţi, singurele cunoscute de noi, care poartă numele de Ropcea. Prima se află în raionul Kneajpogost din Republica Autonomă Komi şi a apărut comparativ nu de mult tot în urma defrişărilor de păduri. Numele l-au dat tot slavii (ruşii), care erau veniţi aici peste populaţia băştinaşă komi, adică exact ca şi în cazul nostru - un sat cu populaţie românească primeşte numele de la slavii, care au venit peste el. Este un procedeu foarte bine cunoscut în istoria toponimei de pe aproape întreg teritoriul românesc şi mai ales de pe cel bucovinean.

A doua localitate este mult mai bine cunoscută în istoria Rusiei fiindcă e legată de numele ţarului Petru al III-lea. Aici la Ropşa, la 30 de verste de renumitul Petrehof de lângă Sinct-Petersburg, „o localitate izolată, dar foarte plăcută”, a fost exilat la 13 iulie 1762 ţarul Petru al III-lea de către soţia sa Ecaterina, ca numai peste 5 zile să fie găsit mort în camera sa. Acest omor al ţarului a avut un ecou de lungă durată în politica vecinului nostru de la răsărit. După cum se ştie Ecaterina îi v-a ocupa locul, şi va deţine tronul Rusiei timp îndelungat, având o influenţă puternică şi asupra Moldovei, iar aici la noi, la mănăstirea Horecea v-a construi pe banii săi biserica cu hramul Sf. Gheorghe. Cât priveşte localitatea Ropşa, ea era, cel puţin atnci la mijlocul secolului al XVIII, înconjurată de păduri şi luase fiinţă se pare tot prin defrişări de teren.

Despre originea latină a numelui vorbeşte acelaş Werenka, care bănuieşte că ar putea să vină de la latinescul rumpo cu sensul de a rupe, a separa, cu atât mai mult că numele satului se întâlneşte, cei drept, foarte rar, şi sub forma de Robtosa (Rabtosa). Ni se pare logic să amintim aici şi cuvântul ruptaş, care provine de la cuvântul rupta şi care se folosea pentru ai denumi pe acei ţărani răzeşi, care plăteau birul în rate (în rupte). Ştiind că localitatea noastră a fost un sat de răzeşi chiar la întemeierea statului Moldova, această asociere între denumirea satului şi cuvântul ruptaş ni se pare pe deplin credibilă. 

În acest context este interesant de urmărit microtoponimia, adică numirile de părţi de sat, ale ţarinilor, pâraielor, dealurilor, văilor, pădurilor, poienilor, păşunilor, luncilor, bălţilor, drumurilor etc. Marele specialist în toponimia minoră Nicolae Grămadă afirma, că „în numele de locuri găsim multe fapte importante pentru cunoaşterea trecutului; în ele e îngropat un întreg trecut, de pe care o cercetare atentă şi prudentă a toponimiei face să ridice perdeaua grea a uitării, aducând la cunoştinţa celor de astăzi atâtea nume de oameni, adeseori uitaţi, necunoscuţi de urmaşi, dar odinioară cu însemnate rosturi active în partea locului, atâtea fapte istorice şi întâmplări mai mărunte, de multe ori necunoscute sau nelămurite până acuma...”( Nicolai Grămadă, Studii de toponimie minoră, în „Analele Bucovinei”, An. I, 2/1994, p. 395.)

Este foarte important că toponimia minoră rămâne aproape intactă la schimbările impuse populaţiei băştinaşe de către dominaţiile străine (care prin părţile noastre au avut spre regret un caracter continuu),  fiindcă ea apare mult mai rar în documentele oficiale în comparaţie cu numirile administrative ale localităţilor.  Şi indiferent de faptul, că unele numiri toponimice minore pot dezamăgi mult pe adepţii unei concepţii şi invers, pot însufleţi pe oponenţii lor, noi trebuie în primul rând să fim fideli adevărului istoric şi să ne ferim de concluzii pripite asupra toponimiei noastre. Totodată trebuie să fim conştienţi de faptul că în scurgerea vremurilor asupra localităţilor noastre s-au revărsat atâtea neamuri, unele cu opriri trecătoare, altele cu aşezări de lungă durată, care era firesc să-şi lase într-un fel sau altul urmele trecerii lor. Trebuie totuşi să menţionăm, că la ocuparea Bucovinei aproape întreaga nomenclatură topică minoră era românească, iar odată cu aşezarea primilor colonişti galiţieni în satele din nordul Bucovinei începe  şi procesul de slavizare a toponimiei minore. Subliniem încă odată că aceasta se referă la toponimia minoră, căci toponimia slavă din cuprinsul teritoriului românesc a avut încă o etapă, mult mai timpurie, care se încadrează în perioada pătrunderii în general a slavilor în Europa.

Nomenclatura topică am depistat-o în diferite lucrări de specialitate, izvoare istorice, documente de arhivă, dar şi în hărţi administrative, silvice şi în deosebi în cele cadastrale, în care s-a fixat situaţia toponimică a satului Ropcea începând cu prima lui atestăre documentară de la 1448 şi până în anul 1944.

Se ştie că ofiţerii cartografi, cei mai mulţi poloni originari din Galiţia, însărcinaţi cu întocmirea hărţilor cadastrale ale satelor şi moşiilor bucovinene, redau numele topice de obicei în traducere slavă, iar cele care păstrează forma lor autentică primesc o transcripţie germană (polonă), fapt ce îngreunează cu mult citirea corectă a toponimului. Primul plan cadastral al satului Ropcea descoperit în arhiva cernăuţeană este cel întocmit la 1855, editat la 1857 şi care s-a păstrat numai parţial. Al doilea, plan din 1876, color, cuprinde planul general al satului şi numai 12 părţi din cele aproximativ 60, care au existat la început. Alt plan color din acelaş an 1876 s-a păstrat în proporţie de 40% şi cuprinde pe cei mai mari proprietari de pământ din localitate. În Vatra Satului menţionăm pe Gheoghe Flondor, Vasile Galer, Iohan Barbul, Iosef Masepiuk, Vasâlca Rey din Igeşti; în Sub Bredit – Iohan Barbul, Solomon Achner, Gheorghe Irinici, Simion Holinger, Bobiştean, Şneider; în Priban, Costina şi Lunca – Solomon Achner; în Slobozia – Solomon Achner, Moldovan Nicolai, Moldovan Vasile, Korostynski; Hlineac la Vasileu – Ioan Canţer, Iordachi Borcea, Emanuil Palievici. Al treilea plan din anul 1876 este alb-negru şi cuprinde numai o mică parte din partea de nord a satului (Pietrosu pisti Hlibicioc, Poiana, Priban şi Slobozia de pe teritoriul actual al cătunului Priban). Unicul plan cadastral care cuprinde planul general şi tot teritoriul satului este cel din anul 1899, care pe lângă numărul parcelelor de pământ mai cuprinde şi cifra cu numărul caselor existente la acea vreme. Arhiva deţine şi câteva fragmente dintr-un plan al satului din 1914 fără proprietari, care se referă numai la partea lui de nord (Priban, Poiana, Pietrosu pisti Hlibicioc). Trimiterile la aceste planuri le vom menţiona prin termenul Cadastru plus anul planului.

Alte toponime le-am reţinut din Ancheta Inspectoratului Şcolar Storojineţ pe anul 1939 (Ancheta Inspectoratului) şi din Ancheta Muzeului Regional Cernăuţi pe anul 1942 (Ancheta muzeului).

Date toponimice preţioase am cules şi din lucrarea lui Nicolae Grămadă, Toponimia Minoră a Bucovinei, vol. II, 1996, Editura Anima, din colecţia de documente a lui Dimitrie Dan Cronica episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, precum şi din volumele lui T. Bălan Documente bucovinene, vol. I-VI, 1933-1942 – antume, vol. VII, 2005, VIII-IX, 2006 – postume.

Părţi ale satului (cătune)

Bahna – două cătune în centrul satului, care urmează consecutiv începând de la actualul drum Storojineţ – Hliboca şi continuând spre centrul satului pe ambele părţi ale drumului Ropcea-Pătrăuţi până la râul Siret. Denumirea cătunului semnifică natura terenului. Toponimicul este menţionat de D. Dan şi N. Grămadă  în monografiile lor. Cuvântul este slav la origine, însă toponimul bahnă este românesc, având ca echivalent în lexicul curent al satului un apelativ ce desemnează aceeaşi noţiune ca şi în slavă „loc argilos, acoperit cu iarbă, greu practicabil”.

