Toponimia satului Ropcea

S-au emis mai multe păreri controversate referitoare la originea numelui  şi a întemeierii acestei aşezări, dar nu se poate afirma că problema ar fi fost elucidată sub toate aspectele. Originea denumirii satului a rămas deocomdată în afara atenţiei specialiştilor, cu excepţia poate a lui Daniel Werenka, care în  Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich (1774-1785) (Cernăuţi, 1895, p. 85) a emis câteva păreri originale în această privinţă. Fiind convinşi în veridicitatea afirmării specialiştilor, că toponimia este graiul pământului, că ea constituie un izvor inepuizabil de cunoaştere şi studiere a istoriei unui popor, cu atât mai mult a unei localităţi, vom încerca să analizăm în continuare câteva aspecte ale semnificaţiei numelui satului Ropcea. În acest context amintim afirmarea lui Iorgu Iordan conform căreia „toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular” (Iordan Iorgu, Toponimia românească, 1963, Bucureşti, p. 2). Se ştie că numele locurilor nu se dau la întâmplare, fără nici o legătură cu oamenii locului, cu ocupaţiile, credinţele religioase şi superstiţiile lor, cu anumite evenimente din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

Pe parcursul istoriei denumirea satului apare sub diverse forme fonetice: Rubcea, Robce, Robcea, Ropcze, Robtosa, Ropocze, Ropcsa, Roptsche, Ропча.

Semnificaţia cuvântului trebuie căutată în două direcţii: una de sorginte slavă, alta – latină. În perioada de după ultima conflagraţie mondială învăţătorii şcolii din sat răspândeau cu insistenţă o singură legendă privind originea satului. Conform ei satul ar fi fost întemeiat de slavi, care, în căutare de locuri pentru trai au ajuns pe aceste locuri total împădurite şi convenindu-le cadrul natural favorabil pentru viaţă au început cu defrişarea terenurilor. Există şi azi o parte a satului, care se numeşte Lăzuitură, adică de la laz – teren de curând despădurit pentru a fi transformat în loc arabil sau în păşune. Aşa cum în slavă există câteva cuvinte care exprimă noţiunea de defrişare, adică a lucrului legat de despădurire ( rubka = tăietură, robota = lucru) şi care fonetic sunt foarte aproape de toponimul Ropcea(sau Rubcea cum îl întâlnim la prima atestare documentară), originea lui se da drept slavă. Interesant este faptul că D. Werenka vorbeşte şi el de o origine slavă a cuvântului, dar îl leagă de cuvântul ropa, ce ar însemna în rusă apă sărată, sărătură sau chiar oloi negru.

În favoarea acestei ipoteze ar putea veni şi următorul caz. În Federaţia Rusă există două localităţi, singurele cunoscute de noi, care poartă numele de Ropcea. Prima se află în raionul Kneajpogost din Republica Autonomă Komi şi a apărut comparativ nu de mult tot în urma defrişărilor de păduri. Numele l-au dat tot slavii (ruşii), care erau veniţi aici peste populaţia băştinaşă komi, adică exact ca şi în cazul nostru - un sat cu populaţie românească primeşte numele de la slavii, care au venit peste el. Este un procedeu foarte bine cunoscut în istoria toponimei de pe aproape întreg teritoriul românesc şi mai ales de pe cel bucovinean.

A doua localitate este mult mai bine cunoscută în istoria Rusiei fiindcă e legată de numele ţarului Petru al III-lea. Aici la Ropşa, la 30 de verste de renumitul Petrehof de lângă Sinct-Petersburg, „o localitate izolată, dar foarte plăcută”, a fost exilat la 13 iulie 1762 ţarul Petru al III-lea de către soţia sa Ecaterina, ca numai peste 5 zile să fie găsit mort în camera sa. Acest omor al ţarului a avut un ecou de lungă durată în politica vecinului nostru de la răsărit. După cum se ştie Ecaterina îi v-a ocupa locul, şi va deţine tronul Rusiei timp îndelungat, având o influenţă puternică şi asupra Moldovei, iar aici la noi, la mănăstirea Horecea v-a construi pe banii săi biserica cu hramul Sf. Gheorghe. Cât priveşte localitatea Ropşa, ea era, cel puţin atnci la mijlocul secolului al XVIII, înconjurată de păduri şi luase fiinţă se pare tot prin defrişări de teren.

