Prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi

    

Deşi atestat documentar la începutul secolului XV oraşul Cernăuţi îşi pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea altor comunităţi omeneşti, care s-au succedat pe aceeaşi vatră de vremuri ce se pierd în negura istoriei omenirii. Luncile Prutului şi terenurile mănoase ce înconjoară oraşul, dealul Ţeţina care-i ţine cununa, râurile cristaline şi salba de păduri care l-au înconjurat dintotdeauna au fosat tot atâtea mijloace de a ademeni oameni spre a-şi dura aici sălaşuri.

Cea mai veche aşezare omenească de pe raza actuală a Cernăuţilor a fost un grup de locuinţe a căror urme, adică obiecte preistorice din epoca neolitică s-au găsit pe locul actual al gării principale, situată pe vechea albie a Prutului. În epoca de bronz aşezarea se desvoltă dea lungul părâului Clocucica, loc mai ferit de vânturile dinspre valea Prutului, apoi şi pe văile Molniţa, Horecea, Mănăstirişte,Roşa şi altele.

Pe la începutul secolului al XIII-lea a fost construită, se pare de cavalerii teutoni, cetatea Ţeţina, unul din cel mai vechi monument istoric din regiune, urmele căreia se mai vedeau în anii interbelici, dar care, odată cu ridicarea pe locul ei a turnului de televiziune, au dispărut definitiv. Cetatea constituia un punct de sprijin pentru legătura drumurilor comerciale cât şi un reazăm puternic fortificat în contra năvălirilor barbare. Odată cu organizarea Statului Moldovenesc (1359) se intensifică relaţiile comerciale între români şi poloni, iar regiunea devine mai paşnică  ceea ce duce la ruinarea cetăţii Ţeţina. În schimb aceste schimbări favorizează înflorirea Cernăuţiului ca un însemnat târg de vite. De aici circulaţia comercială se făcea în cele trei direcţii principale: spre Hotin, Lvov şi Moldova. Era drumul de negoţ ce lega întregul comerţ oriental cu Polonia şi alte ţări apusene, fiindcă prin Moldova se putea ajunge la porturile de la Marea Neagră. De la Cernăuţi acest drum de comerţ trecea prin Suceava spre Botoşani, Hârlău, Iaşi, Tighina şi Cetatea Albă.

Este semnificativ faptul că prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi este deasemenea legată de acest drum de negoţ. Cel mai vechi tratat şi convenţie vamală cunoscută de noi, care a fost încheiat între statul moldovenesc şi un stat vecin este cel semnat de Alexandru cel Bun la 8 octombrie 1408 (6960) în Suceava şi care se referea la o uşurare a taxelor ce se plăteau de negustorii poloni, în special de cei de la Lvov, pentru mărfurile importate în târgurile moldoveneşti sau exportate de aici.

Ne vom opri ceva mai mult asupra acestui document pentru a elucida câteva aspecte priviind apariţia, conţinutul, istoricul şi semnificaţia lui.

Este ceva normal ca documentul, ce a fost încheiat special cu sfetnicii şi târgoveţii oraşului Lvov, să fi fost depozitat în arhiva primăriei acestui oraş, unde s-a şi păstrat aproape 500 de ani. La 1878 documentul a fost publicat în original, adică în slava veche, în colecţia de documente „Acta gradschih i zemskih” din Lvov. În ajunul serbării unei jumătăţi de mileniu de la prima atestare documentară a oraşului nostru cunoscutul istoric bucovinean Reimund Kaindl a încercat să facă cunoştinţă în mai de aproape cu originalul documentului pentru a face o copie ca s-o doneze la aniversarea unei jumătăţi de mileniu primăriei oraşului Cernăuţi. Dar spre surprinderea lui şi a colaboratorilor arhivei din Lvov, documentul nu a putut fi găsit, neştiindu-se nici condiţiile în care el a dispărut. Tote eforturile istoricului de a da de urmele acestui valoros document au fost zadarnice. În anul 1925 istoricul ieşean N. A. Bogdan a tradus documentul în limba română după publicaţia din Lvov şi l-a publicat integral în lucrarea „Din trecutul comerţului moldovenesc”, însă pentru istoricii sovietici, cât şi pentru cei contemporani din Cernăuţi era cunoscut numai un mic fragment, care se referea exclusiv la oraşul de pe Prut şi a cărui copie în microfilm se păstra la Arhiva de stat din Cernăuţi. Această copie, făcută de mâna unui necunoscut, adesea se da de unii, din neştiinţă, ca drept copie fotografică după originalul documentului. 

Acum 11 ani în urmă istoricul cernăuţean Alexandr Masan a lansat ipoteza, că originalul acestui document s-ar păstra într-o arhivă din Moscova. Se punea însă întrebarea: în ce mod a putut să ajungă acest document în capitala Rusiei? Este foarte bine cunoscut că în anii imperiului sovietic se practica de către specialiştii sovietici un obicei, ce consta în sondarea, depistarea şi concentrarea semilegală ale celor mai valoroase patrimonii spirituale în capitala imperiului, indiferent de locul creării şi păstrării lor. În acest mod s-au adunat şi un mare număr de valori spirituale, ce aparţineau unei culturi cu totul diferită de cea rusă, cu atât mai mult când mergea vorba de documente în limba slavă veche. Aceast obicei se referea deci la perioada sovietică, dar cum a putut să ajungă la Moscova documentul lui Alexandru cel Bun atunci la sfârşitul sec. XIX sau la începutul sec. XX?

