ALEKSANDR VERTINSKI LA CERNĂUȚI
(În Cernăuți Vertinski era grec și
scria în limba română)
„Era în anul 1927. Noi stăteam la o cafenea mare din Cernăuți (atunci
orașul aparținea României). Prin geamurile mari se oglindea publicul obișnuit
de seară. De-a lungul trotuarului într-un șir nesfârșit se mișcau lin oamenii
care păreau niște pești imenși înotând fără grabă într-o direcție nedefinită.
Lumina azurie a felinarelor de seară crea pe înserate impresia de apă. Priveam
ca prinutr-un imens acvariu de sticlă. Bărbații erau parcă selectați, netezi, dolofani
la față, cu ochii ușor bulbucați, cu țigări în colțul gurii și semănau cu niște
crapi grași la care li se oprise mâncarea în gură. Femeile invers – erau agere și vioaie, în rochii de vară din șifon
și organza, în pălării cu pene – semănau cu acei pești albaștri-argintii cu
cozi lungi, care înoată în acvariile magazinelor zoo.”
(Din „Puterea cântecului” de A. Vertinski)
După
schimbările produse în fostul sistem totalitar sovietic, una din problemele
puse cu stringență în circulația culturală a fost repararea unor nedreptăți
prin restituirea integrală a creației unor cunoscute personalități culturale. Argument
sugestiv în această privință ne slujește și cazul cunoscutului cântăreț, poet
și compozitor rus Vladimir Vertinski (1889-1957). Am preferat acest nume nu
întâmplător. Alegerea noastră s-a bazat pe deja cunoscutele relații ale lui
Vertinski cu România, Basarabia și, după cum vom vedea, cu orașul Cernăuți.
În
ultimii ani au apărut un șir de cărți ce au adus informații surprinzătoare în
cunoașterea mai profundă a acestei personalități complexe, care a fost A.
Vertinski. Încercăm, în cele ce urmează, să realizăm o imagine mai clară și mai
apropiată de adevăr a cântărețului, atât cât ne-au permis posibilitățile și
sursele documentare.
Cariera sa de
cântăreț artistul și-a început-o încă în
1915 cu interpretările cântecelor sale „în costumul lui Perro”. În 1919, în
plină teroare roșie, emigrează în Turcia, apoi, prin Constanța și București,
ajunge în Basarabia, unde conta pe populația rusă stabilită aici, mai ales în
urma instaurării regimului bolșevic în Rusia după 1917, și unde într-adevăr,
vreme îndelungată, s-a bucurat de un succes enorm, căci rusofonii din Basarabia
vedeau în el „nu numai un mare artist, ci și o părticică din patria lor”,
pierdută pentru mulți din ei pe totdeauna. „Publicul
era exaltat, spre mine se trăgeau inimi. Îmi mulțumeau aproape cu lacrimi în
ochi pentru aceea că le-am adus cuvântul rusesc, că le-am mângâiat, că le-am
liniștit” – scria Vertinski în amintirile sale. Din Basarabia se întoarce
la București, unde cântă la cele mai populare cafenele – „Alcazar” și „Capșa”
de pe Calea Victoriei – adunând în jurul său fruntea emigrației ruse. Din
România va emigra în Polonia (Vertinski era polon de origine), apoi în Franța,
Germania, iar cu concertele sale a trecut aproape prin toate țările Europei,
ajungând și în Africa, SUA, China etc. Dorul de țară era, însă, insuportabil și
în 1943, după ce se adresează în scris lui Molotov, se întoarce în Uniunea
Sovietică. Pentru a-și putea continua activitatea sa de cântăreț, actor, de
poet, este nevoit să suporte realitățile sistemului totalitar comunist.
Peste
13 ani, în 1956, după ce dase peste trei mii de concerte, bucurându-se de un
succes enorm din partea publicului, constată cu amărăciune că nu este
recunoscut de oficialități. Într-o scrisoare adresată ministrului-adjunct al
culturii din Uniunea Sovietică, Kaftanov S. V., Vertinski face următoarea
mărturisire: „Undeva acolo sus se prefac
că eu nu m-am întors, că nici nu exist în țară. Despre mine nu scriu și nu spun
un cuvânt, ca și cum nu aș fi aici. Ziariștii spun că „nu este semnal”.
Probabil, nici n-o să fie.
Dar, cu toate acestea, eu „sunt”! Pe mine mă iubește poporul
(iertați-mi această îndrăzneală). Treisprezece ani nu se pot procura bilete la
concertele mele”.
Deși
în această scrisoare recunoaște că opera sa „nu este foarte sovietică”, ea era,
totuși, necesară pentru mulți și de aceea își permite să-i pună lui Kaftanov următoarele întrebări: „1. De ce nu cânt la radio? Oare Ives
Montagne, limba căruia nimeni nu o înțelege, e mai aproape și mai necesar decât
mine? 2. De ce nu există discurile mele? Oare, să zicem cântecele lui Bernes,
ale lui Utiosov sunt mai presus după conținut și calitate? 3. De ce nu apar
notele și poeziile mele? 4. De ce în timp de treisprezece ani nu a apărut nici
o recenzie la concertele mele? Nu este semnal? Primesc mii de scrisori în care
sunt întrebat despre toate acestea. Eu tac”.