Despre originea latină a numelui vorbeşte acelaş Werenka, care bănuieşte că ar putea să vină de la latinescul rumpo cu sensul de a rupe, a separa, cu atât mai mult că numele satului se întâlneşte, cei drept, foarte rar, şi sub forma de Robtosa (Rabtosa). Ni se pare logic să amintim aici şi cuvântul ruptaş, care provine de la cuvântul rupta şi care se folosea pentru ai denumi pe acei ţărani răzeşi, care plăteau birul în rate (în rupte). Ştiind că localitatea noastră a fost un sat de răzeşi chiar la întemeierea statului Moldova, această asociere între denumirea satului şi cuvântul ruptaş ni se pare pe deplin credibilă. 

În acest context este interesant de urmărit microtoponimia, adică numirile de părţi de sat, ale ţarinilor, pâraielor, dealurilor, văilor, pădurilor, poienilor, păşunilor, luncilor, bălţilor, drumurilor etc. Marele specialist în toponimia minoră Nicolae Grămadă afirma, că „în numele de locuri găsim multe fapte importante pentru cunoaşterea trecutului; în ele e îngropat un întreg trecut, de pe care o cercetare atentă şi prudentă a toponimiei face să ridice perdeaua grea a uitării, aducând la cunoştinţa celor de astăzi atâtea nume de oameni, adeseori uitaţi, necunoscuţi de urmaşi, dar odinioară cu însemnate rosturi active în partea locului, atâtea fapte istorice şi întâmplări mai mărunte, de multe ori necunoscute sau nelămurite până acuma...”( Nicolai Grămadă, Studii de toponimie minoră, în „Analele Bucovinei”, An. I, 2/1994, p. 395.)

Este foarte important că toponimia minoră rămâne aproape intactă la schimbările impuse populaţiei băştinaşe de către dominaţiile străine (care prin părţile noastre au avut spre regret un caracter continuu),  fiindcă ea apare mult mai rar în documentele oficiale în comparaţie cu numirile administrative ale localităţilor.  Şi indiferent de faptul, că unele numiri toponimice minore pot dezamăgi mult pe adepţii unei concepţii şi invers, pot însufleţi pe oponenţii lor, noi trebuie în primul rând să fim fideli adevărului istoric şi să ne ferim de concluzii pripite asupra toponimiei noastre. Totodată trebuie să fim conştienţi de faptul că în scurgerea vremurilor asupra localităţilor noastre s-au revărsat atâtea neamuri, unele cu opriri trecătoare, altele cu aşezări de lungă durată, care era firesc să-şi lase într-un fel sau altul urmele trecerii lor. Trebuie totuşi să menţionăm, că la ocuparea Bucovinei aproape întreaga nomenclatură topică minoră era românească, iar odată cu aşezarea primilor colonişti galiţieni în satele din nordul Bucovinei începe  şi procesul de slavizare a toponimiei minore. Subliniem încă odată că aceasta se referă la toponimia minoră, căci toponimia slavă din cuprinsul teritoriului românesc a avut încă o etapă, mult mai timpurie, care se încadrează în perioada pătrunderii în general a slavilor în Europa.

Nomenclatura topică am depistat-o în diferite lucrări de specialitate, izvoare istorice, documente de arhivă, dar şi în hărţi administrative, silvice şi în deosebi în cele cadastrale, în care s-a fixat situaţia toponimică a satului Ropcea începând cu prima lui atestăre documentară de la 1448 şi până în anul 1944.

