CONTRIBUȚII DOCUMENTARE LA  ISTORICUL CREĂRII CATEDREI PENTRU ISTORIA ROMÂNILOR LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI

          Un document, depistat în fondurile Arhivelor Statului Cernăuți, pe care-l reproducem integral mai jos, ne dezvăluie noi aspecte privind lupta aprigă a românilor în scopul creării Catedrei pentru Istoria Românilor la Universitatea din Cernăuți.

          „Resoluțiune.

          Studențimea română de la Universitatea din Cernăuți, întrunită azi, în 27 iunie 1909, în sala VII a Universității Francisco-Iosefine din Cernăuți, ține să constate că până azi nu s-a realizat cererile cuprinse de ea în resoluțiunea și memorandul înaintat în semestrul de vară a anului trecut cu privire la crearea unei catedre pentru istoria română la universitatea din loc.

          Adunarea de azi a studențimii române reînnoiește  cererea lor îndreptățită din anul trecut și roagă pe autoritățile universitare să binevoiască a o înainta Ministerului de Culte și Instrucțiune, insistând și ele pentru o rezolvare grabnică și favorabilă a acestei cereri de cea mai mare însemnătate atât pentru universitate cât și pentru românii din Bucovina.

          Cernăuți, la 27 iunie 1909.

          Pentru studențimea română:

          Nicu Panciuc, cand. iur., Marco Vasile, cand. în drept și stud. în litere, E. Nichitovici, stud. iur., P. Jitariu, stud. teol.”[1].

Rezoluțiunea studenților cernăuțeni din 27 iunie 1909

          Încercări de a obține o Catedră pentru Istoria Românilor mai avuseseră loc la universitatea cernăuțeană, însă o mișcare amplă, bine gândită și subtil dirijată se va desfășura din inițiativa lui Sextil Pușcariu, titularul Catedrei de Limba și Literatura Română de aici. Cunoscând bine situația din Austro-Ungaria, în care se putea obține  ceva numai pe baza unor cereri insistente și amenințătoare, S. Pușcariu reușește să-i convingă pe studenții români „să ceară în adunări repetate și zgomotoase și în memorii documentate înființarea unei catedre de istoria românilor”[2]. Scriem „reușește să-i convingă” fiindcă, după cum mărturisește marele lingvist, studenții români, dezbinați în mai multe societăți și partide, totuși au dat dovadă, spre lauda lor și spre bună învățătură nouă, celor de azi, de o frumoasă solidaritate în această chestiune de interes național.

          Primul memoriu, amintit și în documentul reprodus de noi mai sus, studenții români l-au adoptat la adunarea din 5 aprilie 1908, însă negocierile pentru primirea lui de către conducerea universității au durat până la 29 iunie al aceluiași an. Cu părere de rău, acest memoriu nu a putut fi descoperit în arhiva din Cernăuți (probabil a fost depus la arhiva Ministerului de Culte și Instrucțiune din Viena), dar, se știe,  că în el studențimea universitară făcuse o cerere bine întemeiată. Autorităților austriece le venea foarte greu să răspundă negativ. Dar, ca și de atâtea alte ori în cazurile memoriilor și protestelor de atunci, precum și a celor mai apropiate în timp de noi, cerințele românilor erau „satisfăcute” parțial, denaturat și adesea în defavoarea idealurilor noastre.

          La recomandarea forurilor superioare, profesorul ucrainean Vladimir Milkovici, titularul Catedrei de Istoria Est-Europeană a Universității din Cernăuți, anunța chiar pentru semestrul de iarnă 1908/1909 un curs de istoria poporului român în limba germană. Gazeta Patria înregistra cu tristețe această anomalie în următoarea frază: „Un rutean citește istoria românească în limba germană”[3].