Canada – parte a satului în partea de sud-vest a localităţii. Este o numire de origine mai recentă şi nu o întâlnim în planurile cadastrale întocmite de austrieci, dar deja înregistrată în 1939 în ancheta Inspectoratului Şcolar Storojineţ pentru monografia lui N. Grămadă şi în Ancheta muzeului. E posibil să fi apărut la confluenţa secolelor XIX şi XX, când în legătură cu emigrarea bucovinenilor peste ocean, acest termin devine cunoscut şi ropcenilor. Este o denumire evident peiorativă, trădând rivalităţi satirice dintre diverse sate sau părţi ale satului. Astfel am putea aminti aici de Coada Europei, termin calificat pentru satul Vadu Negrilesei sau Cartierul Latin pentru o parte din satul Stulpicani ocupată de ţigani pentru a putea înţelege mai bine apariţia acestui toponim (Vasile Diacon, Aşezări pe Suha Bucovineană, Iaşi, 1989, p, 263).

Costina – cătun în partea de sud-est a localităţii, care în exterior se mărgineşte cu satele Cupca şi Pătrăuţi, iar în interior cu părţile satului Hlineac şi Humărie. Înclinăm să credem că denumirea provine de la numele de familie Costin (Costinean - ?), famile de origine sârbă, care a avut proprietăţi mari la Ropcea, fiind mult răspândită şi în alte sate din Bucovina (Valeva, Ivancăuţi, Horodnic ş. a.). Familia de boieri Costin a jucat un rol important în viaţa politică şi culturală a Moldovei. Cei mai de vază reprezentanţi ai acestei familii au fost cronicarii Miron Costin (1633-1691) şi Nicolae Costin (1660-1712), hatmanul Ion Costin, vornicul Ţării de Sus Velicico Costin, logofătul Pătraşcu Costin ş. a.

Etimologic toponimul provine de la latinescul „costa” cu înţeles de pantă, povârniş, adică aceea ce evocă natura terenului în această parte de sat.

Amintim aici că în Bucovina (judeţul Suceava) există un vechi sat Costina, aşezat pe râul cu acelaş nume.

Dumbrava – cătun în partea de apus a satului la hotar cu Storojineţul. În planurile cadastrale cătunul se întâlneşte numai cu formele de Dabrowa sau Dobrowa. Cuvântul provine de la slavul donbrava. Numele acesta ca şi cel de Lăzuitură este o dovadă concludentă, că satul a apărut în urma defrişărilor de teren.  În cazul nostru este vorba de o pădure de stejar, care a dispărut prin defrişare, dar numele ei a rămas. Scriitorul Emilian Grigorovitza în schiţa sa „Cum a fost odată”, descriind la 1911 această parte de sat, aminteşte de „o ridicătură de deal lină, aripată pe amândouă laturi cu câte o rarişte de stejari umbroşi”, dovadă concludentă că pe vremuri aici a fost pădure de stejar.

Hlibicioc – cătun în partea de nord-est a satului, care se mărgineşte cu Pribanul, Criva şi Dumbrava. La originea cuvântului stă slavul hlibocioc (adănc, adâncitură), iar toponimul evocă natura terenului pe care este situat această parte de sat.

Hlineac – cătun aşezat pe malul drept al Siretului la hotar cu satul Iordăneşti. Spre sud şi sud-vest se mărgineşte cu Costina, Humăria şi Serbinul. În planurile cadastrale întotdeauna este fixat împreună cu Lunca (Hlineac und Lunka).  Etimologic cuvântul este un regionalism din limba slavă ce semnifică un pământ galben, argilos. Lunca, care etimologic deasemenea provine din slavă, cuprinde porţiunea de teren de pe malul Siretului acoperită cu răchită şi sălcii.

Hulub (Holub) – cătun la sud-vestul satului la hotar cu Maidanul (Muntenii) Storojineţului.

Humărie – cătun în partea sudică a localităţii la hotar cu satul Pătrăuţii de Sus. În interiorul satului se mărgineşte cu Costina (la est), Hlineac (la nord) şi Serbin (la vest). Cuvântul este o creaţie românească de la etinomul slav humă, numele popular al argilei întrebuinţate pe vremuri la spoitul caselor, plus sufixul -ărie şi desemnează locul de unde se scoate huma.

Malul Siretului – cătun aproape de centrul satului de provenienţă mai recentă şi este menţionat numai de Ancheta Inspectoratului. În perioada interbelică se pare că această parte de sat purta numele de Vatra Satului. Este aşezat pe malul stâng al Siretului şi se mărgineşte la est cu Storojineţul, la nord cu Dumbrava, la răsărit cu Bahna. Astăzi cătunul poartă numele lui Leviţchi, care este mai răspândit în această parte a localităţii, denumire pe care nu o găsim nici într-un document de până la 1944.

Priban – cătun la nord de şoseaua Storojineţ-Hliboca, care la răsărit se mărgineşte cu Iordăneştii, la nord – cu Sniacivul Cuciurului Mare, iar la asfinţit – cu  Hlibiciocul. Originea cuvântului nu ne este cunoscută. Am putea face numai unele constatări în legătură cu apariţia acestui cătun, care ni se pare identică cu cea a cătunului Slobozia din apropiere şi asupra căruia ne vom opri mai detaliat puţin mai jos. După cum afirmă unii bătrâni ai cătunului (Samborschi Zamfira, Serman Valeria, Olari Aurel) pe timpuri această parte a satului era pustie, fiindcă era ceva mai izolată şi îndepărtată de vatra satului. Pe de altă parte se ştie că în secolul XVIII populaţia ţării Moldovei a început să scadă în proporţii foarte îngrijorătoare sau, după cum se exprima Radu Roseti în „Cronica Vascanilor” (publicat în „Ananele Academiei Române; seria II, tomul XXIX, 1906-1907, Bucureşti, 1907, pp. 1-141) era „epoca în care era belşug de pământ, dar sărăcie mare de oameni”. Moldova, după cum subliniează Iorgu Iordan (I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 199), avea la mijlocul sec. XVIII mai puţini locuitori decât pe timpul lui Ştefan cel Mare. Cauzele acestei stări de lucruri au fost atât interne (impozitele mari) cât şi externe (incursiuni străine, măcelărirea unui număr considerabil de oameni, emigrarea). Astfel administraţia şi forurile competente ale ţării a fost nevoite să ia măsuri artificiale, adică exterioare pentru a schimba situaţia creată prin aducerea bejenarilor în ţară. Trebuie de precizat însă că aceştea, bejenarii, trebuiau să fie străini de ţară, adică ruşi, ucraineni, poloni, sărbi, cehi etc., dar puteau fi şi ungureni, adică români de peste munţi din Transilvania. Aceasta ipoteză ar lămuri şi provinenţa numelor de famile, care au predominat pe vremuri şi parţial s-au menţinut până astăzi în această parte de sat cum ar fi de exemplu Samborschi, Metraşevschi, Stolearciuc, Vitek, dar şi Olari (Olaraş) sau chiar Bejenari, despre care I. Nistor şi A. Pumnul susţin că au venit din Ardeal. În acest context nu este lipsită de o anumită logică afirmarea că denumirea de Priban ar putea fi o derivată de la cuvântul pribeag (sl.).

Serbin (Şerbin, Şerbeni) – cătun pe malul drept al Siretului la hotar cu satul Pătrăuţii de Sus. Numirea cătunului ar putea fi pusă în corelaţie cu textul primei atestări documentare a satului, unde se aminteşte de „poiana Sârbului” (în original: „а тако(ж) к тому селу и к том(у) хотарю и Сербулова поляна”). La 1785 se vorbeşte într-un document de  „Poiana Sârbii”, iar T. Balan a fixat la 1710 şi „Moşia Şerbeni la Ropcea” (Balan, Doc. Buc. III, 156). Cătunul vecin, Costina, înclinăm să credem că provine de la neamul Costineştilor (Costinenilor), care, după D. Cantemir, sunt „serbi”, adică tot sârbi.

Mai puţin veridică ni se pare ipoteza după care denumirea cătunului ar proveni de la cuvântul şerb, ce înseamnă ţăran legat de pământul moşierului, iobag. Deşi pe teritoriul satului în decursul veacurilor au existat ţărani cu drepturi limitate, adică şerbi, ei au fost întotdeauna numiţi în documentele vremii vecini.

Slobozia – cătun pe malul stâng al Siretului la hotar cu satul Iordăneşti. Apariţia acestui cătun are o istorie interesantă şi tragică în felul ei. Aici în vechime a existat o selişte sau „o pustie”, adică o parte a satului care a fost distrusă în urma războaielor şi invaziilor de pradă. N. Grămadă spunea că „ săliştile constituie un capitol tragic din trecutul teritoriului de care ne ocupăm. Aproape că nu există sat mai vechi  în Bucovina care să nu-şi aibă săliştea lui”. (N. Gr. vol. I, p. 89) Pentru Ropcea acest termen a fost menţionat într-un document din anul 1761. Mai târziu pe acest loc a luat fiinţă o slobozie. Noţiunea de slobozie înseamnă „loc pentru întemeierea unui sat scutit de biruri” sau „sat nou făcut de oameni veniţi din alte părţi şi de alte limbi”. La anexarea din 1775 în Bucovina existau deja un şir de Slobozii cum ar fi cea a Şerăuţilor, Mitcăului, Comareştilor, Davidenilor, Rarancei, inclusiv şi cea a Ropcei. (Ion Nistor, Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti, 1915, p. 13). Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începe o imigrare puternică din Galiţia în Moldova unde condiţiile de viaţă erau mult mai bune. Situaţia ţăranilor  aşezaţi într-o slobozie era sub toate raporturile mai bună decât a celorlaţi. Ei erau scutiţi, adică în limba epocii „slobozi” de orice obligaţie către stat în ce priveşte plata impozitelor. Oamenii aşezaţi în slobozii mănăstireşti obţineau acest privilegiu pentru toată viaţa, iar cei din sloboziile boiereşti numai pentru un timp determinat.