Se ştie că ofiţerii cartografi, cei mai mulţi poloni originari din Galiţia, însărcinaţi cu întocmirea hărţilor cadastrale ale satelor şi moşiilor bucovinene, redau numele topice de obicei în traducere slavă, iar cele care păstrează forma lor autentică primesc o transcripţie germană (polonă), fapt ce îngreunează cu mult citirea corectă a toponimului. Primul plan cadastral al satului Ropcea descoperit în arhiva cernăuţeană este cel întocmit la 1855, editat la 1857 şi care s-a păstrat numai parţial. Al doilea, plan din 1876, color, cuprinde planul general al satului şi numai 12 părţi din cele aproximativ 60, care au existat la început. Alt plan color din acelaş an 1876 s-a păstrat în proporţie de 40% şi cuprinde pe cei mai mari proprietari de pământ din localitate. În Vatra Satului menţionăm pe Gheoghe Flondor, Vasile Galer, Iohan Barbul, Iosef Masepiuk, Vasâlca Rey din Igeşti; în Sub Bredit – Iohan Barbul, Solomon Achner, Gheorghe Irinici, Simion Holinger, Bobiştean, Şneider; în Priban, Costina şi Lunca – Solomon Achner; în Slobozia – Solomon Achner, Moldovan Nicolai, Moldovan Vasile, Korostynski; Hlineac la Vasileu – Ioan Canţer, Iordachi Borcea, Emanuil Palievici. Al treilea plan din anul 1876 este alb-negru şi cuprinde numai o mică parte din partea de nord a satului (Pietrosu pisti Hlibicioc, Poiana, Priban şi Slobozia de pe teritoriul actual al cătunului Priban). Unicul plan cadastral care cuprinde planul general şi tot teritoriul satului este cel din anul 1899, care pe lângă numărul parcelelor de pământ mai cuprinde şi cifra cu numărul caselor existente la acea vreme. Arhiva deţine şi câteva fragmente dintr-un plan al satului din 1914 fără proprietari, care se referă numai la partea lui de nord (Priban, Poiana, Pietrosu pisti Hlibicioc). Trimiterile la aceste planuri le vom menţiona prin termenul Cadastru plus anul planului.

Alte toponime le-am reţinut din Ancheta Inspectoratului Şcolar Storojineţ pe anul 1939 (Ancheta Inspectoratului) şi din Ancheta Muzeului Regional Cernăuţi pe anul 1942 (Ancheta muzeului).

Date toponimice preţioase am cules şi din lucrarea lui Nicolae Grămadă, Toponimia Minoră a Bucovinei, vol. II, 1996, Editura Anima, din colecţia de documente a lui Dimitrie Dan Cronica episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, precum şi din volumele lui T. Bălan Documente bucovinene, vol. I-VI, 1933-1942 – antume, vol. VII, 2005, VIII-IX, 2006 – postume.

Părţi ale satului (cătune)

Bahna – două cătune în centrul satului, care urmează consecutiv începând de la actualul drum Storojineţ – Hliboca şi continuând spre centrul satului pe ambele părţi ale drumului Ropcea-Pătrăuţi până la râul Siret. Denumirea cătunului semnifică natura terenului. Toponimicul este menţionat de D. Dan şi N. Grămadă  în monografiile lor. Cuvântul este slav la origine, însă toponimul bahnă este românesc, având ca echivalent în lexicul curent al satului un apelativ ce desemnează aceeaşi noţiune ca şi în slavă „loc argilos, acoperit cu iarbă, greu practicabil”.

Canada – parte a satului în partea de sud-vest a localităţii. Este o numire de origine mai recentă şi nu o întâlnim în planurile cadastrale întocmite de austrieci, dar deja înregistrată în 1939 în ancheta Inspectoratului Şcolar Storojineţ pentru monografia lui N. Grămadă şi în Ancheta muzeului. E posibil să fi apărut la confluenţa secolelor XIX şi XX, când în legătură cu emigrarea bucovinenilor peste ocean, acest termin devine cunoscut şi ropcenilor. Este o denumire evident peiorativă, trădând rivalităţi satirice dintre diverse sate sau părţi ale satului. Astfel am putea aminti aici de Coada Europei, termin calificat pentru satul Vadu Negrilesei sau Cartierul Latin pentru o parte din satul Stulpicani ocupată de ţigani pentru a putea înţelege mai bine apariţia acestui toponim (Vasile Diacon, Aşezări pe Suha Bucovineană, Iaşi, 1989, p, 263).