Un posibil răspuns ne-a venit în minte pe neaşteptate, când răsfoiam colecţia ziarului cernăuţean „Patria” de la sfârşitul sec. XIX şi unde pe paginile îngălbenite de vreme am descoperit următoarea informaţie, pe care, fiind foarte sugestivă pentru cazul nostru, o cităm în întregime. 

„Furtul de la Academia Română. Cu privire la furtul comis la Academie primim din Bucureşti următoarele detalii: Luni dimineaţă la 5/17 iulie, în sala de lectură a Academiei Române, tânărul învăţat rus Alexandru Iaţemirski a fost prins în flagrant delict de furt. El studia manuscripte vechi în limba slavonă. Pe când custodele I. Tuducescu trecuse în salonul de alăturea ca să-i aducă nişte volume, pe care le ceruse, el a smuls dintr-un volum o foaie de pergament de mare preţ şi a ascuns-o în buzunarul  din lăuntrul hainei. Custodele a văzut pregătind ruperea şi a auzit zgomotol făcut de ruperea foaiei. Bibliotecarul Academiei Bianu înştiinţat a venit îndată şi a silit pe Iaţemirski să scoată foaia furată. Prezent era la aceasta şi profesorul universitar N. Iorga.

Iaţemirski venea pentru a treia oară în România şi la Bucureşti, a cutreierat mănăstirile Moldovei pentru aceleaşi studii. Cine ştie, câte manuscripte de mare preţ nu vor fi trecut pentru vecie graniţele României pe urma studiilor unor erudiţi de acest fel!

Acest Iaţemirski a cutreierat şi mănăstirile Bucovinei şi spunea, că are de gând să meargă şi prin Transilvania pe la Braşov, Sibiu, Blaj şi alte locuri, unde se pot afla manuscripte vechi slavone şi româneşti.

La Bucureşti a fost prins cu furtul, predat poliţiei şi parchetului şi acum se află pus la închisoare la Văcăreşti. Nu ştim dacă va putea merge în curând prin Bucovina sau prin Transilvania.”

( Gazeta „Patria”, 11/23 iulie 1899).

E posibil că convenţia lui Alexandru cel Bun să fi ajuns în capitala fostului imperiu vecin tot datorită străduinţelor şi capacităţilor „de cercetare” ale lui Alexandr Iaţemirski, capacităţi care s-au manifestat atât de concludent în Biblioteca Academiei Române. Un lucru este cert – savantul rus a făcut cercetări şi în arhivele din Lvov.

Şi iată în toamna lui 2007, când arhiva cernăuţeană îşi sărbătorea un centenar de existenţă, ne-a venit confirmarea, că documentul lui Alexandru cel Bun cu prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi, se păstrează în depozitele Muzeului de Istorie a Federaţiei Ruse din Moscova.

Muzeul de istorie din Moscova ni-a trimis mai întâi un răspuns negativ, ca numai peste 10 zile să revină prin poşta electronică cu o copie a documentului în cauză, care, spre marea bucurie a noastră, am văzut că s-a păstrat într-o stare excelentă. 

Datorită obţinerii acestei copii astăzi avem posibilitatea să analizăm documentul sub mai multe aspecte. În primul rând menţionăm faptul că textul originalului este scris în slava veche (bisericească), limbă oficială la curtea domnească până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Textul coincide, în mare măsură, cu traducerea publicată de Nicolae Bogdan la 1925. El este scris cu cerneală neagră pe un pergament uşor îngălbenit, păstrat bine, având dimensiunile de 48 cm lăţime şi 37,5 cm lungime. Semnul crucii şi litera iniţială „M” sunt plasate puţin în afara textului, având şi dimensiuni de patru ori mai mari decât celelalte litere. O fâşie de 2,5 cm din partea de jos a pergamentului este îndoită, având două găuri la mijloc de care atârnă, prinsă cu un fir de aţă roşie, se pare din cânepă, pecetea din ceară roşie a lui Alexandru cel Bun. Însăşi pecetea, conservată foarte bine, este aplicată prin apăsare pe ceară, având un diametru de 7,5 cm, care conţine jur înprejur următorul text: „Pecetea lui Alexandru voevod domnul Ţării Moldovei”(„Печать Іо Алексан[дра] воевода господаря земли Молдав[ск]ои”). În centru pe un scut se află cunoscuta emblemă a Moldovei cu bourul, o stea între coarne, o rozetă în stânga şi semiluna în dreapta lui.  