Procesul de emigrare din Polonia (Galiţia) se înteţeşte mai ales după anul 1772, când Galiţia a fost ocupată de Austria, dar populaţia galiţiană a continuat să se strămute masiv şi după ocuparea Bucovinei de către austrieci. Refugiaţii din Polonia (ucraineni, poloni) se stabileau îndeosebi în regiunea dintre Nistru şi Prut de unde au înaintat mai departe pe valea Siretului şi chiar a Sucevei. Odată cu aşezarea la Ropcea a moşierului Achner acest proces de imigrare galiţiană capătă o nouă amploare. Astfel se poate lămuri prezenţa mai multor nume ucrainene şi polone la Ropcea şi în deosebi în Slobozia cum ar fi Hrobatiuc, Preseşniuc, Proţiuc, Samborschi, Stolearciuc, Zabolotniuc etc. Spre deosebire de alte sate, întemeiate de galiţieni pe lângă vechile conacuri boiereşti, cum ar fi cel de la Cernauca Hurmuzăcheştilor, a cărui populaţie românească s-a ucrainizat definitiv, Slobozia Ropcii prin căsătorii mixte, prin trecerea celor veniţi de la religia greco-catolică la cea ortodoxă a reuşit să-şi menţină caracterul său românesc.

Ţarini

Ancheta Inspectoratului înregistrează următoarele ţarini: Brădet, Colacul Belţii, Jerbia, La Haraga, Lăzuitura, Ocheni, Poiana, Racovăţ, Raineş, Şes, Vasilco (Celelalte ţarini poartă numele părţilor de sat). Ancheta Muzeului Regional Cernăuţi menţionează numai 6 ţarini: Brădit, Racoviţ, Vasileu, Şes, Pietrosul (Chietrosu) şi Ocheni.

Păraie

Costina – pârău.

Hlibicioc – pârău, izvoreşte din pădurea Broscăuţului, întretaie cătunul cu acelaş nume şi se varsă în Siret. Este amintit în actele delimitative de la 1783 și la N. Grămadă.

Hulub – pârău, izvoreşte din dealul Pătrăuţului, întretaie cătunul cu acelaş nume şi se varsă în Siret. Este menţionat numai de Ancheta Inspectoratului.

Racoveţ – pârău, izvoreşte din pădurea ce înconjura odinioară conacul boierului Flondor din Storojineţ. Se aminteşte într-un document din anul 1783.

Serbin (Şerbin, Şerben în Ancheta Inspectoratului) – pârău.

Siret – râu, izvoreşte din munţii Carpaţi şi întretaie satul în două părţi şi după ce străbate întreaga Moldovă se varsă în Dunăre între Galaţi şi Brăila. Are o albie destul de largă cu o luncă bogată. Hidronimul Siret (atestat sub diferite forme din care cea mai apropiată este Seretos) este foarte vechi şi etimologic provine din indo-europeanul „ser” cu înţelesul de „a curge”. Se presupune că cuvântul a fost moştenit de români de la daci, deci este considerat autohton. Pe timpul imperiului trac şi al Daciei grecii îl numeau Hierasus sau Tiarantos.

Soloneţ – pârău, izvoreşte din dealul Chietrosului în partea nordică a satului şi se revarsă în pârăul Hlibicioc. Cuvântul este de origine slavă şi înseamnă soluri sau ape printr-un bogat conţinut de sodiu. Fiindcă în curgerea sa întrtetaie în două părţi cătunul Priban uneori pârăul a fost numit şi Priban. În hotarnica satului de la 2 noembrie 1762, când se face delimitarea părţii mănăstireşti a satului, se întrebuinţează fraza „până în obârşiile părâului Hlibiciocului celui mic”, avându-se în vedere părâul Soloneţ.

     Vasileu – pârău, izvoreşte din dealul Pătrăuţului, partea sud-estică a satului şi se revarsă în Siret. Este la fel amintit în suretul hotărnicei pentru a 4 parte din satul Ropcea, făcută la 2 noiembrie 1762.

N. Grămadă mai menţionează încă Pârăul Turi şi Pârăul Vâlceaua Adâncă, pe care le întâlneşte într-un document din anul 1783. Ne este greu să le identificăm cu certidune astăzi, totiși credem că Vâlceaua Adâncă este Hlibiciocul de astăzi.

Dealuri

Dealul Brădet – deal împădurit.

Dealul Canada – deal împădurit.

Dealul Haraga – deal menţiont numai în Ancheta Inspectoratului. 

Dealul Pribanului –deal la marginea de răsărit a satului în cătunul cu acelaş nume. Etimologia cuvântului nu este cunoscută. În Ancheta Inspectoratului se specifică că este deal fructifer.

Raineş – deal menţionat numai în Ancheta Inspectoratului.

Dealul Vasileu (la N. Grămadă – Vasilco) – deal gol, nefructifer.

Râpe

Râpa cu arini, Râpa Popii. Sunt menţionate numai în Ancheta Inspectoratului.

Islazuri

Iezer, care e amintit în Ancheta Muzeului.

Drumuri

Dăm aici numai drumurile care sunt atestate de Ancheta Muzeului.

1. Ropcea-Pătrăuţi, 2. Crivăţului, 3. Hlibiciocului, 4. Parauţului, 5. Pribanului, 6. Slobozia, 7. Morii, 8. Bisericii, 9. Hlineacului, 10. Costinei, 11. Humariei, 12. Serbenului, 13. Holubului, 14. Canadei, 15. Câmpului, 16. Brăditului, 17. Dealului. N. Grămadă menţionează şi Drumul săpat pe care îl întâlneşte într-un document din 1783. E posibil să fie drumul care întretăia satul de la nord la sud şi ale cărui urme se mai puteau vedea acum 30-40 ani în urmă mai ales în cătunele Priban şi Bahna I.

Lunci

          Ocheni şi Lunca Siretului.

Alte toponimice minore

Bejanii, La Bontaş, Camnina, Centru, Chietrosu (deal la marginea cătunului Hlibicioc la hotarul cu satul Cuciurul Mare unde există multă piatră), Dobari (parte de pădure între cătunul Priban şi satul Iordăneşti), Gânjeti, Jebghia, Lanu Cuciurului (o costişă în cătunul Hlibicioc ce se mărgineşte cu satul Cuciurul Mare), Perjeliuca, Poiana Şulţoaia, Şes, Vărzăreni.

TRAIAN POPOVICI – FIGURĂ EMBLEMATICĂ A CERNĂUȚIULUI

Dragoș Olaru

Există în istorie momente de restriște, marcate de maximă disperare, când mii de persoane nevinovate sunt victima unor agresiuni cumplite, cu urmări grave și căderi psihice nemaipomentite care conduc la o adevărată nebunie colectivă. În aceste momente de maximă tensiune, din care se pare că nu există nicio ieșire, se mai întâmplă să se găsească și oameni cu suflet mare, fideli valorilor și principiilor general-umane, care nu întârzie să vină în ajutor celor loviți atât de crunt de soartă, să protesteze împotriva acestor nedreptăți, încercând să-i scoată din nevoi sau chiar să-i salveze de la moarte. Unul dintre aceștia a fost primarul municipiului Cernăuți, Traian Popovici, care în toamna anului 1941 a făcut tot posibilul pentru a salva viața miilor de evrei expuși prigoanei și exterminării.

Privite prin prisma evenimentelor din Europa acelor vremuri, soldate cu crime abominabile față de populația evereiască, suferințele bucovinenilor par a fi mai puțin îngrozitoare. Dar e de ajuns să facem o analiză mai atentă a situației de atunci ca să ne convingem de adevărata tragedie a familiilor de evrei ridicate de la casele lor și duse în lagăre situate la sute de kilometri de Bucovina natală. Multe din ele au dispărut, fie că au fost omorâte în detenție, fie că s-au prăpădit din cauza bolilor, mizeriei sau foametei.