Costina – cătun în partea de sud-est a localităţii, care în exterior se mărgineşte cu satele Cupca şi Pătrăuţi, iar în interior cu părţile satului Hlineac şi Humărie. Înclinăm să credem că denumirea provine de la numele de familie Costin (Costinean - ?), famile de origine sârbă, care a avut proprietăţi mari la Ropcea, fiind mult răspândită şi în alte sate din Bucovina (Valeva, Ivancăuţi, Horodnic ş. a.). Familia de boieri Costin a jucat un rol important în viaţa politică şi culturală a Moldovei. Cei mai de vază reprezentanţi ai acestei familii au fost cronicarii Miron Costin (1633-1691) şi Nicolae Costin (1660-1712), hatmanul Ion Costin, vornicul Ţării de Sus Velicico Costin, logofătul Pătraşcu Costin ş. a.

Etimologic toponimul provine de la latinescul „costa” cu înţeles de pantă, povârniş, adică aceea ce evocă natura terenului în această parte de sat.

Amintim aici că în Bucovina (judeţul Suceava) există un vechi sat Costina, aşezat pe râul cu acelaş nume.

Dumbrava – cătun în partea de apus a satului la hotar cu Storojineţul. În planurile cadastrale cătunul se întâlneşte numai cu formele de Dabrowa sau Dobrowa. Cuvântul provine de la slavul donbrava. Numele acesta ca şi cel de Lăzuitură este o dovadă concludentă, că satul a apărut în urma defrişărilor de teren.  În cazul nostru este vorba de o pădure de stejar, care a dispărut prin defrişare, dar numele ei a rămas. Scriitorul Emilian Grigorovitza în schiţa sa „Cum a fost odată”, descriind la 1911 această parte de sat, aminteşte de „o ridicătură de deal lină, aripată pe amândouă laturi cu câte o rarişte de stejari umbroşi”, dovadă concludentă că pe vremuri aici a fost pădure de stejar.

Hlibicioc – cătun în partea de nord-est a satului, care se mărgineşte cu Pribanul, Criva şi Dumbrava. La originea cuvântului stă slavul hlibocioc (adănc, adâncitură), iar toponimul evocă natura terenului pe care este situat această parte de sat.

Hlineac – cătun aşezat pe malul drept al Siretului la hotar cu satul Iordăneşti. Spre sud şi sud-vest se mărgineşte cu Costina, Humăria şi Serbinul. În planurile cadastrale întotdeauna este fixat împreună cu Lunca (Hlineac und Lunka).  Etimologic cuvântul este un regionalism din limba slavă ce semnifică un pământ galben, argilos. Lunca, care etimologic deasemenea provine din slavă, cuprinde porţiunea de teren de pe malul Siretului acoperită cu răchită şi sălcii.

Hulub (Holub) – cătun la sud-vestul satului la hotar cu Maidanul (Muntenii) Storojineţului.

Humărie – cătun în partea sudică a localităţii la hotar cu satul Pătrăuţii de Sus. În interiorul satului se mărgineşte cu Costina (la est), Hlineac (la nord) şi Serbin (la vest). Cuvântul este o creaţie românească de la etinomul slav humă, numele popular al argilei întrebuinţate pe vremuri la spoitul caselor, plus sufixul -ărie şi desemnează locul de unde se scoate huma.

Malul Siretului – cătun aproape de centrul satului de provenienţă mai recentă şi este menţionat numai de Ancheta Inspectoratului. În perioada interbelică se pare că această parte de sat purta numele de Vatra Satului. Este aşezat pe malul stâng al Siretului şi se mărgineşte la est cu Storojineţul, la nord cu Dumbrava, la răsărit cu Bahna. Astăzi cătunul poartă numele lui Leviţchi, care este mai răspândit în această parte a localităţii, denumire pe care nu o găsim nici într-un document de până la 1944.

Priban – cătun la nord de şoseaua Storojineţ-Hliboca, care la răsărit se mărgineşte cu Iordăneştii, la nord – cu Sniacivul Cuciurului Mare, iar la asfinţit – cu  Hlibiciocul. Originea cuvântului nu ne este cunoscută. Am putea face numai unele constatări în legătură cu apariţia acestui cătun, care ni se pare identică cu cea a cătunului Slobozia din apropiere şi asupra căruia ne vom opri mai detaliat puţin mai jos. După cum afirmă unii bătrâni ai cătunului (Samborschi Zamfira, Serman Valeria, Olari Aurel) pe timpuri această parte a satului era pustie, fiindcă era ceva mai izolată şi îndepărtată de vatra satului. Pe de altă parte se ştie că în secolul XVIII populaţia ţării Moldovei a început să scadă în proporţii foarte îngrijorătoare sau, după cum se exprima Radu Roseti în „Cronica Vascanilor” (publicat în „Ananele Academiei Române; seria II, tomul XXIX, 1906-1907, Bucureşti, 1907, pp. 1-141) era „epoca în care era belşug de pământ, dar sărăcie mare de oameni”. Moldova, după cum subliniează Iorgu Iordan (I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 199), avea la mijlocul sec. XVIII mai puţini locuitori decât pe timpul lui Ştefan cel Mare. Cauzele acestei stări de lucruri au fost atât interne (impozitele mari) cât şi externe (incursiuni străine, măcelărirea unui număr considerabil de oameni, emigrarea). Astfel administraţia şi forurile competente ale ţării a fost nevoite să ia măsuri artificiale, adică exterioare pentru a schimba situaţia creată prin aducerea bejenarilor în ţară. Trebuie de precizat însă că aceştea, bejenarii, trebuiau să fie străini de ţară, adică ruşi, ucraineni, poloni, sărbi, cehi etc., dar puteau fi şi ungureni, adică români de peste munţi din Transilvania. Aceasta ipoteză ar lămuri şi provinenţa numelor de famile, care au predominat pe vremuri şi parţial s-au menţinut până astăzi în această parte de sat cum ar fi de exemplu Samborschi, Metraşevschi, Stolearciuc, Vitek, dar şi Olari (Olaraş) sau chiar Bejenari, despre care I. Nistor şi A. Pumnul susţin că au venit din Ardeal. În acest context nu este lipsită de o anumită logică afirmarea că denumirea de Priban ar putea fi o derivată de la cuvântul pribeag (sl.).

Serbin (Şerbin, Şerbeni) – cătun pe malul drept al Siretului la hotar cu satul Pătrăuţii de Sus. Numirea cătunului ar putea fi pusă în corelaţie cu textul primei atestări documentare a satului, unde se aminteşte de „poiana Sârbului” (în original: „а тако(ж) к тому селу и к том(у) хотарю и Сербулова поляна”). La 1785 se vorbeşte într-un document de  „Poiana Sârbii”, iar T. Balan a fixat la 1710 şi „Moşia Şerbeni la Ropcea” (Balan, Doc. Buc. III, 156). Cătunul vecin, Costina, înclinăm să credem că provine de la neamul Costineştilor (Costinenilor), care, după D. Cantemir, sunt „serbi”, adică tot sârbi.

Mai puţin veridică ni se pare ipoteza după care denumirea cătunului ar proveni de la cuvântul şerb, ce înseamnă ţăran legat de pământul moşierului, iobag. Deşi pe teritoriul satului în decursul veacurilor au existat ţărani cu drepturi limitate, adică şerbi, ei au fost întotdeauna numiţi în documentele vremii vecini.

