Gregor von Rezzori şi realitatea românească

Dragoş Olaru

         „Acest scriitor nu este cunoscut încă publicului rusesc, dar,  judecând după succesul lui tot mai mare în Apus, şi el va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la cititorul băştinaş.” – afirma în anul 2006 corespondentul redacţiei ruse „Радио Свобода” în peninsula Apeninică Mihail Talalai, care atunci era preocupat cu depistarea „ petelor ruseşti de pe harta Italiei”. Scriitorul avizat nu e altcineva decât Gregor von Rezzori, iar prin „cititorul băştinaş” desigur se subînţelege cititorul rus. Este destul de greu să înţelegem logica după care, în fond, să zicem, apatridul Gregor von Rezzori să fie trecut la „o pată rusească de pe harta Italiei”. Cum n-ar fi, această afirmare a lui M. Talalai m-a făcut să înţeleg că Rezzori nu este cunoscut nici de publicul românesc, mai ales de cel de la baştina lui cernăuţiană. Acum la 10 ani de la trecerea scriitorului la cele eterne (23 aprilie 2008) încercăm să prezentăm câteva aspecte biografice şi de creaţie cu o uşoară accentuare-nuanţare românească.

         O valoare autentică, inconfundabilă în conglomeratul cultural universal al secolului XX, Rezzori a fost pe bună dreptate un cetăţean al lumii. Iar lumea sa a fost ironia, pe care şi-a creat-o singur chiar în „Istoriile maghrebiniene” (1953), primul său roman care i-a adus o binemeritată slavă. Prin mistificări literare de cel mai bun gust, prin ironie şi metafore groteşti marele prozator a creat, la „răsăritul de miazăzi”, miraculoasa ţară Maghribinia cu frontiere „ce trec prin inimile şi sufletele locuitorilor ei”.

         Gregor sau Grişa, cum a acceptat şi i-a plăcut să i se spună după  obiceiul practicat în urbea cernăuţeană, s-a născut la 13 mai 1914 în capitala Bucovinei, avându-i ca părinţi pe Hugo şi Klara Rezori (al doilea z în numele de familie îl va adăuga mai târziu fiul Gregor). În cărţile bisericeşti ale parohiei romano-catolice din Cernăuţi pe anul 1909 am depistat sub numărul 138 înregistrarea căsătoriei, la 9 octombrie 1909, dintre „Rezori Nobilis Hugo” de 32 ani şi Klara Frank de 19 ani, fiica consilierului Georg şi Klarei Ullmann din Graslitz, Bohemia. La aceeaş pagină se află o notiţă din anul 1923, care constată că „această căsătorie este desfiinţată conform deciziei definitive a Tribunalui Cernăuţi din 31 mai 1923”.

Hugo era fiul consilierului Wilhelm Rezori, arhitect cunoscut în capitala imperiului austriac, şi al Mariei Smidt. Rezori (d’Arezzo) se trage dintr-o familie siciliană, care a emigrat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea la Viena, fapt ce l-a determinat probabil pe scriitor mai târziu să trăiască o bună parte a vieţii sale în Italia.

         Faptul că Hugo se trăgea dintr-o veche familie evanghelică nu l-a împiedicat să lucreze mai toată viaţa la Cernăuţi (din 31 octombrie 1901) ca inginer şi arhitect în Consiliul eparhial ortodox al Mitropoliei Bucovinei. A fost şi un vânător pătimaş, iar după mărturisirile fiului, această dragoste pentru codrii Bucovinei a fost decisivă în cazurile când se punea problema de aşi schimba locul de trai.

În dosarul personal al Lui Hugo Rezori, care se păstrează în fondurile de arhivă din Cernăuţi, se menţionează că o îndeletnicire suplimentară a arhitectului era fotografia. Totuşi în cultura Bucovinei Hugo Rezori s-a afirmat ca pictor. În depozitele Muzeului etnografic din Cernăuţi se păstrează şi astăzi 15 tablouri, lucrate în acuarelă de mâna pictorului Rezori, ce reprezintă un şir de mănăstiri şi biserici bucovinene. La fel şi Muzeul de Artă din localitate deţine în expoziţii permanente şi depozite 11 tablouri rezoriene cum ar fi „Mânăstirea Putna”, „Biserica din Ilişeşti”, „Schitul Hreşceatic”, „Biserica din Toporăuţi”. Ca o apreciere a calităţilor sale de pictor menţionăm următorul caz. În anul 1926, când Mitropolia Bucovinei organizează o expoziţie de artă bucovineană la Paris şi Geneva, organizatorul ei, domnul Drăghileanu îi va solicita căteva lucrări. După cum menţionează Drăghileanu într-o scrisoare din 28 mai 1926 către ministrul Ion Nistor lucrările lui Rezori au fost expuse la Paris, dar, cu părere de rău, în drum spre ţară s-au pierdut, iar autorul lor îi cere insistent „despăgubire pentru pierderile suferite”.