Traian Popovici s-a născut la 17 octombrie 1892 în satul Ruși-Mănăstioara (comuna Udești) din județul Suceava, în familia preotului Ioan Popovici. Este strănepotul celebrului preot Andrei din Udeștii Sucevii, cel care, la 1777, a refuzat să depună jurământul de credință față de noua stăpânire austriacă, trecând în Moldova[1]. Din arborele genealogic, publicat în „Albumul Mare al Societăților „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți”[2], vedem că aproape toți membrii familiei au fost preoți în satele din Bucovina și Moldova. O persoană bine cunoscută în viața politică a Bucovinei a fost unchiul lui T. Popovici, Dori (Dorimedont) Popovici, avocat, membru al Partidului Național Țărănesc, deputat în dieta Bucovinei și parlamentul României, ministru în guvernul de la București cu treburile Bucovinei, vice-primar al Cernăuțiului (1912-1915).  În anul 1950 Dori Popovici a fost arestat și deținut de regimul comunist fără judecată în închisoarea Sighet unde a și murit la 12 iunie același an ca urmare a condițiilor de viață de acolo[3].

Dorimedont Popovici

Traian a avut 2 frați –  Leon, mort la vârsta de 20 ani, Eugen, medic, specialist în geriatrie şi gerontologie, stabilit după război la București și o soră, Constanța, căsătorită Rațiu.

 Frecventează școala primară din satul natal după care studiază la Gimnaziul superior din orașul Suceava (1903-1911).  În anul 1908, în timpul liceului, a trecut clandestin granița dintre Austro-Ungaria și România, pentru a-l vedea pe marele istoric Nicolae Iorga care vizita localitatea Burdujeni (astăzi un cartier al Sucevii). După absolvirea gimnaziului se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți. A fost membru al Societății studențești „Junimea”, devinind chiar președintele ei în anul 1914[4], când, împreună cu jumătate din comitetul de conducere,  este nevoit să plece în Vechiul Regat. Deasemenea a fost membru activ al Societății pentru Cultura și Literatura și Română în Bucovina (1911-1914) și membru emeritat din 1920.

Când a început primul război mondial, expunându-se unui risc mare din partea autorităților militare austriece, a trecut în România şi s-a înrolat în armata română, luptând până la sfârşitul războiului[5]. Facultatea de Drept a absolvit-o abia la sfârșitul războilui, în 1919, obținând ulterior titlul științific de Doctor în drept. După primul război mondial s-a stabilit pentru scurt timp la Chișinău, unde a fost secretar la "Casa Noastră", organizație care se ocupa cu împroprietărirea țăranilor.

În perioada interbelică a lucrat avocat în Cernăuți, unde a locuit pe str. Avram Iancu (azi str. M. Zankovețika), nr. 7 b (conform „Anuarului general al municipiului Cernăuți, 1936”) și la nr. 8 b (conform fișei de evidență a locuitorilor or. Cernăuți pe anul 1935, 1937)[6]. În anii 1926-1927 a fost prefect al județului Câmpulung. În anii interbelici a fost membru al Partidului Național-Creștin, ocupând funcția de președinte al organizațiilor județene Cernăuți și Câmpulung[7].

Fișa de evidență a lui Traian Popovici

 

                                                                În 1923, după moartea lui Dimitrie Onciul, președintele Academiei Române, primul președinte al Societății academice „Junimea” de la Universitatea din Cernăuți, Traian Popovici a dus tratative cu urmașii familiei defunctului (Dr. Jileriu și Gogu Onciul) pentru ai convinge să dăruiască biblioteca istoricului universității cernăuțene, iar o parte să-i revină Societății „Junimea”.
În luna iunie 1940, după ultimatumul sovietic adresat guvernului român, Traian Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania, România recucerește în iulie 1941 Cernăuţiul. Printre funcționarii trimiși la Cernăuți de către conducătorul statului, Ion Antonescu, s-a aflat și Traian Popovici ca „prim-ajutor de primar”[8] (funcție echivalentă cu cea de viceprimar).  Din mărturiile sale de mai târziu aflăm că T. Popovici nu l-a întâlnit niciodată până atunci pe Antonescu și nu a putut să înțeleagă cum de a fost numit în această echipă, în scurt timp propunându-i-se chiar funcția de primar al municipiului Cernăuți.

Se știe însă că guvernul de la București, după ce Hitler și Göring îi dezvăluie lui Ion Antonescu planul Barbarossa, s-a preocupat încă din luna februarie 1941 de pregătirea administrației pentru Basarabia și nordul Bucovinei.

De la 9 iulie până la 1 august 1941,Traian Popovici ocupă funcția de viceprimar al municipiului Cernăuți, primari fiind medicul Octavian Lupu și colonelul Brăiescu. În scurt timp, conducătorul statului îl propune, „pentru prestigiul bucovinean”[9], în funcția de primar. Astfel, la 1 august 1941 Traian Popovici devine primar al municipiului Cernăuți.

O adeverință scrisă de Tr. Popovici 

Primul contact cu orașul pe care trebuia să-l administreze a fost teribil. „Momentul eroic cum îl cunoaște antichitatea mă așează dintr-o dată în miezul vieții publice a municipiului, în laboratorul de experiențe al ideologiei rasiale, determinându-mi faptele și controlându-mi conștiința”[10], mărturisea el mai târziu. Pe lângă grijile care rezultă direct din funcția de primar (normalizarea vieții municipiului, prin reluarea distribuirii apei, repararea rețelei electrice, aprovizionărea cu alimente, restabilirea transportului în comun, cu autobuze, tramvaie și troleibuze), T. Popovici se vede nevoit să rezolve și alte probleme impuse de momentul istoric. Astfel, el fusese pus încă din primele zile în fața unor evenimente care necesitau luarea unor decizii mai speciale, de care atârna viața mai multor mii de orășeni. Guvernatorul de atunci al provinciei, colonelul Alexandru Rioșanu, avea ordin din București să înființeze un ghetou în Cernăuți, în care să fie concentrați mai mult de 50.000 de evrei locali. Colonelul Rioșanu, unul dintre puținii care împărtășeau indignarea primarului în această privință, ca să mai câștige timp, l-a sfătuit pe Popovici să se adreseze conducerii de la București cu pretextul că e nevoie să trimită o misiune în Germania sau în Polonia pentru a studia experiența naziștilor în organizarea ghetourilor. Din nefericire, A. Rioșanu a murit subit în urma unei intervenții chirurgicale nereușite, iar postul de guvernator a fost ocupat de generalul Corneliu Dragalina, mult mai puțin îngăduitor în problema evreiască decât predecesorul său. Sub noua conducere a guvernământului a slăbit foarte mult influenţa primarului asupra hotărârilor luate în legătură cu soarta evreilor locali. Cabinetul şi noul guvernator l-au înlăturat pe primarul Popovici de la luarea oricărei decizii privind tratamentul aplicat evreilor din oraş, ținând în secret tot ce puneau la cale.

Semnătura lui Tr. Popovici pe un document al Primăriei

          Cu toate acestea, crearea ghetoului a fost amânată până la începutul lui octombrie.  La 9 şi 10 octombrie au sosit la Cernăuţi generalul Topor, cu funcția de mare pretor, şi locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, care i-au transmis guvernatorului dispoziţii „verbale" (căci „asemenea subiecte nu pot fi așternute în scris pentru a nu lăsa probe”[11]). În consecință, la 10 octombrie 1941 guvernatorul Calotescu emite ordinul de înfiinţare a ghetoului și alte câteva ordine privind confiscarea averilor evreilor și deportarea acestora peste Nistru, în ciuda opoziției primarului Traian Popovici. Aceste acțiuni urmau să fie realizate sub conducerea primăriei și sub controlul pretoratului armatei.

Constituirea ghetoului, trierea şi apoi deportările în Transnistria reprezintă un episod distinct al tragediei evreilor din Cernăuţi. Operaţiunea de aducere a evreilor în ghetoul înființat în perimetrul cartierului evreiesc, o zonă situată în proximitatea actualei străzi Sahaidacinyi, a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie. Străzile prevăzute pentru ghetou alcătuiau un cartier nu prea mare în care locuiau înghesuiți sub zece mii de oamneni. Se preconiza popularea acestui spațiu cu aproximativ cincizeci de mii de suflete. Noii veniți urmau să se alăture vechilor locatari ce rămâneau în casele lor[12]. După mutarea evreilor în ghetou, s-a dispus împrejmuirea acestuia cu sârmă ghimpată şi instalarea în locurile de acces a unor porţi de lemn, păzite de soldaţi.

Planul ghetoului din Cernăuți (realizat de D. Olaru)

Problema deportării evreilor cernăuțeni în Transnistria a fost discutată cu autoritățile din provincie la o conferință specială din 12 octombrie 1941, convocată de guvernator. La această conferință, primarul Traian Popovici a venit cu argumente care arătau clar că, în cazul deportării tuturor evreilor din oraș, producția de război a Cernăuțiului va fi grav afectată. El a cerut ca evreii botezați, intelectualii evrei, oamenii de artă de această naționalitate, funcționarii evrei care au servit statul român, pensionarii, ofițerii, invalizii, specialiștii din industrie, medicii, inginerii, arhitecții evrei și personalul de origine evreiască din sistemul judiciar sa fie scutiți de la deportare. În acest demers, primarul a fost susținut de profesorul universitar Teofil Sauciuc-Săveanu[13]. Deși argumentele aduse în favoarea nedeportării evreilor erau imbatabile, singura concesie pe care Popovici a reușit să o obțină a fost scutirea de la deportare a evreilor botezați și a evreilor cu merite speciale pentru națiune (100-120 persoane)[14]. Acest rezultat nu-l putea mulțumi pe Traian Popovici și el apelează indirect la alte mijloace de influiență.