Citind prima frază a convenţiei („уставицьтво о мытах у нашей земли”) ne dăm seama că este vorba de o uşurare a taxelor ce se plăteau în trecut („улегчили”). Este logic să credem, că iniţial să fi existat o altă convenţie, făcută de domnitorii mai vechi ai Moldovei, care nu s-a păstrat, dar în care desigur putea să fie amintit şi Cernăuţiul, ştiind importanţa şi locul strategic pe care-l avea localitatea deja la 1408. Cuvântul „Cernăuţi” („Черновци”) se întâlneşte în text de 6 ori, „Lvov” -  de 5 ori, iar „Suceava” -  de 19 ori. Textul, care se referă direct la Cernăuţi alcătueşte 7-8%, restul se referă la alte oraşe şi localităţi din Moldova, Polonia, Ungaria, Muntenia. Prezentăm aceste localităţi în ordinea apariţiei lor în texul convenţiei: Lvov, Suceava (Сочава), Cetatea Albă (Белый Город), Tighina (Тягянякячю), Brăila(Браилов) Bacău (Баков), Bistriţa (Бистриця), Baia (Бани), Moldaviţa (Молдавиця), Braşov (Брашов), Trotuş (Тотруш), Cameniţa (Камяниця), Dorohoi, Siret (Сереет), Hotin (Хотин), Roman (Романов), Neamţ (Нямц), Bârlad (Берлад).

Din înşirarea diferitor taxe pe mărfuri de tot soiul ne putem face o imagine despre marfa ce se exporta şi importa în Moldova precum şi de necesităţile populaţiei.

Moldova oferea străinilor în cantităţi considerabile, în primul rând, produse ale lumii animale şi vegetale: grâne, vite, cai, oi, porci, jderi, păsări, peşte,  piei de animale domestice şi sălbatice, lână, ceară. În ţară se importau postavuri, mătasă, camhă  (stofă aurită), tebencă (stofă de mătasă), cvas grecesc, piper. Depistăm aici şi mărfurile cu caracter strategic, asupra cărora domnitorul dorea să deţină monopolul în favoarea economiei generale a ţării şi a locuitorilor săi: „În Cernăuţi carele să nu se răscolească, ci numai neguţător să încredinţeze, că nu are în car mărfuri oprite, adică jderi, argint, ceară şi cai moldoveneşti de cei buni” («А у Черновци возы не сртясти, але купец дати свою веру а же не имает заповеданий товар на свой воз - куници, серебро, воск и кони добріи земестіи”). Argintul era absolut necesar pentru baterea monedelor la monetoria (tarapanaua) de la Suceava. Iată ce se menţionează în altă parte a convenţiei în această privinţă: „Lvovenii, care vor aduce din Ungaria argint ars, mai înainte de toate ne vor vinde nouă cât ne va trebui, şi apoi, din ce le va mai rămânea, să vândă şi altora” („А львовчане што имут принести сами з Угор серебро жеженое от того серебра штобы хом мы купили собе колко будет нам надобно, а иное серебро што останет то им слободно.”). Ceara se întrebuinţa atât pentru cultul creştinesc în biserici, cât şi pentru luminatul caselor bogate. „Cai moldoveneşti de cei mai buni”  trebuiau pentru armata ţării şi alaiurile domneşti.

 E de notat că la sfârşitul convenţiei domnitorul Moldovei menţionează că a făcut aceasta pentru „domnul nostru regele Poloniei a toată Rusia şi Podolia şi care toate mai sus scrise făgăduim a păzi în vecii vecilor, nestrămutat niciodată, pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră, după dreptul creştinesc.”

Ca martori au fost: „Panul Jurj staroste, pan Mihailo de la Dorohoi, pan Vlad de la Siret, pan Oană vornic de Suceava, pan Iaţko, şi pan Iliaş paharnic. La această au mai fost sfetnicii din Lvov care cu noi a săvârşit acest lucru Mâciko Kulikovskii şi Zimirstan Hanâs, şi Hanâs Verzest, şi Rus Niklios, şi pisarul de Lvov Hanâs. Spre mai mare tărie am poruncit credinciosului nostru Bratiaiu logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră cea mare la această carte a noastră.

În Suceava la anul şase mii nouă sute şi şasezeci (1408), octombrie 8.”

(„А то есмы учинили купчем господаря нашого короля польського из усей Русской земли и с Подольськой. А то мы иже есмы выше писали с любуем им вечно удержати без лести и без хитрости на веки вечныя мы и наши наместки николи и не порушено при нашой чести и при нашой вере по длуг крестянского права. А на то сведкове: пан Жюрж староста, пан Михайло дорогунськый, пан Влад Серетскый, пан Оана дворник Сочавский, пан Яцько и пан Илияш чашник. А ще при том были посли с Лвова што с нами се дело доконали: Мычко Куликовский, и Зимирстан Ханыс, и Ханыс Верзест, и Рус Никлиос, и писар лвовский Ханыс. А на потвержение тем усеем велели есмы нашому верному Братяю логофету писати и привесити печать наша великая к сему листу нашему.

У Сочаве у лято шестотысячное девятьсот и шесть на десятое лято, октября 8.”)