În
altă scrisoare din același an, adresată din Irkutsk soției sale Lidiei
Vladimirovna, Vertinski scria: „Astăzi
i-am văzut în gând pe toți cunoscuții și „prietenii” mei [...] și am înțeles că
nu am aici nici un fel de prieteni! [...] Fiecare umblă cu sacoșa sa și apucă
tot de ce are nevoie, scuipând pe ceilalți. Și toată psihologia este „de
sacoșă”, de tine – măcar să mori – puțin le pasă! În cel mai bun caz, ei,
acești prieteni, vor veni oricând la un pahar de votcă și la parastas în ceasul
morții. Și atât. Este foarte greu să trăiești în țara noastră. Și, dacă pe mine
nu m-ar ține gândul la tine și la copii, de mult m-aș fi otrăvit sau m-aș fi
împușcat. Privește la istoria cu Stalin. Ce catastrofă! Și iată acum, în al
40-lea an al Revoluției, apare dilema: oare pentru ce am luptat noi? Totul e
fals, josnic, greșit. Totul e lupta pentru putere a unui maniac dement! La
congres, Hrușciov a spus: „Să cinstim memoria celor 17 milioane de oameni
chinuiți în lagăre și închisori de către Stalin”. Așa că-i bună? Acum au găsit
scrisoarea lui Romain Rolland în safeul său din biblioteca publică, în care el
scrie: „Scumpule I. V.! Eu nu îndrăznesc să cred, dar se zice că în țara
Dumneavoastră 17 milioane de oameni se chinuie și plâng cu lacrimi amare.
Răspundeți-mi! Vă implor! Oare e adevărat aceasta?”
Și Stalin nu i-a răspuns!
Sâmbătă m-au invitat la operetă, la ora 11 dimineața. Se
va citi scrisoarea lui Hrușciov la congres, închinată acestei orori. Am să
merg. La „operetă”! Veselă „operetă”. Mai veselă decât „Văduva veselă”! Cine,
când și cu ce ne va plăti nouă – oamenilor ruși și patrioților – pentru
„erorile” acestor canalii? Și până când ei își vor bate joc de Patria noastră?
Până când?”
Sunt rânduri de
un tragism covârșitor, cuvinte care dezvăluie durerea chinuitoare a artistului
în urma descoperirii crudei realități a atmosferei înăbușitoare, creată de
Stalin în „pe veci scumpa” lui țară. Era o tragedie mocnită, nevăzută de lume
și despre care aflăm abia acum, la apariția acestor scrisori inedite.
În cartea „După
culise”, apărută la Moscova în 1991, e inclusă pentru prima dată fără omiteri
povestirea lui Vertinski „Puterea cântecului”, scrisă pe baza unei întâmplări
petrecute la Cernăuți, întâmplare care-i va da un imbold să compună și unul din
cel mai popular cântec al său „Concertul Saradate”. Din povestire aflăm că
renumitul cântăreț, vizitând Cernăuțiul în anul 1927, în vremea unui turneu
artistic prin mai multe orașe europene, l-a cunoscut aici pe interpretul boem
Jean Vlădescu, una din celebritățile de restaurant ale Europei, regele genului
țigănesc în muzică, și pe nu mai puțin renumita actriță Silvia Tosca. Este o
povestire palpitantă, cu descrieri și detalii interesante, ce crează o
atmosferă specifică a Cernăuțiului de altădată.
A.Vertinski a
revăzut orașul nostru în 1954, când a dat aici câteva concerte. Melomanii mai
în vârstă țin bine minte succesul pe care l-a avut aici și simpatia exprimată
de publicul cernăuțean marelui artist.
Și iată, pentru
a câta oară, surpriza în această chestiune ne-o face tot un document de arhivă.
În fondul Serviciului special de siguranță din Cernăuți am descoperit
întâmplător următoarea cerere, scrisă de marele cântăreț: „D-lui Șef al Siguranței orașului
Cernăuți. Domnule Șef! Având în vedere Angajamentul de 20 de zile și alte
Afaceri Artistice, vă rog să binevoiți a-mi da Permisie pentru a rămâne în
localitate și imediat după aceste 20 de zile îmi continui drumul înspre Polonia.
Cu respect A. Vertinski”. Data acestui document o găsim pe ștampila
Serviciului special de siguranță ale actelor de intrare (nr. 4093): 1923, luna
IV, ziua 11. Iată, deci, când a avut loc prima întâlnire a marelui cântăreț rus
cu orașul nostru.
În textul citat
am păstrat întocmai ortografia autorului, care ne servește drept argument că A.