În memoriile sale scrise imediat după război și numite „Spovedanie”, fostul primar mărturisește: „Nu este oportun încă să arăt prin ce mijloace și cu ajutorul cui am încercat să influințez indirect voința Mareșalului pe care nu-l cunoșteam și care era așa de departe de Cernăuți”[15]. Suntem tentați să credem că Popovici se referă aici la intervenția consulului german din Cernăuți, Fritz Gebhard Schellhorn, care a avut o audiență la Calotescu în ziua de 15 octombrie 1941. Schellhorn s-a opus deciziei de deportare a tuturor evreilor care erau strict necesari pentru refacerea vieții economice din Cernăuți, în deosebi pentru procesarea și exportarea produselor lemnoase, cea mai importantă industrie locală. Acţiunile de ghetoizare şi planificările deportărilor au atras atenţia autorităţilor germane, care considerau că măsurile luate împotriva populaţiei evreieşti din Cernăuţi vor duce la prăbuşirea totală a vieţii economice a orașului și chiar a provinciei în ansamblu. Analiza activităţii economice a evreilor din Cernăuţi în acele timpuri arată clar importanţa lor deosebită. Evreii cernăuțeni dețineau aproape în totalitate controlul asupra comerţului şi industriei locale. Ei constituiau un procent însemnat din totalul meseriaşilor şi muncitorilor din fabrici.

Indiferent care vor fi fost motivele intervenției lui Schellhorn (de natură umanitară, cum va arăta peste ani în memoriile sale fostul consul german, sau de ordin economic, cum le vom găsi consemnate în memorandul acestuia către guvernator), e de reținut faptul, că în urma implicării pe mai multe direcții a lui Traian Popovici, mareșalul Antonescu „a admis rămânerea la Cernăuți a unui lot de până la 20 000 evrei”[16].

Imediat după adoptarea acestei hotărâri, anunțată guvernatorului într-o convorbire telefonică, s-a trecut la înființarea unei comisii pentru trierea evreilor, alcătuită din generalul Vasile Ionescu, primarul Traian Popovici, vice-primarul Pop, maiorul Tarnavețchi, sublocotentul Popovici, sublocotenetul Lunguleac şi secretarul primăriei Bucevski[17]. În urma acestor insistenţe, evreii calificați ca meşteri în tot felul de industrii sau care aveau calificarea de medici, ingineri, magistraţi sau avocaţi au scăpat de la deportare.

Patriarhul Tit Simedrea

Evacuarea, făcută în pragul iernii a femeilor, bătrânilor și copiilor  a trezit reacția mai multor elite cernăuțene, inclusiv a mitropolitului Tit Simedrea[18]. De decizia mitropolitului a depins viața familiei tipografului evreu David Slacman din Cernăuți. Povestea fiului acestuia, Marcel Slacman (azi Meir Shai), în vârstă de 87 de ani, a fost mult mediatizată în presa din România și Israel. După mărturisile lui Meir Shai, familia sa a fost dusă în getou, de unde urma să fie deportată în Transnistria. Pentru a obține o autorizație de la guvernator, David Slacman a apelat la ajutorul pictorului de icoane de la Mitropolie, Gheorghe Rusu, un om foarte respectat în oraș, deoarece era nepotul lui Miron Cristea, primul patriarh al României. Solicitarea unei autorizații trebuia să vină de la conducătorul unei instituții, în cazul dat, de la mitropolitul Tit Simedrea, care exact în această perioadă era plecat la București să se întâlnească cu rabinul-șef Alexandru Șafran, pentru cauza evreilor. Astfel, Gheorghe Rusu obține semnătura mitropolitului abia la întoarcerea lui de la București. Dar guvernatorul Corneliu Calotescu refuză să-i emită o autorizație evreului David Slacman. Calotescu era în relații tensionate cu mitropolitul. În aceste condiții, iconarul de la mitropolie, Gheorghe Rusu, reușește să obțină o autorizație de la primarul oraşului Traian Popovici, motivând că David Slacman este indispensabil tipografiei Mitropoliei. Astfel, familia tipografului evreu a fost salvată de la deportare. Dar în anul 1942 primarul Popovici intră în dizgrația superiorilor săi și autorizațiile semnate de el sunt anulate. Familia Slacman este din nou supusă pericolului deportării. Atunci, la sugestia aceluiași Gheorghe Rusu și prin aprobarea tacită a mitropolitului, familia Slacman se mută într-o cameră de la subsolul Mitropoliei, unde locuiește timp de un an și opt luni, până la schimbarea guvernatorului și schimbarea întrucâtva a atitudinii față de evrei.

După venirea comuniștilor sovietici în Cernăuți familia Slacman este nevoită să treacă clandestin frontiera în România, stabilindu-se la București, de unde în anul 1970 va emigra în Israel, dar fără David Slacman, care decedase între timp. În anul 2007, Meir Shai, fiul lui David Slacman, obține de la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim distincția „Drept între popoare”, post-mortem, pentru pictorul Gheorghe Rusu, însă nu și pentru mitropolitul Tit Simedrea. În ce-l priveşte pe Tit Simedrea, istoricul Liviu Cărare, de la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj, specialist în Istoria Holocaustului, crede că şansele fostului mitropolit bucovinean sunt mici, întrucât "există doar această mărturie directă, a lui Meir Shai” care, în opinia sa, e insuficientă[19].

Acţiunile întreprinse de primarul Popovici, de susținătorii lui şi de membrii comisiei de triere au generat suspiciuni, activitatea lor fiind mereu contestată de simpatizanţii politicii antonesciene şi supravegheată de serviciile secrete. În primul rând s-au agravat relațiile dintre primar și guvernator. Începând cu luna octombrie 1941 pe adresa guvernământului Bucovinei vin tot mai multe plângeri și note informative, atât de la persoane particulare cât și de la instituții, îndeosebi de la Serviciul Secret de Informații al Chesturei de Poliție, în care este vizată direct sau indirect Primăria municipiului. Astfel, într-o notă a Serviciului Secret de Informații din 2 octombrie se aduce la cunoștință guvernământului că printre locuitorii orașului apar nemulțumiri privind abuzurile ce se fac la repartizarea locuințelor, aducându-se ca exemplu 8 cazuri de presupuse fraude în acest domeniu[20].  Traian Popovici, la ordinul confidențial al  guvernatorului din 8 octombrie, este nevoit să cerceteze aceste cazuri și să răspundă printr-un raport, întocmit la 17 octombrie, în care se specifică că în toate cazurile menționate locuințele au fost distribuite cu forme legale, iar „informațiunile ce au fost date, au la bază nu buna credință, ci numai micimea de suflet a unora care nu cunosc realitățile”[21].

Starea devine tot mai tensionată în urma unui raport făcut de primar, referitor la situația evreilor din Cernăuți, după ce au fost oprite deportările lor în Transnistria. Spre regret, raportul lui T. Popovici adresat guvernatorului nu a putut fi găsit în fondurile arhivei din Cernăuți. Probabil că el a fost reținut de Antonescu și a ajuns mai târziu la Moscova cu arhiva capturată de sovietici în Bucuresti, în anii 1945, 1946 si urmatorii, și care, dupa unele evaluari, constituie în jur de 300.000 dosare[22]. Totuși date importante din acest raport descoperim în răspunsul lui Corneliu Calotescu dat primarului, precum și în raportul guvernatorului către conducătorul statului, mareșalului Ion Antonescu. Popovici era atenționat de guvernator că nu procedează corect în cazurile în care evreilor trimiși în ghetou li se emit autorizații de rămânere în Cernăuți. Guvernatorul Calotescu subliniază în raportul său că primarul Popovici restituie evreilor locuințele deținute înainte de a fi fost trimiși în ghetou, „dându-i afară pe noii locatari creștini, instalați acolo între timp cu hotărârea primăriei”[23]. În raport se mai menționează: „Domnul primar în fața acestei situații a apreciat că este cazul ca, în loc să hotărască pentru acești evrei o locuință goală din cele neocupate de creștini, să dea afară pe creștini și să întroducă în locuință pe evreu. Această măsură nu am aprobat-o și am făcut Primăriei cuvenita observație arătând că nu se poate admite în momentele actuale, o asemenea tranzacție imorală din punct de vedere românesc, creștinesc și național”[24]. În continuarea raportului, guvernatorul semnalează că „la aceste observații Dl. Primar a găsit de cuviință să facă Guvernământului un raport pe care-l găsesc cu totul deplasat și în care, în rezumat, face apologia dreptului evreilor în Țara Românească –  adăugând în plus că actul Guvernului de evacuare a fost ilegal”[25].