Slobozia – cătun pe malul stâng al Siretului la hotar cu satul Iordăneşti. Apariţia acestui cătun are o istorie interesantă şi tragică în felul ei. Aici în vechime a existat o selişte sau „o pustie”, adică o parte a satului care a fost distrusă în urma războaielor şi invaziilor de pradă. N. Grămadă spunea că „ săliştile constituie un capitol tragic din trecutul teritoriului de care ne ocupăm. Aproape că nu există sat mai vechi  în Bucovina care să nu-şi aibă săliştea lui”. (N. Gr. vol. I, p. 89) Pentru Ropcea acest termen a fost menţionat într-un document din anul 1761. Mai târziu pe acest loc a luat fiinţă o slobozie. Noţiunea de slobozie înseamnă „loc pentru întemeierea unui sat scutit de biruri” sau „sat nou făcut de oameni veniţi din alte părţi şi de alte limbi”. La anexarea din 1775 în Bucovina existau deja un şir de Slobozii cum ar fi cea a Şerăuţilor, Mitcăului, Comareştilor, Davidenilor, Rarancei, inclusiv şi cea a Ropcei. (Ion Nistor, Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti, 1915, p. 13). Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începe o imigrare puternică din Galiţia în Moldova unde condiţiile de viaţă erau mult mai bune. Situaţia ţăranilor  aşezaţi într-o slobozie era sub toate raporturile mai bună decât a celorlaţi. Ei erau scutiţi, adică în limba epocii „slobozi” de orice obligaţie către stat în ce priveşte plata impozitelor. Oamenii aşezaţi în slobozii mănăstireşti obţineau acest privilegiu pentru toată viaţa, iar cei din sloboziile boiereşti numai pentru un timp determinat.

Procesul de emigrare din Polonia (Galiţia) se înteţeşte mai ales după anul 1772, când Galiţia a fost ocupată de Austria, dar populaţia galiţiană a continuat să se strămute masiv şi după ocuparea Bucovinei de către austrieci. Refugiaţii din Polonia (ucraineni, poloni) se stabileau îndeosebi în regiunea dintre Nistru şi Prut de unde au înaintat mai departe pe valea Siretului şi chiar a Sucevei. Odată cu aşezarea la Ropcea a moşierului Achner acest proces de imigrare galiţiană capătă o nouă amploare. Astfel se poate lămuri prezenţa mai multor nume ucrainene şi polone la Ropcea şi în deosebi în Slobozia cum ar fi Hrobatiuc, Preseşniuc, Proţiuc, Samborschi, Stolearciuc, Zabolotniuc etc. Spre deosebire de alte sate, întemeiate de galiţieni pe lângă vechile conacuri boiereşti, cum ar fi cel de la Cernauca Hurmuzăcheştilor, a cărui populaţie românească s-a ucrainizat definitiv, Slobozia Ropcii prin căsătorii mixte, prin trecerea celor veniţi de la religia greco-catolică la cea ortodoxă a reuşit să-şi menţină caracterul său românesc.

Ţarini

Ancheta Inspectoratului înregistrează următoarele ţarini: Brădet, Colacul Belţii, Jerbia, La Haraga, Lăzuitura, Ocheni, Poiana, Racovăţ, Raineş, Şes, Vasilco (Celelalte ţarini poartă numele părţilor de sat). Ancheta Muzeului Regional Cernăuţi menţionează numai 6 ţarini: Brădit, Racoviţ, Vasileu, Şes, Pietrosul (Chietrosu) şi Ocheni.

Păraie

Costina – pârău.

Hlibicioc – pârău, izvoreşte din pădurea Broscăuţului, întretaie cătunul cu acelaş nume şi se varsă în Siret. Este amintit în actele delimitative de la 1783 și la N. Grămadă.

Hulub – pârău, izvoreşte din dealul Pătrăuţului, întretaie cătunul cu acelaş nume şi se varsă în Siret. Este menţionat numai de Ancheta Inspectoratului.

Racoveţ – pârău, izvoreşte din pădurea ce înconjura odinioară conacul boierului Flondor din Storojineţ. Se aminteşte într-un document din anul 1783.

