LADA CU ZESTRE

Casa părintească din Ropcea, 2008

Ziarele de altădată mi-au stârnit întotdeauna o mare curiozitate. De fiecare dată,când le răsfoiesc paginile îngălbenite de vreme, sunt copleşit de emoţii neobişnuite. Împreună cu ele, pătrund într-o lume miraculoasă, se pare, de mult pierdută, dar plină de taine şi surprize plăcute. Aceste emoţii le port încă din fragedă copilărie, de atunci când  am început să buchisesc primele cuvinte, fapt care se datoreşte  bunelului meu după tată, Nicuţă a lui Mical, un mare îndrăgostit de ziare. Deşi fiind un simplu ţăran, cu anumite aptitudini faţă de meşteşugul tâmplăritului, mai întâi de toate el era totuşi un împătimit al „ştirilor de la gazetă”. Ducând o viaţă grea, plină de neajunsuri, se încăpăţâna totuşi, ca aproape în fiecare an dintre cele două războaie mondiale, să se aboneze la gazetele din Cernăuţi şi chiar la marile cotidiene din Bucureşti. Pe bunel  nu l-am mai apucat, dar, după mărturisirile părinţilor mei, în casa noastră întotdeauna se puteau găsi teancuri de gazete, iar în zilele de odihnă aici se adunau mai mulţi gospodari „ca să le mai citească câte ceva din gazetă Nicuţă a lui Mical”. Mama-mi spunea: „Cine venea? Venea Scripa, acela avea patru feciori la şcoli la Cernăuţi, venea Ion a lui Todrină, că trăia chiar aici peste drum, venea Gheorghe a lui Constantin... (Aici mama făcea o pauză şi ofta din greu.) Sărmanu, l-au dus ruşii mai târziu, cu toată familia, tocmai în Siberia şi nu s-o mai întors... Au venit ca hoţii, noaptea. Până i-au strâns, că erau mulţi, ei doi şi şapte copii, se făcuse ziuă. Nanaşa Ileana, femeia lui Gheorghe a lui Constantin, i-o plâns ca pe morţi. S-au bocit singuri aici acasă, că acolo în Siberia cine avea să-i bocească? Când îi duceau au trecut pe lângă mine, că ieşisem cu gâştele pe rouă. Îi văd ca azi: cei mai mici în căruţă, cei mai mari pe jos din urmă, curat ca la înmormântare. Nanaşa când m-a văzut mi-a spus printre bocete: „Să te duci, fato, să iei ghemele celea de lână la voi, că rămâne casa noastră pustie. Să iei ce mai este prin casă, că noi...” Parcă nu-i mai ajungeau cuvinte. Ion, băiatul lor mai mare, mă lua la joc, că eram şi eu de-acum fată mare. Jucam cu dânsul „Alunelul”, azi nu se mai joacă, l-o uitat lumea... Ion mergea pe jos din urma căruţei şi când m-a văzut numai atât mi-o spus: „Rămâi cu bine, Gheorghină, că noi ne ducem şi nu ştiu dacă ne vom mai vedea.” Numai atâta mi-o spus, n-avea nici el cuvinte... Stai, ce-ţi spuneam? Aşa, despre cititul gazetei. Apoi venea Iordache, tu-l mai ţâi minte? Venea Dzioanec, moş-tu, de la deal, venea nanaşu Victor a Catrinei, el era mai tânăr, ne-a cununat pe noi, pe mine şi pe tat-tu. Cam aiştea veneau, şi socru, Dumnezeu să-l ierte, le citea gazeta, câteodată până spre ziuă. Mai beau câte un păhărel de rachiu, dar nu de acestea ruseşti. Pe atunci se cinstea cu pahare mici, cu degetare... Un şip de rachiu ajungea la 7-8 inşi, mai rămânea şi pe altă dată... Mai stăteau de vorbă, că aşa era la cititul gazetei...”

Odată cu urgia de după război, adusă pe meleagul nostru de „eliberatori”, s-au pierdut ziarele bunelului şi s-a cam terminat şi cu cititul gazetei. S-au păstrat numai câteva pagini din „Universul” bucureştean cu care mama a lipit partea lăuntrică a „lăzii celei mari cu flori”, făcută de mâna bunelului şi dată ca zestre părinţilor mei, în care mama păstra ce avea mai scump la suflet. Aici, în această ladă, ascuns de ochii fraţilor mai mari şi mai ales de cei ai părinţilor, îmbătat de mirosul plăcut de haine curate (cămăşi, cheptare, catrinţe, brâie, sumane, lăicere), de aroma firelor de busuioc şi de gutuie, am deprins meşteşugul cititului. Şi nu era un citit oarecare, ca al fraţilor mai mari de la şcoală, ci era cititul cu caractere latine, adică româneşti. Mult timp lada bunelului, după cum spunea tata, „a fost unica publicaţie cu vorbe româneşti din casa noastră”.

Unde să mai fie azi oare lada bunelului? Unde să mai fie oare acea zestre a familiei noastre cu ştirile bucureştene lipite pe scândurile de tei, mâncate de cari, dar  cu acele atât de fermecătoare cuvinte româneşti de cândva...?