Mult mai sugestiv este guvernatorul în răspunsul dat lui Traian Popovici, alcătuit pe puncte, în care analizează fiecare obiecție, astfel încât putem să descoperim citindu-l și conținutul raportului făcut de primar. Acest document, foarte sugestiv ca stil, conține mai multe detalii surprinzătoare, pentru care merită să fie redat în integritatea sa:

„Guvernământul provinciei Bucovina. Cabinetul Militar.

Nr. 78.1941 Cernăuți, la 12 Decembrie 1941

Domnul Primar

al Municipiului

Cernăuți

                          La nr 46/941

                          Binevoiți a cunoaște următoarele:

1.     Este de datoria Dvs. să cunoașteți ce regim trebuie să se aplice evreilor din Bucovina. Regretabil că nu știți acest lucru sau că îi dați o interpretare „sui generis”.

2.     Evreii rămași în Cernăuți se întorc la domiciliile lor așa cum am hotărât. Nu admit însă, dacă s-a atribuit o locuință evreiască unui creștin, să evacuați creștinul ca să intre evreul. Aceasta era o chestiune de bun simț patriotic și Dvs. trebuia să găsiți formula de a nu leza în aceste momente oricare ar fi fost situația creștinului, sentimentul de român și de creștin.

3.     Dreptul evreilor la domiciliul lor, când acest domiciliu a fost ocupat înainte de un creștin se respectă în aceeași măsură în care evreii au respectat drepturile românilor și națiunii române. Dacă Dvs. nu puteți sesiza aceste drepturi, Guvernământul vă stă la dispoziție pentru a vă lămuri.

4.     Mobilierul ce le-a aparținut în locuința ocupată de evreu, dacă evreul nu a fost evacuat, îi aparține evreului rămas provizoriu în Cernăuți. El dispune de mobilierul său cum crede. Dealtfel, Guvernământul nu a luat nici o dispoziție contrară acestei reguli și ne surprinde confuzia și echivocul în care vă complacerți.

5.     Nu s-a luat de Guvernământ nici o dispoziție prin care vitele evreilor rămași provizoriu în Cernăuți să nu li se înapoieze. Este un drept ca oricare altul. Grija părintească ce le-o purtați în legătură cu o eventuală despăgubire vă onorează ca primar, ca român și ca creștin.

6.     Siguranța personală a evreilor pe drumurile publice, în piață și în localuri, cred că este garantată; Guvernământul nu a fost sesizat până în prezent de fapte contrarii.

Dacă această siguranță a  evreilor a fost cândva în primejdie sau este în prezent în așa măsură încât să vă turbure conștiința, aceasta s-a datorat sau se datorește probabil unor sentimente mai presus de legile omenești pe cari Dvs. ca prim cetățean al orașului Cernăuți le invocați în momentele istorice prin care trece neamul românesc.

În orice caz, D-le Primar, socotesc că la bara justiției ca avocat plătit ca să susțineți o cauză legală a unui evreu oarecare vă era permis să invocați toate legile din lume ca și pentru un criminal sau escroc de rând, nu vă era permis și Guvernământul nu poate permite să invocați legi și drepturi pe cari să le puneți în fața dreptului conștiinței naționale a poporului român.

7.     Atrageți atențiunea asupra unui fenomen de dezagregare a spiritului de ordine și disciplină etc. etc. Este just; și dacă ași publica raportul Dvs. cred că s-ar naște mișcări de stradă, bineînțeles în defavoarea Dvs., mai ales când sunt alimentate și de lipsa de pâine pe piețile Cernăuțiului de mai multe luni de zile, deși evreii au toți pâine grație organelor Dvs.; lipsei de apă, deși au trecut mai multe luni de la ocupare, scumpetea și lipsa de alimente fiindcă permiteți vânzătorilor să circule pe străzi și să servească pe evrei la domiciliu, deși am interzis formal acest lucru – și altele de felul acesta.

Cât privește afirmațiunea Dvs. de la pagina 3 cu privire la ilegalitatea evacuării evreilor, aceasta constituie o critică a actelor de guvernământ pe care o voi aduce la cunoștința celor în drept. Deocamdată Guvernământul Bucovinei, vă observă pentru această lipsă de deferență fașă de o măsură a guvernului și vă invită pe viitor să evitați asemenea ieșiri.

Guvernatorul Bucovinei, general Corneliu Calotescu”[26].

Un raport din 17 oct. 1941 semnat de Tr. Popovici 

         

Așa cum spuneam mai sus, generalul Calotescu, peste 2 zile, la 14 decembrie 1941, face un raport lui I. Antonescu (nr. 78) în care îi cere conducătorului statului demiterea din funcție a primarului: „apreciez că Dl. Popovici Traian nu mai poate rămâne în fruntea Primăriei Municipiului Cernăuți și ca atare vă rog să binevoiți a aproba demiterea sa”[27]. Totodată guvernatorul îl propune ca primar pe Dr. Ion Nandriș, șeful spitalului central din Cernăuți, „care după toate referințele luate ar fi în măsură să conducă Primăria”[28]. Ion Nandriș nu a fost însă numit primar, neacceptând, probabil, funcția, aceasta revenindu-i lui Dimitrie Galeș.  Aproape toți cercetătorii vieții și activității lui Traian Popovici susțin că primarul ar fi fost demis din funcție în luna iunie 1942, deși documentele depistate în arhiva primăriei Cernăuțiului și Guvernământului Bucovinei[29] atestă ultimele semnături ale lui Popovici, în calitatea sa de primar, la sfârșitul lunii decembrie 1941. Aceasta se datorește faptului că acțiunile lui Traian Popovici și activitatea de triere, efectuată de comisia primăriei, au fost mereu contestate şi supravegheate de serviciile secrete, care trimiteau sistematic denunțuri la București în urma cărora, la începutul anului 1942, o comisie de anchetă a investigat modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei. Ca urmare a acestor investigații, Traian Popovici a fost găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor autorizații și a fost înlăturat de la exercitarea funcției de primar. O informație, depistată de noi în ziarul „Bucovina” din 4 ianuarie 1942, confirmă următoarele: „În ziua de 30 decembrie a. c. la orele 12 a avut loc instalarea noului primar al Municipiului Cernăuți, Dl Dr. Dumitru Galeș, primpreședinte de tribunal”[30].Începând cu luna ianuarie 1942 documentele primăriei sunt semnate de noul primar Dimitrie Galeș. Demiterea lui Traian Popovici în luna ianuarie 1942 este confirmată și de cunoscuta cercetătoare de la Centrul de Cercetări Franceze din Ierusalim, Florence Heymann[31]. 

          După demitere Traian Popovici revine la munca sa de avocat, unde continuă să-și ajute concetățenii în diferite probleme, inclusiv pe evrei, care în acea perioadă trebuiau să facă față multor greutăți, fundamentale pentru existența lor. Concludent în acest sens este cazul evreului Adolf Reiter, care împreună cu familia sa, compusă din soție și doi copii, a fost internat la 16 iulie 1942 în lagărul din Edineț pe motiv că s-ar fi „sustras de la munca de folos obștesc”[32]. Adolf Reiter, optician de profesie, obține de la directorul Fabricii de mezeluri „Mercur” din Cernăuți, Basil Tărnăveanu, o adeverință de angajat mezelar al fabricii pe un termen de 144 zile, de la 8 mai până la 30 septembrie 1942[33], care demonstrează că internarea lui în lagăr nu e decât o eroare. În urma prezentării acestui document, Guvernământul Bucovinei, prin ordinul nr. 2398/942, cere eliberarea lui Adolf Reiter din lagăr și desigilarea casei lui din str. Pictorul Knapp, laterală nr. 1. Ca să urgenteze rezolvarea cazului, Adolf Reiter a prezentat oficialităților o fotocopie a acestui ordin de desigilare a locuinței, fapt ce a stârnit în primul rând nedumerirea guvernământului: cine putea înlesni fotografierea unui ordin dat de guvernământ primăriei orașului Cernăuți? Din cercetările făcute de Inspectoratul General de Poliție s-a aflat că fotocopia a fost făcută de către „avocatul-evreu Spesser, care lucrează în calitate de secretar la Biroul Domnului avocat Traian Popovici din strada Lt. Turtureanu, nr.6”[34]. Din declarația făcută de avocatul Hermann Spesser se constata că „Domnul avocat Traian Popovici a adus această adresă la biroul său de avocatură și întrucât evreul Reiter Adolf a rugat să-i dea o dovadă la mână pentru a putea justifica intrarea legală în locuința sa, Domnul avocat Traian Popovici i-a spus să se ducă la un fotograf și să-i facă o fotografie, astfel a primit evreul Reiter fotografia în cauză”[35]. Deși Guvernământul a cerut ca acest caz să fie cercetat cu mare rigoare, „aplicându-se aspre sancțiuni vinovatului”[36], se pare că Traian Popovici nu a fost pedepsit nici de această dată.