          La 10 februarie 1909 rectorul universității Carl Zelinka a înaintat Direcției ținutale a Bucovinei o scrisoare în care se raporta că în urma demonstrațiilor studenților români s-a creat un curs „despre istoria Moldovei și Valahiei” („über Geschicht der Moldau und der Walachei”)[4]. Deși gazeta Patria susținea că nici un român nu s-a înscris la acest curs[5], din scrisoare reiese că, totuși, s-au înscris 29 de studenți: 16 români, 2 ucraineni, 10 nemți și un sloven (6 de la Facultatea de Teologie, 3 de la Facultatea de Drept și 20 de la Facultatea de Filosofie). În același document găsim și statistica studenților după naționalități, care se prezintă în felul următor:

Naționalitatea	Semestrul de iarnă 1907/1908	Semestrul de iarnă 1908/1909	Creșterea
Români	179	186	7
Ucraineni	118	137	21
Poloni	49	56	7
Nemți	457	535	78

          Astfel în semestrul de iarnă 1907/1908 românii constituiau 22 %, iar ucrainenii –  14.5% ca în semestrul de iarnă 1908/1909 românii să constitue 20.3%, iar ucrainenii –  14.9%[6].

          Deși formal, anunțarea acestui curs era o victorie (pentru prima dată la Universitatea din Cernăuți se permitea citirea unui curs de istoria românilor), studenții români și-au dat imediat seama că, de fapt, era o înjositoare provocare. Prin anunțarea acestui curs autoritățile austro-ungare sperau că studențimea română va abandona ideea înființării Catedrei pentru Istoroa Românilor cu limba de predare românească. De aceea la 28 iunie 1909 are loc o nouă adunare a studenților români la care participă rectorul universității C. Zelinka, decanii V. Tarnavschi, Fr. Czapek și profesorii Șt. Saghin, T. Tarnavschi, S. Pușcariu, M. Friedwagner, E. Ehrlich. Referent al acestei adunări a fost studentul Aurel Morariu care, expunând fazele prin care a trecut acest contencios, propune spre aprobare textul rezoluției, citate mai sus. Aprobată unanim, rezoluția a fost predată rectorului, care avea menirea s-o înainteze ministrului Cultelor și Instrucțiunii. La încheierea adunării decanul Facultății de Filosofie, Fr. Czapek, face chiar observația că revendicarea de către studenți a limbii române ca limbă de predare este îndreptățită și că facultatea este cointeresată „în activarea acestei catedre”[7].

          Punctul culminant în această mișcare a fost atins totuși în toamna lui 1909, când adunările zgomotoase și marșurile de protest ale studenților români aminteau, într-un fel, cunoscutul proces intentat Societății academice „Junimea” la 1878.

          W. Milkowicz, care promisese studenților că nu va mai anunța pe viitor  cursul său, în toamna lui 1909 îl afișează și pentru semestrul de iarnă 1909/1910. Această nouă provocare a avut efectul unei scântei într-um butoi cu pulbere. O indignare firească i-a cuprins nu numai pe studenți, ci și toate cercurile românești din Bucovina. Aceeași gazetă Patria, consemna, revoltată, următoarele:

„Am format o cerere, care s-a recunoscut de justă, o cerere din cele mai modeste: o singură catedră de pe care să ni se vorbească de trecutul acestei țeri care nu-i așa de păcătos precum vreau să-l arete veneticii aduși de vânturi din toate colțurile lumii și să ni se povestească viața de zbucium a poporului autohton, nu tocmai atât de sălbatec cum îl țin aceiași venetici oploșiți la vatra ospitalieră a neamului nodtru. Noi am fi putut cere mai mult. Și ni s-ar cuveni mai mult. Alte popoare nu mult mai numeroase cer universități complet naționale; noi cel puțin am fi putut cere cel puțin mai multe catedre. Dar nu, noi am fost modești și se pare că de modestie o să și murim. Modestia noastră e privită de cercurile conducătoare ca lipsă de energie, toleranța noastră proverbială e mitiv ca alții să devie obraznici.

          Cererea noastră a fost formulată de cei mai chemați factori ai vieții noastre: de studențimea universitară, care simțește, mai ales în timpul de față, lipsa acestei catedre și apoi de reprezentanții noștri în corpurile legiuitoare. În rezoluțiuni și în memorande bine alcătuite au fost depuse cererile noastre. Și am fost și liniștiți. Pentru cererile aceste s-a manifestat în forma cea mai demnă, încât cu drept se poate zice că n-a mai văzut universitatea noastră o manifestare studențească mai pașnică. Ca niște tineri bine crescuți, pătrunși de seriozitatea lucrului, dtudenții noștri și-au formulat cererea și au încredințat-o în mâinile reprezentațiunilor universității. N-am făcut manifestări zgomotoase, n-am făcut greve, n-am ținut mitinguri, ne-am încrezut în dreptatea noastră și în obiectivitatea autorităților, deși întâmplările trecutului ni arată că nu aceasta e calea cea adevărată pentru a căpăta ceva în Austria. Dar noi am încercat. Și ce au zis autoritățile? Universitatea a admis cu inimă grea cererea noastră, dată cu restricțiunea ca nu cumva să se vorbească de pe această catedră, dacă va fi să fie, în limba valahă despre valahi către valahi. Dacă o să se facă vr-o dată istorie românească, adică istoria sălbaticilor la Universitatea germană din loc., atunci cel puțin haina în care se prezintă să fie mai civilizată. Nu destul ne omoară în școlile primare și secundare cu limba lor acești cultivatori ai noștri, nici la Universitate când e vorba de istoria noastră nu ni pot lupsi de dragostea lor. Ministerul a făcut-o și mai cu cap.  Până să se rezolve cererea noastră, ni-a trimis un ucrainț, care nu numai că nu cunoaște istoria românească măcar cât un absolvent de patru clase primare și nici nu-i cine știe ce „lumen”, dară ne urește ca popor și ne desconsideră ca neam băștinaș al țării. Se poate o mai aspră provocare a unui popor, fie el chiar și mai blând decât cum e poporul român, decât aceasta? Să trimiți pe un dușman al neamului să facă istoria acestui neam, pe un necunoscut în ale istoriei române să lumineze pe alții cari știu poate mai mult”[8].

          Ne-am permis un citat mai amplu din acest articol de ziar ca să putem sesiza mai bine atmosfera ce se crease la Cernăuți în jurul acestei probleme. În încheierea articolului, autorul anonim, în care suntem tentați a-l vedea pe Sextil Pușcariu, atrage atenția autorităților austriece că pe viitor nu se pot garanta manifestări pașnice.

          La 25 octombrie, dimineața, o delegație din partea studențimii române a protestat la decanul Facultății de Filosofie împotriva ținerii cursului lui Milkowicz, căreia decanul i-a declarat că nu-i în puterea lui să sisteze cursul deja anunțat. Studenții au fost rugați să nu zădărnicească acest curs și să nu întreprindă nimic ce ar contraveni legilor universitare. Membrii delegației au răspuns, la rândul lor, că nu-i nici în puterea lor să garanteze o anumită ținută a studențimei, iar în privința cursului lui Milkowicz, la care acum într-adevăr nu se înscrisese nici un român, va fi înaintat un memoriu argumentat cu documente, ca mai târziu să nu poată fi învinuiți de lipsă de interes față de istoria lor.

          Despre desfășurarea evenimentelor din aceeași zi Patria scria următoarele:

„Luni după masă la orele 4 s-a adunat studențimea română în coridorul Universității în număr de peste 150 de inși. Milkowicz, văzându-i așa de mulți, n-a avut curajul să vină în sală, ci l-a trimis iarăși pe un servitor să vestească, că nu va ține cursul în ziua aceea. După aceea a părăsit studențimea Universitatea, cântând cântece naționale, și a parcurs, formând un lung convoi, toate străzile și piața principală până la palatul național, de unde s-au împrăștiat cu lungi urale la adresa d-lui Iorga”[9].

Folosirea numelui lui Nicolae Iorga în acest context impune o lămurire. În vara lui 1909 o grupă de excursioniști, formată din membrii Ligii Culturale în frunte cu Nicolae Iorga, intenționau să viziteze mănăstirile și monumentele istorice din Bucovina. La gara din Ițcani marele savant a fost expulzat de pe teritoriul imperiului „pentru motive de ordine publică”. Era, de fapt, răsplata pentru discursurile fulminante ținute de Iorga împotriva Imperiului Habsburgic în urma tulburărilor dintre Serbia și Austria. O grupă de studenți cernăuțeni, în frunte cu profesorul Constantin Morariu, aflând de expulzarea lui N. Iorga, au venit la Burdujeni, unde grupa de excursioniști se reținuse pentru câteva zile, ca să-și exprime regretul și mâhnirea lor profundă că au fost lipsiți de posibilitatea de a-i face marelui istoric primirea cuvenită pe mult-pătimitul pământ bucovinean. Acest eveniment a avut un larg răsunet atât în România, cât și în Bucovina. Studenții cernăuțeni nu pierdeau nici o ocazie ca să-și exprime indignarea și protestul față de autoritățile austriece, pe de o parte, precum și afecțiunea și solidaritatea cu marele istoric, pe de altă parte.

În adunarea din 27 octombrie, la propunerea lui E. Voiuțchi și a lui A. Morariu, studenții au votat Memoriul prin care se hotăra boicotarea tuturor cursurilor lui Milkowicz, întrucât acesta făcuse un curs tendențios despre istoria românilor. A doua zi Memoriul a fost respins de administrația universitară cu motivarea că Adunarea studenților a fost ilegală, adică s-a desfășurat în afara localului Universității. Rectorul și decanul Facultății de Filosofie au afișat la Universitate apeluri în care îi preveneau pe studenții români că prin sistarea cursului lui Milkowicz va fi stânjenită crearea Catedrei cerute cu atâta insistență.

Cu toate aceste amenințări, studenții s-au adunat, din nou, la 13 noiembrie pentru a zădărnici ținerea cursului lui Milkowicz. Spre mirarea, dar și spre bucuria lor, ei au putut citi pe ușa sălii în care avea să fie ținut cursul, următorul anunț: „Deoarece, conform raportului questurii universității, nu s-au înscris la cursul meu despre istoria românilor decât 2 auzitori (probabil studenți de alte naționalități – n.n.), văd că cursul meu nu se poate ținea și aduc aceasta la cunoștința auzitorilor mei. Milkowicz”[10]. Văzând că studenții nu vor accepta cursul lui Milkowicz, conducerea Universutății a fost silită să-l sisteze.

Între timp mișcarea luase proporții îngrijorătoare. Studenților de la Universitate li se alăturase o grupă de deputați din Parlamentul vienez, uniți în Clubul Parlamentar „Uniunea Latină”, care, la 28 octombrie 1909, au înaintat o interpelare în această chestiune către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii. Ei atrăgeau atenția ministrului că deschiderea cursului lui Milkowicz avea scopul „de a paraliza acțiunea cercurilor române, relative la înființarea unei catedre pentru istoria română, atât de dorită de poporul român”[11]. Din cauza aceasta  lecțiile lui Milkowicz au fost considerate de srudențimea română „o adevărată provocație și au avut ca urmare demonstrații agitate”[12]. În înceiere, semnatarii interpelării, deputați români și colegii lor italieni (Onciul, Simionovici, Delugan, Conci, Paulozzi,  Rizzi, Bartoli, Gentili, Hormuzachi, Panizza, Lanzerotti, Helinger, Malfatti, Tonelli, Isopescul-Grecul) îl întrebau pe ministru „ce are de gând să dispună, ca să țină cont de reclamațiunile juste ale studențimii române”[13].

La 13 ianuarie 1910 decanul Facultății de Filosofie Jüthner propune rectorului o nouă catedră cu denumirea de „Istoria Sud-Est Europeană cu deosebită privire  la Români” („Geschichte Südosteuropas mit besonderer Berücksichtiging der rumanischen geschichte”)[14], ca un fel de întregire la catedra lui Milkowicz, care primea la rândul ei denumirea de „Istoria nordesteuropeană”.

Rectorul, la 2 februarie, iar ministrul Cultelor și Instrucțiunii la 22 aprilie, același an, acceptă această formulă. Denumirea, după cum se știe, va fi acceptată și de români. Totuși până la citirea primei lecții vor trebui să treacă mai bine de doi ani și jumătate. De ce nu a fost forțată deschiderea catedrei la începutul anului 1910? Prin ce putem lămuri tăcerea din presa cernăuțeană și mai ales pasivitatea studenților, ce pare cel puțin stranie? Începea, de fapt, o nouă etapă în lupta pentru obținerea Catedrei de Istoria Românilor. Izbânda întregii mișcări putea fi deplină numai o dată cu numirea titularului acestei catedre.

Sextil Pușcariu, care era un izvor nesecat de idei și care, ne permitem să estimăm, a fost inițiatorul tuturor mișcărilor culturale și politice mai însemnate din Bucovina în primele decenii ale sec. XX, nu putea, desigur, să înceapă lupta fără ca să nu-l planifice pe titularul acestei catedre. Era nevoie de un român cu reputație științifică și cu un temperament de luptător. Aceste calități le întrunea de minune tânărul profesor de la Școala Reală din Cernăuți, Ion Iancu Nistor și cu care S. Pușcariu, ca prieten apropiat, desigur discutase nu o dată această problemă.

După ce a fost prtomovat la 22 mai 1909 doctor în filosofie și litere la Universitatea din Viena, Ion Nistor, în concordanță cu ideea creării catedrei la Cernăuți, s-a hotărât să-și continue specializarea la München, Leipzig și Berlin. Istoricul bucovinean își amintea mai târziu: „Dar pentru a ajunge profesot de istoria românilor simțeam nevoia de a petrece un timp în București și Iași (septembrie 1909 – vara 1910), spre a studia cursurile lui Onciul, Xenopol, Iorga și Bogdan”[15].

Reimund Friedrich Kaindl, profesorul de istorie de la Universitatea din Cernăuți, dușmănos românilor, aflând de planul lui Pușcariu-Nistor, atrage de partea sa pe Milkowicz, pe alți profesori nemți și, cu înfrigurare, caută un candidat „mai puțin pregătit și mai puțin capabil”[16]. A fost găsit profesorul Ilie Gherghel de la liceul din Craiova, asupra căruia Kaindl și Milkowicz au înaintat comisiei, ce se ocupa de candidaturile pentru catedră și din care făcea parte și Pușcariu, un raport foarte tendențios. Gherghel, dotat cu posibilități mult mai modeste, având și o pregătire științifică slabă, în cazul că ar fi fost numit titularul catedrei, devenea o unealtă în mâinile lui Kaindl și ale ambițiosului Milkowicz. Gherghel însă avea șansa să fie abilitat la Cernăuți înaintea lui Nistor. Conform unei legi din 1888, candidatul nu putea fi admis la abilitare decât după doi ani de la doctorat, iar la Nistor acest termen expira în anul 1911, pe când la Gherghel expirase cu ani în urmă.

Trebuia, deci, zădărnicită ebilitarea lui Gherghel cu orice preț. S. Pușcariu intervine pe lângă Vasile Pârvan, care vine la Cernăuți și publică în Junimea literară (nr. 1-2, 1911) o recenzie nimicitoare la cartea lui Gherghel „Zur Frage der urbeimat der Rumanien” („Cu privire la patria primitivă a românilor”). Mobilizat tot de Pușcariu același lucru îl face I. Bogdan (în Noua Revistă Română, vol. IX, nr. 12, 16 ianuarie 1911) și G. Weigand (în Literarisches Zentralblatt, vol. 62, nr. 1, 1911).