         La Cernăuţi familia Rezori a avut mai multe locuinţe. Una dintre primele, la anul 1905, era casa de pe fosta Neuweltgasse, 20, pe care am reuşit s-o identificăm astăzi pe str. Şevcenco, 32, alături de casa altui pictor cernăuţean Vladimir Zagorodnikov, al cărui tată, Grigore Zagorodnikov, trăia în acei ani pe Neuweltgasse, 18. La 1914, anul naşterii lui Gregor, părinţii trăiau pe aceeaş stradă, însă peste drum la numărul 23 a. În 1924, după ruperea căsătoriei, cartea adreselor pentru oraşul Cernăuţi indică pentru Hugo Rezori adresa din str. Grădinii (Gartengasse), nr. 19. Aici, probabil, a trăit şi Gregor un timp oarecare, fapt confirmat şi în romanul „Flori în zăpadă” („Blumen im Schnee”), adresă ce nu a putut fi identificată nici de Gregor la revenirea lui la Cernăuţi după 50 de ani în 1989. Fiul Gregor a locuit cu mamă-sa şi într-un apartament din str. Brâncoveanu, actuala str. I. Franko.

         În timpul primului război mondial familia Hugo a trăit la Câmpulung şi la Vatra Dornei, dar revenea imediat la Cernăuţi, când oraşul era eliberat de sub ocupaţia rusească. E posibil ca Rezori să fi trăit un scurt timp şi la Siret, fiindcă într-o cerere din 1936, depusă la Consiliul eparhial ortodox al Bucovinei, Gregor indică ca adresă or. Siret din judeţul Rădăuţi, ca apoi să corecteze cu „Cernăuţi, str. Aviator Gagea, 38” (actuala str. Frunze). Şi întradevăr cartea adreselor pe anul 1936 arată această adresă pentru Rezori, deşi actele cadastrale fixează ca proprietar al casei pe Paul Hizigrat, arhitect, adică pe un coleg de profesie. Este posibil că aici, ca de fapt şi în celelate cazuri din Cernăuţi, Rezori să fi trăit în calitate de arendaş al locuinţei.

         Se cuvin şi câteva precizări referitoare la cetăţenia scriitorului, temă pe marginea căreia se fac mai multe speculaţii. Acelaş Mihail Talalai susţine că după primul război mondial, odată cu destrămarea imperiului austro-ungar, „Cernăuţii ajung în componenţa României, însă tânărul Grişa continua să se socoată austriac şi refuză cetăţenia română”. Cât despre „tânărul Grişa”, menţionăm că la vremea unirii Bucovinei cu România nu avea decăt abia 4 ani, şi e puţin probabil să fi înţeles subtilităţile primirii sau refuzului unei oarecare cetăţenii. În schimb Hugo Rezori, tatăl viitorului scriitor, s-a folosit de la bun început de prevederile legilor româneşti în vigoare la acea vreme, conform cărora toţi cetăţeni austrieci care s-au născut sau au trăit până la război în Bucovina aveau dreptul de indigenat în România. Ca funcţionar al unei instituţii româneşti de stat („arhitect-director” la Direcţia poduri şi şosele a Bucovinei) Hugo va depune la 16 august 1920 „jurământul de credinţă faţă de regele Ferdinand I, dinastia regală şi Constituţia ţării”.

         Acelaş jurământ de credinţă faţă de rege şi ţară îl va depune în anii ’30 şi Gregor, care, fiind desigur cetăţean român, îşi va întrerupe studiile universitare din Viena şi se va întoarce în România pentru aş satisface aici stagiul militar.

         Cât priveşte şcoala primară  Gregor o termină la Cernăuţi (probabil particular), înschimb studiile gimnaziale le face la Braşov, Fürstenfeld (Stiria) şi Viena. La „Montanuniversität“ în Leoben a studiat mineritul, iar la Universitatea din Viena – arhitectura şi medicina.