      Un alt proces cu un deosebit interes la public a avut loc la tribunalul militar din Cernăuți în lunile ianuarie-februarie 1942. Interesul se datora atât personalităților acuzate cât și actului de acuzare care se baza pe evenimentele petrecute în Cernăuți după 28 iunie 1940, când nordul Bucovinei a fost ocupat de sovietici. Acuzații procesului erau 4 medici, evreii Kessler Arthur, Reznick Wolf, Pasternak Mauriciu și ucraineanul Zalozecki Alexis (fiul cunoscutului chirurg și om politic, Vladimir Zalozecki), care erau acuzați pentru „faptul de rebeliune, de complicitate la rebeliune, de dezertare în timp de pace și ofensă a Statului Român”[37]. Ședințele procesului aveau loc în prezența unei numeroase asistențe, iar pledoriile apărătorilor Traian Popovici și Tache (Dumitru) Policrat (celebrul avocat bucureștean) erau intens discutate în cercurile intelectuale cernăuțene. Gazeta „Bucovina” relata următoarele de la o ședință a procesului: „Aceste pledoarii, care au încercat să desvinovățească pe inculpați prin diferite elemente de persuasiune și argumentație, au fost urmărite cu mult interes. În decursul apărării, unul din avocați, d-l dr. Traian Popovici, a fost chemat la ordine de președintele Curții, pentru a nu devia din cadrul strict al procesului”[38]. Sentința în procesul medicilor a fost următoarea: „Dr. Mauriciu Pasternak, acuzat pentru ofensa națiunii și dezertare, a fost condamnat pentru primul delict la 2 ani închisoare corecțională și 20000 lei amendă, pentru al doilea delict la 3 ani închisoare corecțională plus toate chieltuelile de judecată. Dr. Wolf Reznick, acuzat pentru complicitate la rebeliune și ofensă națiunii a fost condamnat la 1 an închisoare și 15000 lei amendă plus toate chieltuelile de judecată. Medicii Arthur Kessler și Alexis Zalozecki au fost achitați”[39]. Achitarea celor doi medici cernăuțeni se datorește în mare măsură incontestabilei măiestrii a avocatului Traian Popovici.

Fotocopia unui document emis de Cabinetul
Militar al Guvernământului Provinciei Bucovina

          La începutul anului 1944, când trupele germane au început să se retragă din oraș și când mulți evrei „s-au așteptat la ce era mai rău”[40], îl găsim pe fostul primar al Cernăuțiului intervenind din nou în favoarea evreilor. Traian Popovici în această perioadă a militat pentru libertatea evreilor de a alege locul de domiciliu, dar, spre regret, fără rezultate deosebite.

          Trebuie să menționăm că în perioada războiului alături de Traian Popovici a fost întotdeauna unchiul său, Dori Popovici, fapt mai puțin cunoscut de cercetători. Abia în anul 1996 a fost descoperit un memoriu amănunțit de 74 pagini, semnat de Dori Popovici, care „radiografiază caracterul autorităţii statale româneşti în Bucovina”[41]. La 28 octombrie 1941 el i-a cerut lui Antonescu să-1 primească în audienţă pentru a-i prezenta starea situației din Bucovina sau, după expresia sa, „oribila decadenţă care stăpâneşte viaţa publică a acestei provincii"[42] .

Refuzul lui Antonescu de al primi în audiență pe Dori Popovici a dat naștere acestui memoriu în care autorul descrie situația din Bucovina de nord după luna iunie 1941, arată responsabilii pentru situația creată, face propuneri pentru îmbunătățirea acesteia și dedică un capitol soluționării „problemei evreiești”. Dori Popovici ajunge la concluzia că nu se poate evita îndepărtarea evreilor din Bucovina, dar „aceasta trebuie făcută într-o formă care să nu prejudicieze interesele naţionale româneşti, ţinând seamă că nu pot fi înlocuiţi toţi dintr-o dată, „dacă nu voim să zguduim edificiul nostru economic şi cu el împreună, pe cel statal"[43].

Un ajutor însemnat evreilor deportați în Transnistria a fost acordat și din partea altor cetățeni români din Bucovina. În fondurile arhivei de stat din Cernăuți se păstrează mai multe documente care atestă ajutorul acordat evreilor de către fostul director la herghelia Rădăuţi Ion Larionescu, de către funcționarul Margulis de la fabrica de spirt din Rădăuți și de către avocatul Albert Twers din Rădăuți, care, conform unui raport al Serviciului Poliţiei de Siguranţă al Inspectoratului Regional de Poliţie Cernăuţi din 11 martie 1942 către Guvernământul Bucovinei, „au înlesnit legătura între evreii din teritiriul Ţării cu cei evacuaţi”[44].  În urma cercetărilor făcute de Legiunea de jandarmi a C. F. R. s-a stabilit că avocatul Albert Twers, de origine etnică germană, aflat în serviciul firmei de export-import „Heinz Hellmsn” din Bucureşti, după vizita sa la Moghilev, unde studia posibilităţile deschiderii unei sucursale în Transnistria, a fost reținut în gara Lipnic „cu o geantă, în care la percheziţia ce i s-a făcut de şeful postului, s-au găsit 139 scrisori adresate evreilor din Cernăuţi şi Rădăuţi”[45]. După citirea amănunţită a scrisorilor nu s-a putut stabili „că ar fi pretins sau obţinut vreo sumă de bani pentru acest serviciu; rezultă însă cu prisosinţă сă acest mod de corespondenţă se practică în acea regiune pe o scară întinsă, contravenind astfel dispoziţiunilor din legiuirile poştale în vigoare”[46]. Primele două persoane au fost eliberate, iar avocatul Albert Twers a fost trimis la București, care, după cercetări, a fost deasemenea eliberat. Menționăm că fiica lui, Irene Ciobotaru, profesoară de limbă franceză, stabilită la Cluj, ne-a furnizat informații interesante despre tatăl ei și despre greutățile prin care a trecut familia Twers în anii postbelici. 

Avocatul Albert Twers cu soția Debora (n. Alpern)

În anul 2013, aceste 139 scrisori, scrise în limbile ebraică, germană și română și care se păstrează la arhiva din Cernăuți, au fost publicate de către Benjamin Gril într-o ediție polilingvă (germană, engleză, română și ucraineană)[47], aducând astfel în fața unui larg public informații despre ororile prin care au trecut cei deportați în Transnistria.

Un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la evreii din Transnistria

După război, Traian Popovici s-a refugiat în România unde în anul 1945 publică cartea sa de memorii „Spovedanie”[48], reeditată într-o ediție bilingvă româno-engleză în anul 2002 de Fundația Dr. W. Filderman din București. A murit la 4 iunie 1946 în satul Colacu din comuna Fundu Moldovei, în împrejurări destul de misterioase. A fost înmormântat în curtea bisericii din sat.

La 2 ianuarie 1969 Institutul Yad Vashem îl proclamă pe Traian Popovici Drept între Popoare, pentru contribuția  definitorie la salvarea a mii si mii de evrei. Astfel, Traian Popovici este primul român ale cărui merite deosebite din perioada războiului sunt recunoscute de statul Israel. Conform statisticii de la 1.01.2017, printre cei 60 de români ce s-au învrednicit de această nobilă distincție, oferită pentru faptul de a fi  ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului, se mai află avocatul Simion Hîj din Storojineț, Regina Mamă Elena, pictorul Gheorghe Rusu, scriitorul Raoul Șorban și mulți alții. Trtebuie să menționăm că în Ucraina această distincție a fost acordată la 2573 de persoane, situindu-se astfel pe locul patru în lume după Polonia, Olanda și Franța.

Brevetul Drept între popoare

Pentru prima dată la Cernăuți cinstirea memoriei lui Traian Popovici a avut loc la 21 aprilie 2009 când, la inițiativa evreilor supraviețuitori ai Holocaustului, între care și Miriam Teylor (SUA), și cu susținerea autorităților locale, a fost dezvelită o placă comemorativă pe casa din strada Zankovețka nr. 6 în care a trăit cândva primarul. Placa din marmoră neagră, scrisă în trei limbi – română, ucraineană și engleză –  are următorul text: „Aici a locuit Traian Popovici (1892-1946). În 1941, ca primar al orașului Cernăuți, a salvat de la depoprtare în Transnistria și probabil de la moarte 19 600 evrei. Recunoștință veșnică și amintire eternă. Evreii cernăuțeni.”