O contribuție favorabilă în această chestiune a avut-o și Herzberg-Frankel, profesorul de istorie universală de la Universitatea din Cernăuți, raportor în comisia de primire a candidaților pentru catedră. Într-o scrisoare din 24 decembrie 1910, adresată lui Pușcariu, Herzberg-Frankel semnala: „Nistor să nu părăsească câmpul de luptă, ci, dimpotrivă, să lucreze acum cu și mai multă râvnă. Jurecek mă asigură că e un om de viitor. Ar fi păcat ca Universitatea noastră să-l piardă”[17].

Ca urmare a acestor acțiuni, precum și a unor aprinse discuții în consiliul Facultății de Filosofie, abilitarea lui Gherghel s-a tot prelungit.

Între timp Nistor pleacă la Viena, unde după o pregătire de luni de zile, la sfârșitul lui iunie 1911, susține cu succes examenul de abilitare. Astfel drumul spre catedra universitară era deschis. Rămânea de făcut ultimul pas – înaintarea oficială a candidaturii lui Nistor.

Informații prețioase în această privință au fost descoperite în fondurile Arhivei de Stat din Cernăuți. În câteva scrisori, adresate de S. Pușcariu  candidatului, se vorbește despre mersul „afacerii”. În cea din 5 noiembrie 1911 aflăm următoarele: „Comisiunea a ținut  ședința ieri, săptămâna. S-a ales raportorul H.-F. (Herzberg-Frankel – n.n.) și s-a hotărât să se ceară de la Jiricek, Xenopol și Bogdan păreri despre candidații care pot fi recomandați. Lui Bogdan și lui Xenopol le voi scrie chiar azi, cel dintâi mi-a scris el să mă întrebe cum stă afacerea comunicându-mi că numai pe D-ta te recomandă”[18]. Peste cinci zile revine: „Xenopol  a trimis răspuns: te recomandă numai pe D-ta. Ceilalți nu vor întârzia, desigur, a răspunde și imediat vom face recomandarea la minister”[19]. Nistor, la 14 noiembrie, răspunde: „Vă mulțumesc frumos pentru răspunsul ce mi l-ați dat. Mă bucură că d-l Xenopol m-a recomandat numai pe mine. Sunt sigur că și recomandarea d-lui Jiricek va fi favorabilă. Când îl rugasem mai dăunăzi în chestia aceasta mi-a zis că va face cu drag ce zace în puterile sale”[20].

Tot la arhiva cernăuțeană se păstrează și copiile scrisorilor de recomandare, semnate de cunoscuții istorici Constantin Jirecek de la Universitatea din Viena și Dimitrie Onciul de la Universitatea din București, scrisori ce conțin aprecieri înalte la adresa lui Ion Nistor. Nu s-au putut descoperi însă recomandările lui Bogdan și Xenopol, despre care vorbește Pușcariu în scrisorile sale.

Oricare ar fi azi soarta acestor scrisori de recomandare, atunci, în 1912, ele și-au atins țelul. Drept dovadă este următorul Decret Imperial: „Prin Înalta Decizie din 14 august 1912 Magestatea Sa a binevoit preagrațios să numească pe D-l Ioan Nistor, doctor în filosofie, profesor la Liceul Real greco-oriental din Cernăuți și docent la Universitatea din Viena, profesor extraordinar pentru istiria sudesteuropeană la Universitatea din Cernăuți”[21].

Textul jurământului depus de I.I. Nistor cu semnăturile profesorului
și a guvernatorului Meran

La 1 octombrie 1912, în fața guvernatorului Bucovinei Rudolf conte de Meran, Ion Nistor și-a depus jurământul, textul căruia, cu semnătura profesorului, se păstrează la arhiva cernăuțeană. La 12 octombrie a aceluiași an tânărul profesor universitar, în prezența unui numeros public – mitropolitul Repta,  intelectuali din Cernăuți, autorități universitare, profesori din provincie, studenți – și-a prezentat lecția inaugurală. Victor Morariu, un martor ocular al evenimentului, peste ani relata:

„Și a vorbit noul profesor, a vorbit nemțește despre Importanța istorică a tomânilor și începuturile organizației lor de stat. A vorbit nemțește dar cu suflet românesc, cu mândrie românească. Le-a spus nemților – căci, firește, erau și ei de față, colegii universitari – că noua catedră, dacă se va ocupa cu popoarele de la Dunăre și din Balcani, va fi totuși îndeosebi o catedră de istoria românilor, întrucât aceștia și ca număr și prin așezarea atât de favorabilă a pământului pe care-l ocupă, dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică...