După stagiul militar a mai rămas pentru 4 ani la Bucureşti, unde s-a preocupat de pictură şi desen, absolvind, se pare concomitent, studii de artă la Viena. Nu e deci întâmplător, că după revoluţia din decembrie ’89, revine chiar în ianuarie 1990, în Bucureşti. Oare ce sentimente l-au readus pe Gregor von Rezzori în capitala României, pe acest nu numai cetăţean al bătrânii Austrii, dar şi singur fiind deja un om bătrân. Iată ce ne mărturiseşte însăşi scriitorul la 1994 într-un dialog cu traducătoarea cărţilor sale Catrinel Pleşu:

„M-am simţit depăşit de situaţie. Nu m-am întors în Bucovina ci la Bucureşti – locul evenimentelor istorice ca să zicem aşa. Nu mă aflam acolo în căutarea urmelor mele ci pe urmele aşa-numitei revoluţii. Dar fireşte că la tot pasul dădeam peste mine însumi. Nu puteam scăpa de propriul meu trecut la Bucureşti (tot aşa cum nu pot scăpa de el nicăieri). Desfăşuram o ridicolă procesiune de-a lungul propriei mele umbre. Păşeam ca o stafie alături de propria mea stafie care-mi vorbea neîncetat. Trăncănea despre deosebirea dintre simultaneitate şi prezent. Mă aflam aici după o jumătate de secol, cu doar două întreruperi fulgerător de rapide şi târzii – în ţara trecutului meu mai mult decât îndepărtat, din al cărui steag albastru-galben-roşu îmi făcusem un drapel al mitului meu. Păşeam pe un asfalt pe care-mi tocisem tălpile pantofilor ca tânăr flâneur cu garoafă la butonieră. Treceam pe lângă locurile viselor şi împlinirilor, bucuriilor şi durerilor, succeselor şi eşecurilor, cuceririlor şi înfrângerilor de odinioară... şi toate mi se întâmplau deodată, într-o dimensiune a timpului care nu era nici prezent nici trecut. Nimic nu trecuse: totul se petrecea în mine acum şi aici şi totuşi nu era prezent. Îmi ridicam ochii spre steagul albastru-galben-roşu din care fusese decupată emblema sistemului comunist şi mă gândeam: gaura din mijloc sunt eu.

Ce căutam de fapt la Bucureşti? Vroiam, să fiu de faţă. De faţă la ce? Pentru a face ce? Venisem cu intenţia spontană de a nu pierde ciasul când vor cădea lanţurile; când steagul albastru-galben-roşu nu va flutura doar ca un drapel mitic al originii mele suspecte dintr-o ţară de operetă balcanică ci – eliberat în sfârşit de însemnele detestate ale dictaturii secerii şi ciocanului – se va înălţa mândru deasupra patriei mele. Voiam să asist la momentul în care ţara mea, ieşită din beznă de după Cortina de Fier, urma să cânte la unison în concertul naţiunilor libere şi democratice ca „partener de comerţ în economia liberă de piaţă, ca frate de nădejde şi atracţie turistică căutată”; la intrarea ei în „realitate”.

Oare se poate declara mai frumos dragostea de baştină, de ţară, de poporul printre ai cărui semeni ai crscut şi te-ai realizat ca om de cum o face acest Alt-Österreicher ? Dar aceste declaraţii de dragoste, sincere şi duioase sunt numai până la un anumit punct, până la momentul când pătrunde esenţa grotescă a timpului pe care-l trăieşte.

