UNCHIUL VASILE 

Era pe la începutul anilor ’60 ai secolului trecut. Un unchi după mamă, care după refugiul din 1944, se stabilise cu traiul la Bucureşti, venise pentru prima dată în vizită la părinţii săi, pe care nu-i văzuse aproape douăzeci de ani. Era printre primii care venise de dincolo. Vestea se răspândise ca fulgerul nu numai în satul nostru, dar şi în cele din împrejurimi, pe unde avea neamuri şi cunoscuţi. A intrat în ospeţie şi pe la noi. Părinţii l-au primit cu ce au avut mai bun în casa cea mare. Se adunase rudele noastre şi aproape toţi vecinii, ca să-l audă şi să-l vadă pe „Vasile a lui Dzioanec din România” de parcă era cel de trecuse graniţa dintre viaţă şi moarte. Vecinele, adunate în ograda noastră, chiar aşa şi vorbeau între ele: „a venit tocmai de dincolo”.

Unchiul, la masă, la un moment dat, a început să declame o poezie, probabil la rugămintea tatălui meu cu care a fost coleg de şcoală şi care-i cunoştea capacităţile declamatorice. În casă se făcuse o linişte totală. Se auzea numai glasul domol şi blând al unchiului Vasile:

„La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

  Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

  Tu eşti Mircea?

   Da-mpărate!..”

Stăteam undeva într-un ungher şi-l priveam înmărmurit pe unchiul Vasile, care se ridicase între timp în picioare şi a cărui voce creştea treptat, transformându-se spre sfârşit într-un adevărat tunet, de zângăneau geamurile:

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...

  Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

  Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.

  Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

  N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

  Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Pentru câteva clipe unchiul rămase cu pumnul ridicat în sus, lângă icoane, de parcă era gata să lovească în acel imaginar Baiazid. Declamarea lui a avut un efect zguduitor asupra celor prezenţi. În ochii şi pe feţele celor din jur am văzut lacrimi. Erau lacrimi de bucurie faţă de Cuvântul Poetului, erau o exprimare a respectului pentru vorbirea frumoasă a unchiului meu, vorbire ce nu era schilodită de rusisme ca a celor rămaşi la baştină. Versurile Poetului veneau ca un leac tămăduitor asupra tuturor suferinţelor aduse de împăratul de la răsărit. Veneau ca o lumină, ca o tămăduire, ca o speranţă, ca un sprijin.

Plângea şi unchiul Vasile... Erau probabil lacrimi pentru fratele său Doxuţă, care, dus în mlaştinile Onegii, nu s-a mai întors înapoi.

Aceasta a fost pentru mine primul contact cu creaţia lui Eminescu, lucru pe care aveam să-l înţeleg mult mai târziu. Atunci în naivitatea mea de copil, credeam că sunt versurile unchiului Vasile...