Într-adevăr, era o nemțească stranie, nemaiauzită, care o vorbea profesorul român; nu era mentalitatea domnilor Kaindl, Milkowicz și a celorlalți, fii ai lui Wotan.

În zâmbetele lor și strângerile de mână de la sfârșit, vor fi fost cam acre, mai ales fiind însoțite de frenezia aplauzelor publicului românesc, care simțea o mare satisfacție că aemenea lucruri se spusese, în sfârșit, pe nemțește, cu un fel de ironie la adresa acelor care nu voiseră să înțeleagă că istoria românilor trebuie predată românește. În seara aceea, Iancu Nistor le administrase o lecție meritată – și totuși nu se spusese decât adevărul istoric”[22].

Cât de semnificative și actuale sunt aprecierile acestui martor ocular al discursului rostit de Ion I. Nistor! Astăzi, când la Facultatea de Istorie a Universității din Cernăuți nu mai există nici catedră, nici cursuri în care studenților să li se vorbească despre istoria românilor, repetarea acestui discurs, în acea limbă „stranie, nemaiauzită”, despre un adevăr istoric ce nu poate fi tăgăduit, suntem siguri că ar avea aceleași efecte emotive și de adâncă semnificație precum le-a avut în acel fericit pentru românii bucovineni an 1912.

Și desigur acest caz din istoria noastră de acum mai bine de o sută de ani ar putea fi pentru noi un model de urmat, un bun exemplu de solidarizare a tuturor conaționalilor noștri întru apărarea istoriei noastre, drepturilor naționale, mândriei de neam, sentimentului și încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi și stropite nu doar cu sudoarea, ci și cu sângele strămoșilor noștri de-a lungul secolelor. Înaintemergătorii neamului nostru au demonstrat nu o dată că toate acestea se obțin doar prin luptă, cu perseverență și multă răbdare.

         

---

[1] Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (A.S.R.C.), fond 3, Direcția ținutală a Bucovinei, inventar 2, dosar 21466, fila 46.

[2] S. Pușcariu, Câteva scrisori, în Omagiu lui ion I. Nistor (1912-1937), Cernăuți, 1937, p. 1.

[3] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 2-3.

[4] A.S.R.C., f.3, inv. 2, d. 21466, f. 31.

[5] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 3.

[6] A.S.R.C., f.3, inv. 2, d. 21466, f. 31 verso.

[7] Iarăși catedra pentru istoria românilor la Universitatea din loc., în gazeta Patria, nr.41 din 1 iulie 1909, p. 3.

[8] Catedra de istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 74 din 24 octombrie 1909, p. 2.

[9] Catedra din istoria românilor, în gazeta Patria, nr. 75 din 28 octombrie 1909, p. 2.

[10] Cursul lui Milkowicz, în gazeta Patria, nr. 77 din 4 noiembrie 1909, p. 4.

[11] Interpelarea deputaților Aurel Onciul, Simionovici și consorți..., în gazeta Patria, nr. 78 din 7 noiembrie 1909, p. 1-2.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] A.S R.C., f. 3, inv. 2, d. 21466, f. 73.

[15] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, București, 1991, p. VIII.

[16] S. Pușcariu, op. cit., p.3.

[17] Ibidem, p. 4.

[18] A.S.R.C., f.988, Ion Nistor, inv. 1 d. 226, f. 1.

[19] Ibidem, f. 2.

[20] S. Pușcariu, op. cit., p. 8.

[21] A. S. R. C., f. 3, inv. 2, d. 21466, f. 9.

[22] Ion Nistor, op. cit., p. IX.