„Ideea mea n-a fost strălucită. România rămâne o ţară suprarealistă. Nu din întâmplare s-a născut acolo „patristica” suprarealismului: Tristan Tzara, Eugen Ionescu, ca să numai vorbim de guru-ul tuturor, moldoveanul Urmuz care, în douăsprezece pagini, ne-a lăsat o mostră strălucită în proză de nonsens plină de sens. E o ţară minunat de frumoasă şi bogată, dincolo de care se întinde stepa. Dintr-acolo au năvălit peste ea, secole de-a rândul, hoarde de nomazi cu coame zbârlite şi, mai recent, urmaşii lor: ruşii dintr-o parte şi nemţii de cea opusă. Turcii au ţinut poporul în robie, biserica ortodoxă în ignoranţă. Fiii de boieri dandyficaţi care studiaseră la Paris i-au adus sifilisul şi luminismul; inginerii francezi şi germani i-au jefuit bogăţiile şi i-au livrat echipament militar. Şi la toate acestea poporul de clăcaşi ţinut sub cnut a rezistat cu o tenacitate pe care o extrăgea, asemenea lui Anteu, din pământul de sub tălpi pe care nu înceta să-l lucreze cu măini harnice. Până în clipa în care naţionalismul epidemic al secolului XIX a izbucnit şi în România care începuse să se deştepte şi a însoţit mitul formării poporului român – din conducătorii romani şi daci mândri – cu o megalomanie corespunzătoare. Copilul diform şi profitorul acestei megalomanii a fost Nicolae Ceauşescu – urât desigur, dar totuşi iubit de mulţi tocmai din acest motiv”.

Va reveni la aceste idei în ultimul său roman de proporţii „Murmur de moşneag” („Greisengemurmel”). Mulţi au căutat fără prea mult succes în el ironia cu care s-au obişnuit în lucrările literare ale lui Rezzori. Este de fapt un jurnal de reflecţii adânc filosofice pe care le scrie pe urmele călătoriei sale din România şi India din anul 1990. Realitatea postrevoluţionară românească şi îndeosebi cea a unui misticism existenţial, descoperită la Pondicherry şi întruchipată de Guru Sri Aurobindo şi de “portparolul înţelepciunii sale, profetesea clarviziunilor sale, executoarea (pe deplin lumească) a puterii sale spirituale: Mama” i-au trezit, pe neprevăzute, “ura mea somnolentă de bătrân.” Ubicuitatea Mamei şi toate activităţile acestei secte religioase i-au reactualizat chinuitor lozincele din satele transilvănene pe care le văzuse numai cu câteva săptămâni în urmă. Era în situaţia celui care se loveşte mereu dureros peste degetul rănit, iar parodia neintenţionată a puterii, practicată de cei de la Societatea Sri Aurobindo cu Mama lor era prea izbitor asemănătoare cu cea a cuplului ceauşist şi autorul continuă să fie cu gândul la Bucureşti, unde a “avut revelaţia legitimităţii satanice a puterii... Am umblat pe străzile oraşului îngheţat şi cenuşiu, urmărit de ecoul inexplicabilului. Puterea exercitată tiranic mai putea fi simţită în fiecare ungher, în fiecare privire, în fiecare cuvânt în fiecare gest şi în fiecare sunet – ba chiar şi în tăcere. Acolo unde ea se surpă, se ridică şi umblă aerul însuşi pe care-l respiri, la fel ca praful unei clădiri demolate. Chiar ruptă de realitatea faptică, ea acoperă lumina zilei. În Bucureşti domnea un frig metalic. Nu eram atât de stupid încât să mă aştept ca, peste noapte, după căderea tiranului şi – cum se spera – a sistemului comunist, oraşul să înflorească pentru a redeveni ceea ce fusese odată (odată ca niciodată, adică pe vremea mea). Dar zăpada de pe străzi, îngheţată, murdară, tare şi uscată ca un os, pe care-ţi rupeai picioarele, era o mărturie ironică a continuării sărăciei, a fricii, a apăsării şi a deznădejdii dinainte. Aici nu simţeai nici un fel de eliberare, de vindecare. Nici urmă de euforie, de mândrie, de înfiorare sfântă după uciderea tiranului. Singurul semn de schimbare era dezordinea. [...] Fantoma Conducătorului bântuia pretutindeni. Pretutindeni dădeai de urmele sfârşitului  său lipsit de glorie şi mârşav. Pe unele clădiri distruse de împuşcături se înălţau, deasupra găurilor ferestrelor, urmele de funingine ale limbilor de foc, iar ici-colo, pe bulevarde, pe mici insule de pietoni, ardeau lumânări pe paturi de flori îngheţate, în amintirea celor căzuţi. În jur şi printre ele, mişunau oameni. Roiau neliniştiţi, într-o îmbulzeală decerebrată, asemenea furnicilor cărora un picior uriaş le-a distrus cu brutalitate muşuroiul. Nici maşinile, nici pietonii nu păreau să aibă un scop precis sau să se îndrepte într-o direcţie anume. Ceea ce-i mâna era o nelinişte şi o panică tâmpă care-i năucea ca un narcotic (până la emasculare). Singurii vioi şi plini de viaţă, răsărind parcă din sedimentul străzii, erau cerşetorii ţigani. [...] Cred că am înţeles: când puterea nu mai are nume, o exercită soarta. Asta îi făcea pe oameni să fie smintiţi şi năuciţi. Ştiau că soarta le rezervă întotdeauna numai lucruri înfiorătoare. Dar nu-şi dădeau încă seama ce anume îi aşteaptă. Erau dezorientaţi fiindcă pierduseră obiectul concret al urii lor. Poţi urî un tiran; nu poţi urî soarta. Soarta e anonimă. Românii sunt mari maieştri în înjurături. Din limba lor ţâşnesc flori tropicale, inventivitatea lor atinge genialul atunci când variază, parafrazează, nuanţează forma tradiţională a înjurăturilor lor. Cu alte cuvinte: pe un tiran poţi să-l înjuri. Are tată, mamă, strămoşi, fraţi, surori, copii, copii ai copiilor pe care îi poţi combina într-o Poloneză de afurisenii. E cu neputinţă să faci la fel cu soarta. E ridicol să o acuzi, să o blestemi. Oamenii din Bucureşti mi s-au părut a fi castraţi colectiv în acele zile din ianuarie 1990 fiindcă nici măcar nu înjurau. Li se răpise identitatea lor fiindcă nu mai puteau spune, referindu-se la un adversar concret: Bagă-l în p. mă-si.”