Placa comemorativă de pe casa în
 care a trăit T. Popovici 

Tot din acel an încep să apară în Ucraina și primele articole despre fostul primar al Cernăuțiului, majoritatea semnate de jurnalistul Serghei Voronțov[49]. În anul 2016 a fost realizat filmul documentar „Adeverință pentru viață”, având ca autor pe Iurie Levcic, directorul Centrului Bucovineean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești „Ciprian Porumbescu” din Cernăuți, film în care este evocată viața lui Traian Popovici.

În România, fostului primar al Cernăuțiului i se acordă mai multă atenție. În luna iunie 2002, la solicitarea Ministerului Culturii și Cultelor, primăria sectorului 3 a Municipiului București a elaborat o hotărâre prin care a schimbat denumirea străzii „Unității” în cea de strada „Dr. Traian Popovici”, cinstind astfel  pentru prima dată memoria vestitului primar al Cernăuțiului. În anul 2008, din inițiativa profesorului de istorie Florentin Lehaci a fost înființată, în comuna bucovineană Fundul Moldovei, Asociația pentru Educație, Democrație și Toleranță "Traian Popovici", care are drept scop promovarea toleranței active sub toate aspectele ei. În acelaș an prin finanțarea Ministerului Culturii și Cultelor din România a fost dezvelit în fața școlii din satul Colacu un bust de bronz în memoria fostului primar cernăuțean, realizat de sculptorul Bogdan Breza. În incinta școlii din satul natal, care-i poartă numele lui Traian Popovici, a fost înființat un muzeu în care au fost adunate și expuse documente, cărți, ziare, fotografii din viața ilustrului consătean, considerat un erou.

Mormântul lui Tr. Popovici din s. Colacu

Astfel de situații, cum este cazul lui Traian Popovici, în care bucovineni de diverse etnii sau confesiuni și-au dat mâna în clipe grele de viață, sunt numeroase. Ele ne arată că, loviți de cumpene și încercări, bucovinenii, toleranți din fire, înțelegători unii față de ceilalți prin educație și tradiție, au demonstrat dintotdeauna spirit de solidaritate în relațiile lor interumană și interetnice.

---

[1] Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Suceava, 2004, p. 251-252.

[2] Arcadie Dugan-Opaiț, Albumul Mare al Societăților „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți, ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției, index și glosar: Olaru Marian și Bodale M. Arcadie, Suceava, 2015, p. 98.

[3]  Cicerone Ionițoiu, Victimele terorii comuniste, Vol.8: Dictionar P-Q, București, 2006, p. 400.

[4] Mircea Irimescu, La 150 de ani, vol. II. Voluntariat bucovinean. Membrii Societății, Rădăuți, 2013, p. 251-252.

[5] Ibidem.

[6] Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (ASRC), F-38, Chestura de poliție, inventar 2, dosar 1268, fila 1.

[7] Mircea Irimescu, op. cit., p. 286.

[8] Traian Popovici, Spovidania – Testimony, ediție îngrijită de Th. Wexler, Fundația Dr. W. Filderman, București, 2002, p. 12.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 15.

[11] Florance Heymann, Cernăuți în ciclonul istoriei, 1940-1945, sau „Memoria locului”, în Carol Iancul (coordonator), Permanențe și rupturi in istoria evreilor din Romania (secolele XIX-XX), București, 2006, p. 231.

[12] Ibidem, p. 33.

[13] Daniel Hrenciuc, Dilemele conviețuirii: evreii în Bucovina (1774-1947), ediția a doua, revăzută și adăugată, Iași, 2013, p. 445.

[14] Traian Popovici, op. cit., p. 37.

[15] Ibidem, p. 38.

[16] Ibidem, p. 39.

[17] Liviu Cărare, Consideraţii privind ghetoizarea evreilor din Cernăuţi (1941) în Anuarul Institutului de

Istorie “George Barițiu” Series Historica, Cluj-Napoca, 2010, p. 107.

[18] Mihai-Aurelian Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial, Iași, 2004, p. 360.

[19] Informații culese de la Roxana Caraiman, Povestea evreului care se luptă de 20 de ani ca un mitropolit român să fie declarat "Drept între popoare", publicate în https://pressone.ro/povestea-evreului-care-se-lupta-de-20-de-ani-ca-un-mitropolit-roman-sa-fie-declarat-drept-intre-popoare/, 21.02.2017 și de la Mirela Corlățan, Un mitropolit român a adus Yad Vashem în faţa instanţei, publicate în  http://evz.ro/un-mitropolit-roman-a-adus-yad-vashem-in-fata-instantei-919902.html, 02.02.2011.

[20] ASRC, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 5, f. 16-17.

[21] Ibidem, f.20.

[22] Informații preluate după https://cultural.bzi.ro/interogatorii-ale-maresalului-ion-antonescu-in-inchisoarea-n-k-v-d-lubianka-de-la-moscova-5948, 27.10.2013.

[23] ASRC, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 1, d. 7, f. 232.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, f. 234, 234 verso.

[27] Ibidem, f. 232.

[28] Ibidem, f. 233.

[29] E vorba de fondul arhivistic F-43 și F-R-307.
[30] Instalarea noului primar al Municipiului Cernăuți, în gazeta „Bucovina” din 4 ianuarie 1942, p. 3.

[31] Florence Heymann, op. cit., p. 234.

[32] ASCR, F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 76, f. 23.

[33] Ibidem, f. 24.

[34] Ibidem, f. 11.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, f. 21.
[37] Un interesant proces la Curtea Marțială, în gazeta „Bucovina„ din 7 februarie 1942, p. 2.
[38] Ibidem.
[39] Sentința în procesul medicilor evrei, în gazeta „Bucovina” din 9 februarie 1942, p. 3.

[40] Mariana Hausleitner, Evreii și antisemitismul în Bucovina între 1918-1944, în „Studia et Acta. Historiae Judaerum Romaniae”, VIII, București, 2003, p. 205.

[41] Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001, citat după: https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/04/30/soarta-evreilor-din-bucovina-de-nord-in-timpul-regimului-antonescian/

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44]ASRC, R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inv. 3, d. 3, f. 253.

[45]Ibidem, f. 251.

[46]Ibidem.

[47]Benjamin M. Grilj, Schwarze Milch - Zurückgehaltene Briefe aus den Todeslagern Transnistriens, 2013, Vien.

[48]Traian Popovici, Spovedanie, București, f. a.

[49]Vezi Сергей Воронцов, Буковинский Шиндлер, în «Зеркало недели», 30 ianuarie 2009.

Despre Familia Twers vedeți și acest material semnat de Dragoș Băncescu pe

Radauti - amintiri, oameni, locuri.

 Când am văzut prima dată această fotografie am început să zgreapţăn prin ungherele memoriei numele artiştilor hollywoodieni prezenţi în fotografie, nedându-mi seama că erau de fapt două personaje pe care le cunoşteam atât de bine, respectiv soţii Twers. Cu "fructele" lor, cele două fete Inge şi Irene, am fost foarte apropiaţi.

M-am holbat minute-n şir alături de consoartă şi am admirat cele două chipuri. Mărturisesc că am făcut toate analizele posibile acestei imagini , inclusiv rezonanţa magnetică nucleară. Aceste operaţiuni realizate amănunţit au avut ca rezultat perfecţiunea, termen care tradus însemnă că mai bine de-atât nu se poate şi simt un sentiment de mândrie că cei doi reprezintă o părticică a rădăuţenilor din perioada interbelică.

Ce prezenţe plăcute, ce personaje frumoase, ce look seducător, ce ţinută elegantă, ce comunicare sinceră cu cei ce privesc şi vor privi această fotografie, câtă bunătate tămăduitoare.

Albert Twers s-a născut în 1904, iar Deborah Alpern era mai tânără cu şase ani. S-au căsătorit în 1933, junele avocat dând multe târcoale fetei fostului său profesor de latină de la "Hurmuzachi". În timpul războiului a profitat de naţionalitatea sa germană şi a făcut curierat între organizaţiile evreieşti din ţară şi deportaţii din Transnistria. Moscalii în schimb l-au depistat că-i neamţ şi l-au dus în Siberia unde a stat trei ani în prizonierat. După ce s-a întors din surghiun a constatat că avocaţii au devenit balast inutil pentru justiţia comunistă, astfel că a lucrat un timp pe la Falcău. Apoi a revenit în barou.

Prin anii 50 atunci când i-am cunoscut formau un cuplu la fel de sudat, la fel de admirat, la fel de invidiat. Au părăsit lumea nedreptăţilor la mare interval unul de altul, Albert în 1972 iar Deborah în 1997, la un sfert de veac diferenţă.

S-a întâmplat să trec o dată pe când eram "bighidiu" pe strada "Domnească" , azi Calea Cernăuţiului, chiar pe sub casa lor. Geamurile erau deschise iar Doamna cânta la pian. Era o melodie franţuzească din repertoriul lui Luis Mariano, iar sunetele erau acompaniate de liniştea cartierului, într-o după amiază rădăuţeană, în vremuri ce nu merită uitate, cu oameni ce nu trebuie uitaţi.