Serbin (Şerbin, Şerben în Ancheta Inspectoratului) – pârău.

Siret – râu, izvoreşte din munţii Carpaţi şi întretaie satul în două părţi şi după ce străbate întreaga Moldovă se varsă în Dunăre între Galaţi şi Brăila. Are o albie destul de largă cu o luncă bogată. Hidronimul Siret (atestat sub diferite forme din care cea mai apropiată este Seretos) este foarte vechi şi etimologic provine din indo-europeanul „ser” cu înţelesul de „a curge”. Se presupune că cuvântul a fost moştenit de români de la daci, deci este considerat autohton. Pe timpul imperiului trac şi al Daciei grecii îl numeau Hierasus sau Tiarantos.

Soloneţ – pârău, izvoreşte din dealul Chietrosului în partea nordică a satului şi se revarsă în pârăul Hlibicioc. Cuvântul este de origine slavă şi înseamnă soluri sau ape printr-un bogat conţinut de sodiu. Fiindcă în curgerea sa întrtetaie în două părţi cătunul Priban uneori pârăul a fost numit şi Priban. În hotarnica satului de la 2 noembrie 1762, când se face delimitarea părţii mănăstireşti a satului, se întrebuinţează fraza „până în obârşiile părâului Hlibiciocului celui mic”, avându-se în vedere părâul Soloneţ.

     Vasileu – pârău, izvoreşte din dealul Pătrăuţului, partea sud-estică a satului şi se revarsă în Siret. Este la fel amintit în suretul hotărnicei pentru a 4 parte din satul Ropcea, făcută la 2 noiembrie 1762.

N. Grămadă mai menţionează încă Pârăul Turi şi Pârăul Vâlceaua Adâncă, pe care le întâlneşte într-un document din anul 1783. Ne este greu să le identificăm cu certidune astăzi, totiși credem că Vâlceaua Adâncă este Hlibiciocul de astăzi.

Dealuri

Dealul Brădet – deal împădurit.

Dealul Canada – deal împădurit.

Dealul Haraga – deal menţiont numai în Ancheta Inspectoratului. 

Dealul Pribanului –deal la marginea de răsărit a satului în cătunul cu acelaş nume. Etimologia cuvântului nu este cunoscută. În Ancheta Inspectoratului se specifică că este deal fructifer.

Raineş – deal menţionat numai în Ancheta Inspectoratului.

Dealul Vasileu (la N. Grămadă – Vasilco) – deal gol, nefructifer.

Râpe

Râpa cu arini, Râpa Popii. Sunt menţionate numai în Ancheta Inspectoratului.

Islazuri

Iezer, care e amintit în Ancheta Muzeului.

Drumuri

Dăm aici numai drumurile care sunt atestate de Ancheta Muzeului.

1. Ropcea-Pătrăuţi, 2. Crivăţului, 3. Hlibiciocului, 4. Parauţului, 5. Pribanului, 6. Slobozia, 7. Morii, 8. Bisericii, 9. Hlineacului, 10. Costinei, 11. Humariei, 12. Serbenului, 13. Holubului, 14. Canadei, 15. Câmpului, 16. Brăditului, 17. Dealului. N. Grămadă menţionează şi Drumul săpat pe care îl întâlneşte într-un document din 1783. E posibil să fie drumul care întretăia satul de la nord la sud şi ale cărui urme se mai puteau vedea acum 30-40 ani în urmă mai ales în cătunele Priban şi Bahna I.

Lunci

          Ocheni şi Lunca Siretului.

Alte toponimice minore

Bejanii, La Bontaş, Camnina, Centru, Chietrosu (deal la marginea cătunului Hlibicioc la hotarul cu satul Cuciurul Mare unde există multă piatră), Dobari (parte de pădure între cătunul Priban şi satul Iordăneşti), Gânjeti, Jebghia, Lanu Cuciurului (o costişă în cătunul Hlibicioc ce se mărgineşte cu satul Cuciurul Mare), Perjeliuca, Poiana Şulţoaia, Şes, Vărzăreni.