Sunt spuse aici nişte adevăruri cutremurător de reale. Este exact ceea ce mai trăim încă şi astăzi în Ucraina. După revoluţia portocalie din Kiev ucrainenii trăiesc aceleaşi deziluzii. Frigul străzilor bucureştene din iarna lui 1990 mai bântuie şi astăzi pe străzile ucrainene, indiferent de oraş, indiferent chiar de anotimpul anului.

Deşi a scris în limba germană şi engleză, a vorbit în franceză şi italiană, povestea bancuri în idiş, cânta cântece bătrâneşti în româneşte Rezzori a iubit foarte mult limba română. În acelaş dialog cu C. Pleşu scriitorul recunoaşte că “limba română e o limbă superbă, bogată, foarte expresivă şi nuanţată. Mi-e dor să vorbesc româneşte, vorbeşte-mi cât mai mult româneşte, te rog. Când eram tânăr, cred că se întâmpla în Elveţia, o doamnă din aristocraţia română (pare-mi-se principesa Ştirbey?) a spus despre mine odată: Rezzori vorbeşte o românească cam din topor.“

Fiind în India la un moment dat, când încerca să-i lămurească consoartei de călătorie deosebirea dintre suprareal, supranatural şi suprasensibil, recunoaşte că „alăturarea strânsă dintre teribil şi absurd face ca sentimentul meu albastru-galben-roşu al vieţii să se continue şi dincolo de realitate. Un român get-beget ca mine, i-am spus, (de fapt, biologic doar cu o picătură de sânge diluat românesc în potpourri-ul arborelui meu genealogic, din partea străbunicii) se împacă (căscând a lehamite) şi cu făţărnicia sufletească a tuturor celor care aud clinchetul de clopoţel al ghioceilor şi voci de elfi în fiecare ciripit de pasăre. În alt loc va declara: „Român sunt, printre altele, prin atitudinea mea faţă de lume: nu cred în nimic – adică cred în tot.“ Şi apoi, referindu-se la poporul român, va continua: “Un popor care se aşteaptă să piardă tot în fiecare clipă, să asiste la distrugerea a ce a construit cu mare trudă, să fie nevoit să slujească mereu noi stăpâni, să nu reuşescă niciodată să obţină o ordine durabilă; un popor care-şi vede mereu ideile invalidate, intenţiile zădărnicite, aspiraţiile puse sub interdicţie – un astfel de popor nu crede în unidimensionalitatea lumii faptelor. Are simţul absurdului. Al irealităţii Realităţii. Nu crede în nimic. Doar în sensul adânc al lipsei de sens. E şi asta un mod de a pătrunde sensul lumii. Un popor cu o mare înzestrare artistică. Artiştii în existenţial.”

Acesta este Gregor von Rezzori, un român, ca artist în existenţial, şi un monument inconfundabil al secolului XX, înzestrat cu calităţi artistice deosebite.