Vertinski, în cei aproape patru ani pe care i-a trăit pe pământul românesc, a
însușit – de bine de rău – limba română. După ce am consultat acest autograf cu
alte manuscrise ale cântărețului, ne-am convins de autencitatea lui.
Am încercat să
găsim și alte dovezi ale acestei vizite la Cernăuți. Le-am găsit tot în arhivă,
precum și în amintirile cântărețului. Iată care sunt ele. La 26 martie 1923,
Inspectoratul general de siguranță din Bucovina îi transmite șefului
Serviciului special de siguranță din Cernăuți o copie după raportul
Inspectoratului general de siguranță al Basarabiei din 3 martie 1923. Dăm mai
jos textul acestui raport:
„Domnul Alexandru Vertinski, artist rus, conform dispozițiunii nr. 7155 din 22/3-923 a
Comandamentului Militar al Basarabiei, nefiind autorizat să rămâie în zona
stării de asediu, și-a luat angajamentul să plece în Polonia. Având interese la
Cernăuți, va rămâne acolo câteva zile. Pentru a fi informați exact asupra
plecării sale din țară, cu onoare vă rugăm să binevoiți a dispune ca, după
plecarea din acel oraș, punctul de frontieră prin care numitul Vertinski va
părăsi țara să ne comunice data înregistrării și ieșirii sale din țară. În contra
sa nu există nici o deciziune de izgonire dată de Ministerul de Interne.
Inspector general ss ” (semnătura
indescifrabilă).
În scrisoarea
alăturată acestui document se menționa că raportul se transmite „spre a lua cunoștință de conținut și a
dispune executarea punctelor prevăzute în el. La timp ne veți comunica
rezultatul”.
S-a descoperit
și raportul poliției punctului de frontieră Grigore Ghica Vodă (nr. 632 din 28
aprilie 1923), adresat șefului Serviciului special de siguranță din Cernăuți,
în care se menționează: „Avem onoare a
comunica că străinul Vertidis Alexandru, și nu Vertinski Alexandru, cum credem
că din eroare s-a trecut, supus grec, a părăsit țara prin acest punct de
frontieră în ziua de 12 aprilie cor. cu pașaportul nr. 666, având aplicat pe
documentul său de călătorie viza de plecare din țară a acelui serviciu, sub nr.
1089 din 11 aprilie acest an”.
Dezlegarea
enigmei cu numele supusului grec Vertidis Alexandru o găsim în amintirile lui
Vertinski. În anul 1919, după cum am menționat, el emigrează în Turcia, la
Constantinopol. În amintirile sale privind această perioadă a vieții sale
artistul scria: „Nu peste mult timp,
lângă mine a început să se învârte un omuleț al teatrului, mic și ager, grec
rus, un oarecare Kiriakov. Lui i-a venit ideea să mă ducă în România, în
special în Basarabia, unde exista o populație rusească și unde pe seama mea se
putea câștiga. [...] Peste puțin timp am obținut pașaport grecesc, cumpărat de
către Kiriakov pentru o sută de lire, pe numele supusului grec născut în orașul
Kiev, Alexandru Vertidis (așa mi-a schimonosit numele energicul Kiriakov pentru
o aemănare mai mare cu Grecia). Cu recunoștință îmi amintesc despre acest om.
Ce ași fi făcut eu, dacă nu era el? Și nu numai în acel moment, ci și mai
tâtziu. Oricum, cu acest pașaport am umblat aproape jumătate de lume, trecând
peste toate dificultățile emigrației. La despărțire, simpaticul slujbaș care-mi
vânduse pașaportul mi-a spus: „Puteți umbla lumea întreagă, numai să vă feriți
să ajungeți vre-o dată în Grecia, acolo o să vi-l confiște imediat!” Acest
testament l-am reținut pentru toată viața. Probabil, de aceea așa și n-am văzut
Grecia”.
Din documentele
prezentate putem trage concluzia că A. Vertinski trece pentru prima dată prin
Cernăuți la 10-11 aprilie 1923, când, de fapt, se găsea în drum spre Polonia,
venind de la București. Aici, la Cernăuți, marele artist intenționa să prezinte
câteva concerte, cum făceau, de obicei, și alți artiști ruși din emigrație
pentru a câștiga un ban. Dar autoritățile locale se vede că nu i-au permis,
căci deja la 12 aprilie îl găsim trecând punctul de frontieră Grigore ghica
Vodă în Polonia. Știind, totuși, destul de bine năravul funcționarilor de
cândva (oare numai de atunci?), putem presupune că Vertinski, cu ajutorul
atotputernicului bacșiș, să fi obținut dreptul la concerte ceva mai devreme,
iar cererea a făcut-o ca o dovadă a inocenței autorităților.
Rătăcirile lui
prin lumea largă erau încă la începuturi. Marile bucurii și amarele dezamăgiri
urmau să vină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu